sâmbătă, 11 decembrie 2010

CRAIOVA - BALDOVIN



Baldovin – istorie truncheată

-         Primul act în care apare consemnat Baldivin  - Logofătul este redactat în limba latină la 27 decembrie 1391 pentru Stanciu, egumen în Ţara Făgăraşului.
-         Baldovin a devenit al doilea Logofăt în divanul lui Mircea cel Bătrân, după un Filos
-         Baldovin logofătul a fost ctitor al unei mănăstiri Snagov, atestată în 1408 (dispărută şi a nu se confunda cu ce existentă şi datorată lui Neagoe Basaeab
-         Una dintre cele mai vechi familii boierești este cea a Goleștilor. Primul boier din neam a fost Baldovin Parcalabul. Numele Golescu a început sa fie purtat pe la începutul secolului al XVII-lea, de o descendenta de-a lui Baldovin, Visa. Descendenta a lui Baldovin, Visa Golescu a fost si proprietara mosiei de la GolestiAceasta s-a căsătorit cu un cunoscut boier muntean, Stroe Leurdeanu, cel care a ridicat conacul de la Golesti, Lui Stroe i-a placut atât de mult la Golesti, încât, din banii lui, a construit acolo un conac. Visa i-a dat fiului ei numele de Radu Golescu. Conaculde la Golești a fost locul unde au trait multi dintre urmașii lor. Averea Golestilor a fost sporita considerabil de banul Radu, testamentul acestuia fiind o marturie ca a stiut sa pastreze si sa inmulteasca avutul familiei.
-         Strămoșul familiei este jupan Baldovin Pârcalabul, stăpânul moșiei Golești din Muscel, care a trait intre 1450-1500. Numele Golescu a inceput sa apara pe la inceputul secolului al XVII-lea. Descendenta a lui Baldovin, Visa Golescu a fost si proprietara moșiei de la Golești. Ea a fost căsătorită cu Stroe Leurdeanu, un cunoscut boier muntean. De altfel, cei din neamul Goleștilor s-au amestecat, prin c[s[torii, de-a lungul existentei lor cu tot felul de familii, unele dintre acestea boieresti. Lui Stroe i-a placut atat de mult la Golești, incat, din banii lui, a construit acolo un conac. Visa i-a dat fiului ei numele de Radu Golescu. Deși neamul s-a intrerupt deseori pe linie masculina, femeile au păstrat numele Golescu pentru urmasii lor, lucru întâlnit și la alți descendenți de viță nobilă.
-         Ajuns mare ban al Țării Românesti, despre Radu Golescu (nascut in 1746, nepotul primului Radu din neam) se poate spune ca a fost un abil "businessman" si om politic, profitand din plin de relatiile pe care le avea, luand, cand avea ocazia, si din pamantul taranilor. A fost insa si un "aprețuitor al învătăturii", cum zice Ion Heliade Rădulescu. S-a îngrijit de educația copiilor lui, aducându-le cei mai buni dascăli din Țara Românească. Radu a avut trei baieți (Nicolae, Iordache, Dinicu) si o fata.
-         Mihalache Baldovin – Intre alegătorii doljeni  în 1862 în aricolul „Alegători direcţi de oraş” (Arhivele Olteniei Nr. 25-26, pag 221-227. Proprietar de casă,han, grădină în Craiova şi moşia Bolcinul (probabil sat Belcin de astăzi), capital 6.000 de galbeni.
-         Marin Baldovin – In „Arhodologia Olteniei între 1820-1830” se găseşte amintită casa răposatului Marin Baldovin biv Logofăt za vistierie.
-         Matei Baldovin – In „Arhodologia Olteniei între 1820-1830” se găseşte Matei Baldovin treti Logofăt în judeţul Vâlcea.

GOLEȘTII

BANUL RADU
Ajuns mare ban al Tarii Romanesti, despre Radu Golescu (nascut in 1746, nepotul primului Radu din neam) se poate spune ca a fost un abil "businessman" si om politic, profitand din plin de relatiile pe care le avea, luand, cand avea ocazia, si din pamantul taranilor. A fost insa si un "apretuitor al invataturii", cum zice Ion Heliade Radulescu. S-a ingrijit de educatia copiilor lui, aducandu-le cei mai buni dascali din Tara Romaneasca. Radu a avut trei baieti (Nicolae, Iordache, Dinicu) si o fata.
TESTAMENTUL. La 2 februarie 1815, Radu și-a întocmit testamentul. Cu "mare blestem" a lasat ca nimeni sa nu modifice cele stabilite de el prin testament, "ca eu din cele parintesti nimic n-am prăpădit, ci încă am adăogat, încât poci zice ca le-am îndoit".
Ce a lăsat moștenitorilor: 3.000 de taleri in sprijinul unor mici boieri ruinați; 1.800 de taleri pentru măritatul unor fete; 3.950 de taleri pentru eliberarea din închisoare a unor condamnați. Celor săraci le-a construit o casă cu șase camere la intrarea in conacul de la Golești. Pentru întreținerea lor, a dăruit veniturile obținute din exploatarea unui pod peste râul Argeș, de care se va îngriji unul dintre fiii lui, Constantin (Dinicu). Din veniturile lui a mai dăruit pentru trei mori.
A lăsat venituri importante pentru întreținerea unor camere pentru bolnavi.
Fiecarui copil i-a lăsat moștenire numeroase moșii, prin Dâmbovița, Gorj, Vâlcea, București, zona Craiovei.
Nicolae a primit moșia Ghimpați, din județul Dâmbovița, moșiile Bălcești, Roșia (judetul Gorj), Coliba Omului (Vâlcea) și toate cele ce le-a cumpărat în dreapta Oltului, la Craiova; sticlăria din județul Dâmbovița și trei prăvălii cu două etaje în București.
Lui Gheorghe (Iordache) i-a dat mosiile Tampa si Udeni (Muscel), Tufanca (Vlasca), via si casele din Dealul Bucurestilor, hanul de pe Podul Calicilor, locul de pe Dambovita in Bucuresti si casele construite pe locul de zestre al sotiei sale, tot in Bucuresti.
Constantin (Dinicu, fiul cel mic, la care a tinut cel mai mult) s-a ales cu mosiile de la Golești, Ștefănești si Ciocănești, din județul Argeș, cu case si dependințe, moșiile Berivoiești, Beliții Domnești, Valea Bunii din județul Muscel, o moșie in județul Teleorman, hanul de la Curtea Veche.
Fiica lui, Ana, a primit un spor de zestre.
De asemenea, pentru toti a dispus impartirea unor bunuri mobile.
Averea lui mai includea, pe langa mosii, o sticlarie, mori si paduri, pravalii si hanuri.
ZIDITORII. In evoluția arhitecturii feudale românesti, conacul familiei Golescu marchează etapa ce anunta vestitele palate brâncovenești. Pe lespedea de piatra din beci si pe ancadramentul a doua ferestre sunt înscrise numele meșterului Stoica si al proprietarilor, Stroe Leurdeanu si Visa Golescu. In 1656, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei a descris pentru prima data conacul de la Golești, numindu-l "măreț si impunător palat". Dupa sase ani de la ridicarea conacului, Stroe Leurdeanu a ctitorit o biserica peste drum, unde au fost înmormântați Dinicu, Iordache, soțiile lor, Zoe și Mărioara, si câțiva dintre urmașii lor. Tot pe moșia de la Golești a fost ridicat, in vremea banului Radu, un cămin pentru săraci. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Radu Golescu a început o ampla reconstrucție a conacului, extinzând clădirea principala si ridicând un etaj din paianta, cu doua camere, la care se ajungea pe o scara interioara. Din corespondenta familiei, s-a putut reconstitui conacul asa cum a fost el pe vremea lui Dinicu si a lui Iordache, apoi a urmașilor lor. Acesta are sase camere, o camera de oaspeți, dormitoare si o camera orientala, unde bărbații, întinși pe sofa, trăgând din narghilea, isi pierdeau vremea într-o dulce lenevie. Singura incapere ce mai păstrează caracteristicile construcției inițiale este camera de lucru a fraților Golești. Aici sunt tot felul de obiecte ce au aparținut celor patru frați: trusa de birou, un scaun cu inițialele NG (Nicolae Golescu), punga de tutun, cărți de vizită. La etaj erau camerele copiilor. După revoluția pașoptistă, la conac trăiau vreo 30 de persoane din neamul Goleștilor. In 1866, printul Carol I, devenit ulterior primul rege al Romaniei, a poposit la conacul din Golești.
URMASII. Dinspre partea lui Dinicu, neamul s-a stins, dar continua prin urmașii lui Iordache. Unul dintre aceștia, Rada Teodoru, stră-strănepoata lui Iordache, locuiește la Paris, dar nu vrea sa-i scape nimic din ceea ce se întâmpla in Romania. Toata viata a calatorit in lumea larga. A fost casatorita, dar nu a avut copii.
"O buna perioada de timp, conacul de la Golești a fost lasat in paragina. In anii 42-43, arhitectul Horia Teodoru a început refacerea clădirii, interioarelor și a curții, potrivit descrierilor existente in documentele lăsate de Golești. De-a lungul vremii, la conac au fost realizate si filme, printre care «Tudor» (în foișorul de la intrare și-a petrecut Tudor Vladimirescu ultimele trei zile de libertate), «Trandafirul galben», «Trenul vieții»" 


Satul Slănic (Muscel)este menţionat la data de 24 iulie 1525 într-un document emis de cancelaria voievodului Radu de la Afumaţi.  Aceasta corespunde cu un secol mai târziu decât satele Aninoasa şi Rugeni. În Slănic din documente rezultă ca proprietar pe Baldovin pârcălabul , unul dintre înaintaşii boierilor de la Goleştii Muscelului.
De menţionat este faptul că după moartea pârcălabului, voievodul întăreşte jupaniţei (soţiei) acestuia, Maria şi fiului ei Ivaşco, mai multe sate. De specificat este faptul că jupaniţa Maria când şi-a împărţit averea urmaşilor a dat nepoatei sale Maria, fiica lui Stan, „zestre la Slănic partea lui Lalu şi partea lui Drăghici”nemaifiind menţionat Doiciu.[16]  Jupâniţa Maria s-a călugărit, având numele de Magdalina iar în  data de 29 august 1526  a lăsat averea (ocinele şi ţiganii) fiului său Ivaşco cât şi nepoatelor sale Maria,Calea şi Velica. Cu această ocazie „Aicea să se ştie zestrea Calii, însă Slănicul cu tot hotarul pe unde iaste”.
Prin documentul din data de 24 iulie 1525, jupaniţa Maria, văduva pârcălabului Baldovin, a dat nepoatei sale Maria „zestre la Slănic partea lui Lalu şi partea lui Drăghici”, care erau moştenite atât văduva cât şi Ivaşco de la pârcălab. În data de 30 ianuarie 1577, voievodul Alexandru al II-lea îi întăreşte lui Ivaşco proprietăţi în Slănicul de aceste propietăţi poseda prin moştenire, cumpărătură şi zestre de la soţie. În perioada 1525 – 1577 mulţi locuitori din Slănicul de Jos s-au vândut boierilor Golescu.

CRAIOVA - INVATAMANT SUPERIOR

In Proclamaţia de la Islaz din 1848 a fost exprimat visul vechi al oltenilor de înfiinţarea unei Universităţi. Dezideratul a fost cuprins în Proclamaţie de Nicolae Bălcescu şi citit de Ion Heliade Rădulescu.
Dorinţa intelectualilor olteni de infiinţare a unei instituţii de învăţământ superior sau a unei Universităţi la Craiova, nu numai că s-a afirmat permanent, dar a şi fost susţinută continuu după 1848, de către diverse personalităţi, grupuri de elită, sau societăţi particulare. In pragul primului război mondial un grup de intelectuali craioveni au iniţiat un aeticol apărut în revista “Viaţă Nouă”, articol intitulat “ O mişcare pentru înfiinţarea Academiei Comeeciale la Craiova este necesară”. Articolul a avut darul de a menţine trează dorinţa elevării învăţământului craiovean.
O activitate susţinută pe aceeaşi linie a animat societatea “Prietenii Ştiinţei”. Aceasta, încurajată de dr. C. Anghelescu ministrul Instrucţiunii Publice, a cerut printr-o petiţie, concepută la 26 noiembrie 1925, către Ministerul Instrucţiunii Publice, de a iniţia Universităţii de la Craiova. Demersul a fost reluat în 1928 ceându-se măcar un “Institut Superior de Agricultură şi unul Comercial. Unele păreri se menţineau tot în favoarea unei cereri de înfiinţare a unei Universităţi. Petiţia respectivă a fost semnată de preşedintele societăţii, Charles Laugier şi de secretarul ei general, Dem D.Stoenescu. De această dată ministrul a răspuns favorabil apelului apelului.
Acţiunea s-a redeschis în anul 1929 când la chemarea societăţii “Prietenii Ştiinţei” a avut loc o consfătuire la nivelul oraşului în sala de recepţii a Palatului Administrativ. (Craiova găzduia numai o filială a societăţii “Prietenii Ştiinţei”). Consfătuirea a adoptat o moţiune privind înfiinţarea unei Universităţi, dar şi de această dată s-a vorbit de o soluţie parţială, adică de înfiinţarea a cel puţin a unei facultăţi de litere, sau de drept şi de o Academie Comercială. Cererea a fost adresată Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Guvernului şi Parlamentului. La consfătuire a participat o mulţime neaşteptat de mare de craioveni, ea fiind , ea fiind prezidată de I.Bianu, Preşedintele Academiei Romîne şi de Gheorghe Ţiţeoca Vicepreşedintele Academiei Romîne.
In 1941, I. Bianu a semnat un memoriu prin care se solicita întemeierea “unui aşezământ de grad universitar” şi a unei “Eforii universitare” la Craiova.
Acţiunile au culminat, în 1943, cu o suită de consfătuiri publice la Tr. Severin, Tg. Jlu, Rm. Vâlcea, Caracal, Craiova şi Slatina, care au avut ca scop obţinerea acordurilor pentru înfiinţarea unei Academii Comerciale, a unei Facultăţi de agricultură şi a unei Facultăţi de medicnă în Craiova.
 Pe  5 septembrie 1943, “Asociaţia Generală a Oltenilor” a organizat, la sala Dalles din Bucureşti, o conferinţă cu subiectul “Şcoli de grad universitar pentru Craiova”. Conferinţa a condus-o Dr. Doc. M. Cănciulescu, care a întocmit ulterior şi un “Memoriu” ce susţinea întemeierea la Craiova a celui de al patrulea învăţământ medical superior.
Un alt eveniment de importanţă l-a constituit “marea adunare cetăţenească” din ziua de 27 decembrie 1944, ţinută în sala Apollo (cinema) din Craiova, unde s-a adoptat o moţiune prin care se cerea înfiinţarea “Universităţii oltene”, cu o Facultate de Medicină, o Politehnică cu secţii de construcţii, electrotehnică şi agronomie şi o Academie Comercială.
După 101 ani de la Proclamaţia de la Islaz, demersurile de întemeiere a unei instituţii universitare  la Craiova s-au materializat prin “Legea 138 pentru înfiinţarea şi organizarea universităţii din Craiova şi a Eforiei ei”, publicată în Monitorul Oficial al Regatului Rpmâniei, la 25 aprilie 1947. Legea prevedea crearea Universităţii din Craiova, cu patru facultăţi : - medicină umană, - medicină veterinară, - ştiinţe economice comerciale şi cooperatiste şi - agronomie. In pofida prevederilor legii, anul universitar 1947-1948 a început cursurile numai la Facultatea de Agronomie – specializarea ”Imbunătăţiri funciare şi geniu rural”. Primul examen de admitere s-a dat în toamna anului 1947, iar primul decan al facultăţii, numit prin Legea 138 din 1947 a fost Prof. univ. Pompiliu Nicolau, professor la Institutul Politehnic Timişoara.
La 17 aprilie 1948, pe parcursul primului an universitar, s-a hotărât trecerea la specilizarea pură de “Agronomie”, cea de îbunătăţiri funciare fiind nutată la Bucureşti, cu cea mai mare parte din studenţi. Se poate susţine că învăţământul superior din Craiova şi-a deschis porţile exact la 101 de ani după Proclamaţia de la Islaz.
De la început sarcina asigurării condiţiilor administrative de susţinerea procesului de învăţământ a revenit „Euforiei” universităţii. Ea s-a preocupat şi de asigurarea unui prim cămin studenţesc cu 120 de locuri în hotelul „Minerva” şi a unei cantine în subsolul localului acordat din fostul liceu „Regina Elisabeta”. pe Str. Libertăţii Nr. 27, cantină în care puteau lua masa 100 de studenţi. Efortul organizării era mare pentru acea perioadă de lipsuri şi dezorganizare de după război, pe fondul unor convulsii sociale şi politice.
Prin reforma învăţământului din 1948, în luna august a aceluiaşi an s-a creat Institutul Agronomic cu două facultăţi: - Agronomia şi - Maşini agricole, devenită ulterior Mecanizarea Agriculturii.
Institutul şi-a început activitatea în localul fostului liceu de fete “Regina Elisabeta”, clădire amplă, cu parter şi două etaje, având faţada îndreptată spre „Grădina Mihai Bravu”. La data ocupării luceului acela încă nu fusese tencuit pe exterior, deoarece între momentul construcţiei şi al finisării exterioare intervenise cel de al doilea război mondial. Intre clădirea Institutului şi “Grădina Mihai Bravu” se mai interpune un scuar larg, adică între Str. Libertăţii şi Str. Mihai Viteazul. In centrul scuarului s-a ridicat, în anul 1960, pe un soclu înalt, o statuie din bronz a lui Tudor Vladimirescu, statuie executată de sculptoriţa locală Cosăceanu-Lavrillier. Statuia nu este o reuşită prin proprţii. Pe soclu se află inscripţia : “Tudor Vladimirescu 1770-1821. patria este norodul nu tagma jefuitorilor” La un timp după înfiinţare institutul preluase numele de Institutul Agronomic “Tudor Vladimirescu”.
Institutul Agronomic a progresat în primul deceniu pe toate planurile, atât pe linia organizării învăţământului, cât şi a bazei materiale şi a administraţiei. In paralel a crescut mereu numărul studenţilor, de la 362, în anul 1948-1949, la 1088, în anul 1957-1958.
Latura practică a procesului de învăţământ se desfăşura în “Gospodăria didactică” care a primit la început o suprafaţă de 302 hectare teren la Coţofeni, 20 km distanţă de oraş, completată, în 1956, cu încă 879 hectare la Şimnic, 3 km distanţă. Astfel a luat naştere “Gospodăria didactică Şimnic-Coţofeni” spre sfârşitul anului 1956, loc de desfăşurare al lucrărilor practice pentru studenţi şi cadre didactice.
            Baza de cercetare a institutului, a fost asigurată între 1948-1962 de  centrele experimentale de la Tâmbureşti şi Rânca (Gorj), aceste centre constituind arii suplimentare ale deprinderii aptitudinilor practice şi de cercetare. Suportul aplicativ al învăţământului a fost completat în anul 1953 cu “Grădina botanică” organizată în Craiova prin eforturile decanului Buia.
In 1951 s-a creat al doilea institut de învăţământ superior, “Institutul de Maşini şi Aparate Electrice. In primul an institutul a funcţionat numai cu Facultatea de Electrotehnică. Din anul universitar 1953-1954, institutul a funcţionat cu încă o secţie, “Electrificarea Industriei, Agriculturii şi Transporturilor”. Incepând cu anul 1956 şi până în 1958 a funcţionat sub numele de “Institutul Tehnic”, doar cu Facultatea de Electrotehnică, ce avea două secţii de specializare, secţia de maşini şi aparate electrice şi cea de electrificare industrială şi rurală La sfârşitul anului universitar 1956-1957 institutul craiovean a fost subordonat Institutului Politehnic Bucureşti. In anul 1958 s-a desfiinţat, iar studenţii au fost arondaţi altor centre universitare, în principal Institutului Politehnic Bucureşti.
Incepând cu anul universitar 1962-1963, din “Institutul Agronomic” s-a desprins facultatea de Mecanizarea Agriculturii. Studenţii acesteia au fost împărţiţi pe criterii geografice ale provenienţii. Cea mai mare parte au urmat facultatea la “Institutul Politehnic Timişoara”, iar restul la “Institutul Politehnic Bucureşti”. Ambele institute au înfiinţat câte o facultate de Mecanizarea Agriculturii. In locul “Facultăţii de Mecanizarea Agriculturii” s-a înfiinţat în acelaşi an Facultatea de Horticultură. Mulţi studenţi din primii ani de studii la Mecanizare nu au avrut să părăsească Craiova şi s-au transferat la facultatea de Agronomie au la cea de Horticultură nou înfiinţată. Pentru transfer au susţinut ulterior examene de diferenţă. In anul universitar 1962-1963. Facultatea de Horticultură a funcţionat numai cu doi ani de studii. In anul întâi s-a intrat prin examen de admitere, iar al doilea a cuprins studenţi transferaţi de la Agronomia craioveană, de la Mecanizarea Agriculturii şi a unor studenţi de la Facultatea de horticultură din “Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu” Bucureşti.
La 1 octombrie 1959, prin Ordinul Nr. 329 din 21 septembrie emis de Ministerul Invăţământului şi Culturii s-a înfiinţat “Institutul Pedagogic de 3 ani”, care până în anul următor, 1960, a funcţionat cu trei facultăţi: - Filologie, - Chimie-Ştiinţe naturale şi cunoştiiţe agricole teoretice şi practice, - Matematică-Fizică şi cunoştinţe industriale teoretice şi practice. Incepând cu anul universitar 1960-1961 Institutul Pedagogic s-a reorganizat funcţionând cu patru facultăţi : 1.-Filologie (cu două secţii: -Limba şi literature română, şi -Limba română şi Limba rusă); 2.-Matematică (cu secţia matematică); 3.-Fizică-Chimie (cu secţia Fizică-Chimie şi cunoştinţe industriale teoretice şi practice); 4.-Ştiinţe naturale (cu secţia Ştiinţe naturale şi cunoştinţe practice) . Odată cu anul universitar 1961-1962 s-a adăugat Facultatea de Istorie-Geografie (cu secţia de Istorie-Geografie). Această organizare a institutului s-a păstrat până în 1966, când s-au desfiinţat institutele şi s-a înfiinţat Universitatea Craiova. Dacă în anul 1959-1960 institutl avusese 269 de studenţi, în anul 1965-1966 numărulacestora a ajuns la 1542.
Institutul Pedagogic de 3 ani a funcţionat de la început în fostul local al”Şcolii normale de băieţi “Ştefan Velovan”, la care s-au adăugat ulterior clădiri noi şi cămine. In anii 70’ acolo s-a stabilit facultatea de mecanică (Tehnologia Construcţiilor de Maşini). Clădirea fostei şcoli „Ştefan Velovan” s-a deteriorat mult în ultimele două decenii aşa că în 2010 are un aspect de părăsire şi dezinteres. Unele semne exterioare par a spune că vor începe lucrări de reabilitare.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 894 din 27 august 1965 a luat naştere Universitatea din Craiova. Universitatea şi-a început activitatea la 1 octombrie 1966 cu şapte facultăţi :- Matematică, - Chimie, - Filologie, - Ştiinţe Economice (cu trei secţii, cea de economia industriei, construcţiilor şi transporturilor, cea de contabilitate şi cea de economia agriculturii), - Electrotehnică, - Agronomie, - Horticultură. La acestea se adăugau două facultăţi ale fostului Institut Pedagogic de 3 ani, care şi-au continuat activitatea : - Istorie-Geografie şi – Ştiinţe naturale. In anii următori la Facultatea de ştiinţe economice s-au adăugat secţiile de -finanţe şi –finanţe-contabilitate.
In luna ianuarie 1970 s-a înfiinţat Facultatea de Medicină prin decretul Consiliului de Stat, iar la 4 februarie s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri care prevedea sprijinul ce trebuia acordat de Institutul de Medicină şi farmacie Bucureşti. Cursurile noii facultăţi s-au deschis la 1 octombrie 1970 cu profilul de Medicină Generală.
In anul 1974 facultăţile de Matematică şi Chimie s-au unit într-una singură, Facultatea de Ştiinţe ale Naturii, iar din cele opt secţii ale facultăţilor de Matematică şi Fizică-Chimie în cadrul facultăţii Facultăţii de Ştiinţe ale Naturii au mai rămas doar patru : - Matematică; - Informatică; -Fizică; - Tehnologie chimică şi anorganică, cărora li s-a afăugat cea nou înfiinţată de Chimie organică.
Invăţământul superior umanist din Craiova s-a dezvoltat din Institutul Pedagogic de 3 ani.Noua Facultate de Filologie cu durata de 5 ani şi-a început cursurile în anul universitar 1966-1967, cu specializările: -Română-Franceză şi –Română-Italiană. In anii următori s-au înfiinţat pe rând noi specializări (în 1974-1975 Română-Latină, în 1975-1976 , Franceză-Romînă, Franceză-Rusă, Franceză-Engleză, în 1977, Franceză-Latină).
In temeiul Decretului Prezidenţial din 1974, Facultatea de Istorie-Geografie de trei ani a trecut ca seţie de Istorie-Geografie în cadrul Facultăţii de Filologie, devenită astfel Facultatea de Filologie şi Istorie.
Invăţământul superior ethnic ce existase între anii 1951-1958 a fost continuat din 1966 de Facultatea de Electrotehnică cu secţiile: - electrotehnică-maşini şi aparate electri şi – automatică. Acest profil s-a diversificat începând cu 1972 prin adăugarea secţiei de construcţii civile şi industriale. A culminat însă în anul 1978 când facultatea avea 6 secţii: - electrotehnică, - automatică şi calculatoare, - electromecanică, - maşini şi aparate electrice, - reţele electrice şi – centrale electrice. Domeniul tehnic a fost completat în 1977 cu Facultatea de Mecanică (cu secţiile  - Tehnologia Construcţiilor de Maşini, - Maşini unelte, - Construcţii civile, şi – Utilaje pentru industria materialelor de construcţii).
Universitatea din Craiova a reuşit în perioada 1966-1989 să-şi formeze o structură academică cu trăsături specifice şi originale, integrand administrativ şi funcţional specializări multiple într-o instituţie unitară.
In anul 1984, universitatea din Craiova avea opt facultăţi cu peste 20 de specualizări. Avea aproape 10.000 de studenţi, dintre care 1300 studenţi străini şi circa 700 de cadre didactice. Studenţii străini proveneau, în majoritare din ţările arabe ale Orientului Apropiat şi din Grecia.
Localurile aparţinătoare Universităţii sunt dispersate pe întinsul oraşului. Sediul central are adresa Str. A.I.Cuza nr.13, în fostul Palar de Justiţie. In 1989 adresele facultăţilor necuprinse în sediul central, erau : - Facultatea de Electrotehnică, Str. Lăpuşului nr.9, - Facultatea de Mecanică, Calea Bucureşti nr.165, - Facultăţile de Agronomie şi Horticultură, Str. Libertăţii nr.27, - Facultatea de Medicină, Str. Petru Rareş nr.4 şi B-ul 1 Mai nr.60.
La 1 octombrie 1989 Universitatea din Craiova avea următoarea structură a facultăţilor şi specializărilor:
-Facultatea de Ştiinţele Naturii cu specializările: -Matematică, -Informatică, -Fizică
-Facultaea de Filologie şi Istorie cu specializările: -Limba şi literature română cu o limbă străină (engleză, franceză, rusă), -Limba franceză-Limba Română cu o a doua limbă străină (engleză, rusă, latină).
-Facultatea de Ştiinţe Economice cu specializările: - Economia Industriei, Construcţiilor şi Transporturilor, - Finanţe-Contabilitate, - Contabilitate şi economie agrară.
-Facultatea de Medicină cu specialitatea Medicină Generală
-Facultatea de Electrotehnică cu specializările: - Electrotehnică, - Automatizări şi Caslculatoare, - Rlrctromecanică, - Maşini şi Aparate Electrice (subingineri), - Centrale Termoelectrice (subingineri).
-Facultatea de Mecanică cu specializările: - Tehnologia Construcţiilor de Maşini, - Maşini unelte, - Utilaje pentru industria materialelor de construcţii (subingineri), - Construcţii civile, industriale şi agricole (subingineri).
-Facultatea de Agricultură cu specializările – Agricultură şi - Horticultură  

In perioada postcomunistă Universitatea şi-a restructurat şi dezvoltat opţiunile atât pe plan de învăţământ, cât şi pe planul extinderii preocupărilor pentru diversificarea învăţământului postuniversitar prin master şi doctorat, sau prin învăţământ de scurtă durată şi în alte limbi.
Prima schimbare notabilă în structura universităţii s-a înregistrat pe data de 1 decembrie 1991 când s-a înfiinţat Facultatea de Drept (careiniţial a funcţionat în cadrul Facultăţii de Filologie şi Istorie). In anul următor, 1992, a luat naştere Facultatea de Teologie, iar după trei ani, în 1995, s-a adăugat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Ulterior, prin HG nr.194 din 7 februarie 2000 s-a legitimate funcţionarea a încă două facultăţi.. Din Facultatea de Filologie şi Istorie s-a născut facultăţile de Litere, de Istorie, de Filozofie şi Geografie, ultimele două fiind noi. Aceeaşi procedură juridică s-a aplicat şi Facultăţii de Ştiinţe Naturale ale cărei specializări au fost regrupate, rezultând Facultatea de Fizică şi Facultatea de Chimie. Din anul 1991 s-a încercat şi un învăţământ de calificare prin două Colegii dar a fost abandonat curând
Prin Legea Nr. 119 din 5 iunie 1998 s-a constituit separat “Universitatea de Medicină şi Farmacie” (UMF) din Craiova. Din acel moment ea a avut în structură patru facultăţi de specialitate: - Facultatea de Medicină, - Facultatea de Medicină Dentară, - Facultatea de Farmacie, - Facultatea de Moaşe şi Asistenţă Medicală.
După acest noian de transformări, scindări şi regrupări, uneori deconcertant, a rezultat următoarea componenţă universitară, de 17 unităţi, la nivelul anului 2010:
-         Facultatea de Litere
-         Facultatea de Matematică-Informatică
-         Facultatea de Chimie
-         Facultatea de Fizică
-         Facultatea de Istorie, Filozofie,Geografie
-         Facultatea de Teologie Ortodoxă
-         Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
-         Facultatea de Agricultură
-         Facultatea de Horticultură
-         Facultatea de Drept şi Stiinţe Admnistrative “Nicolae Titulescu”
-         Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
-         Facultatea de Electrotehnică
-         Facultatea de Mecanică
-         Facultatea de Inginerie în Electromecanică, Mediu şi Informatică Industrială
-         Facultatea de Automatică, Calculatoare şi Electronică
-         Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice din Drobeta Turnu Severin
-         Centrul universitar Drobeta Turnu Severin
In total Universitatea asigură pregătire în 131 domenii, din care 62 domenii
studii universitare, 49 domenii de master şi 20 domenii de doctorat.

Este grav că după 1990 promovarea cadrelor universitare nu s-a realizat după principii de competenţă clare, ci după criterii subiective, susţinute de foarte multe ori pe calea corupţiei băneşti. Fenomenul s-a extins şi în domeniul absolvirii examenelor de către studenţi şi chiar la absolvire, la obţinerea licenţelor. Deşi obiceiul mituirii profesorilor nu era nou în ţară şi în Craiova, el a explodat după cucerirea libertăţii din democraţia capitalistă rău înţeleasă. Vuiet mare a făcut mita din facultăţile de drept şi ştiinţe economice.
Probabil că odată cu schimbarea generaţiior de stdenţi şi de profesori această racilă majoră a învăţământului superior să dispară şi să conducă la un învăţământ mai performant şi mai respăectat pe plan intern şi extern.  


CRAIOVA - PIATA MARSEU - PIATA NOUA

Incă de la începuturi piaţa Craiovei şi zona ei comercială cea densă s-a conturat în apropiere de centrul politic şi religios format din Casa Băniri şi biserica Sfântul Dumitru, în valea dinspre apus, numită foarte târziu „Elca”. Perimetrul pieţei şi al târgului cu „bolţi” (dughene zidite sau de lemn) era cuprins în sec. 15-17 între actualele străzi Madona Dudu, fostă Maxim Gorki (la nord), Sf. Dumitru, fostă Grigore Preoteas (la sud), Elca, fostă Krasnoff, astăzi Felix Aderca, în 2010 (la est) şi Matei Basarab, fostă continuare a străzii Sf. Dumitru spre nord până la intersecţia ci Madona Dudu (la vest).
Această zonă centrală a Craiovei şi a piţei sale s-a dezvoltat mai intens în a doua jumătate a sec.al 17-lea, culminând cu construirea Hanului Hurez în 1700 cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Hanul s-a numit mai târziu, după evoluţia vremurilor, „Hanul nemţesc”, sau „Hanul Companiei Orientale”.
Hanul Hurez a devenit repede centrul comercial cel mai căutat din zonă, fiind şi puternic fotificat. Avea un plan dreptunghiular amplu îndreptat pe direcţia vest-est, cu latua lungă de circa 200 de metri paralelă cu actuala Str, Madona Dudu şi cu piaţa Elca de mai târziu, dar tot loc de piaţă şi în acele timpuri. Pe lungime se întindea din apropiere de la vest de actuala Str. Matei Basarab, până în apropiere de actuala Str. Unirii. Pe laţimea care era de circa 100 de metri, se întindea din apropierea Str. Madona Dudu de azi, până spre perimetrul pieţei Elca. Hanul avea rol comercial şi administrativ, cuprinzând trei curţi succesive de la vest (din vale) spre est (spre înălţimea Str. Unirii de astăzi). Primele două curţi erau destinate adăpostirii comerţului, iar cea de a treia „Caselor domneşti”, unei biserici private şi puşcăriei cu beciuri adânci. In „Casele domneşti” se stabileau boierii care primeau demnitatea de „Mare Ban” şi nu erau olteni. Apoi în ele au avut reşedinţa „ispravnicii de scaun ai Craiovii” (înlociuitorii „Marilor Bani” rămaşi în capitală lângă domnie), până în anul 1761 şi, mai târziu, caimacamii, până după „Regulamentul Organic”, 1831. Casele domneşti fuseseră construite înaintea Hanului Hurez, dar nevoia unei apărări comune a determinat alăturarea funcţională, în acelaşi sistem de fortificaţii, a hanului mănăstirii Hurez şi reşedinţei cârmuitorilor vremelnici ai Olteniei. Craiova nu a avut niciodată o fortificaţie colectivă, ci numai întăriri izolate ale unor curţi boiereşti.
In centrul comercial stabil al Craiovii şi în jurul Hanului Hurez se desfăşura anual un mare tărg cu odurată de peste trei săptămâni, între Sfânta Maria Mare şi Sfânta Maria Mică (între 15 august şi 8 septembrie). Tradiţia acelui târg era mult mai veche atunci când s-a ridicat Hanul Hurez.
Pe parcursul sec.al 18-lea, în jurul hanului şi al „Caselor domneşti”, Craiova comercială s-a dezvoltat progresiv şi mult. S-au extins, mai ales „bolţile”, adică magazinele de zidărie, sau paiantă, ale altor negustori care nu apucaseră să închirieze „bolţi” între zidurile hanului. Alături şi printre bolţi se strecurau tarabe volante cu produse mai ieftine meşteşugăreşti sau agricole. Mai spre marginea de sud a centrului comercial de atunci se afla o suprafaţă goală, pe care se întindeau numai tarabe, sau se vindea”la sol”, suprafaţă care s-a numit târziu „piaţa Elca”. Locul său se afla ca şi astăzi între Hanul Hurez şi biserica sfântul Dumitru „Băneasa”. Aceea era o piaţă preponderent agricolă şi permanentă, care beneficia şi de apă de la izvoare, precum cel al „Purcariului”.
Dezvoltarea comercială a oraşului a generat extinderea sa generală şi creşterea numărului de spaţii comerciale stabile, de „bolţi” şi de prăvălii mai puţin pretenţioase. Extinderea spaţiilor comerciale s-a produs cu predilecţie spre răsărit, pe actualul traseu al străzilor Madona Dudu (fostă Maxim Gorki), Lipscani (fostă 30 Decembrie), şi Alşex. Lahovari (fosta Romania Muncitoare). Prima stradă se termina la intersecţia cu actuala stradă Unirii, numită Uliţa Mare. Intersecţia se numea „Răscruciul Mare. Următoarea stradă amintită lega „Răscruciul Mare” cu „Răscruciul Mic”, piaţeta înghesuită în care rebuşau mai multe uliţe şi aflată la intersecţia cu Str. Buzeşti de astăzi. Dincolo de „Răscruciul Mic” continua traseul spre răsărit actuala Str. Alex. Lahovari , uliţa pierzându-se spre ieşirea de răsărit din oraş, pe direcţia de mai târziu a Str. 13 Septembrie. Acest traseu a a constituit în sec.18 şi 19 strada principală a oraşului, „Uliţa Principală”, sau „Podul Liscanilor”, ceva mai tîrziu ,când artera a fost „pavată” cu grinzi de lemn, după obiceiul vremii. Se numea „pod” din cauza acoperirii (podirii) cu lemn, iar al „Lipscanilor”, deoarece o o porţiunr a sa existau multe „bolţi” ce vindeau mărfuri importate din apus, mai precis dinspre Lipsca (Leipzig), mărfuri procurate prin intermedoiul negustorilor transilvăneni, supuşi ai Imperiului Habsburgic. Pe atunci mărfurile de import şi ,mai ales, cele de lux căpătaseră numele generic de „lipscănii”.
Pornind din „Răscrucii Mici” spre răsărit, actuala Str. Alex. Lahovari se înpărţea în porţiunea „Cojocarilor groşi”, la început, urmată de porţiunea „Cizmarilor” până la capătul dinspre răsărit. Tot pornind din „Răscruciul Mic”, dar spre apus, actuala Str. Lipscani se dividea într-o primă porţiune numită a „Braşovenilor”, urmată de porţiunea „Lipscanilor”, până în „Răscruciul Mare”. Deci, de la vest la est, „Uliţa Principală” avea următoarea succesiune de tronsoane comerciale: Maica Precista (Madona Dudu), Lipscani, Braşoveni, Cojocarii groşi şi Cizmarii.
Desigur că în paralel s-au dezvoltat negustorii sau locuinţe şi pe străzi adiacente, dintre care cea mai importantă era „Uliţa Mare” (actuala Str. Unirii).
Creşterea volumului comercial şi de locuire de-a lungul principalelor axe, a mărit continuu cieculaţia şi aglomeraţia. Concomitent s-a produs şi o creştere masivă a numărului de vânzători ambulanţi de mărunţişuri şi produse agro-alimentare. Aceia se aşezau pe ambele părţi ale uliţei în totală neorânduială orientală.
Ingustarea spaţiului de circulaţie a devenit cu totul dezagreabilă cumpărătorilor, negustorilor care nu-şi puteau desfăşura marfa afară şi reclama după pofta inimii şi cârmuitorilor urbei. La dezordinea de nedescris se adăuga lipsa aproape totală a salubrizării, mizeria de tip medieval. Voinţa negustorilor şi a cumpărătorilor stânjeniţi s-a exprimat prima dată în foaia comercială „Mercantilulu” din 18 februarie 1868. Era o publicaţie comercială de mici dimensiuni cu apariţie săptămânală, care oferea multe reclame şi informaţii negustorilor şi cumpărătorilor, alături de unele comentarii privind viaţa economică a oraşului. In „foaie” s-a propus ca Piaţa Craiovei „ a nu mai fi în tot lungul uliţei principale a oraşului ci a se organiza pe largi locuri anume amenajate, una în jurul bisericii Sfânta Treime, alta în jurul Episcopiei, alta lângă biserica Sfinţii Voievozi (Sfinţii Arhangheli) şi o a patra în jurul bisericii Sfântul Ioan Vechi, fărâmându-se chiliile bisericilor respective”. De observat că unul din locurile propuse pentru o piaţă era cel din apropierea Episcopiei, unde mai târziu avea să se amenajeze cea mai piaţă a oraşului, una dintre cele mai lăudate din ţară, „Piaţa Marşeu”, numită uterior „ Piaţa Nouă”.
Inainte de 1874-1875 pe locul fostelor „Case domneşti” şi a „Temniţei vechi”, ambele dispărute prin demolare, Primăria acceptase fiinţarea pescăriilor oraşului. După acel an, tot datorită aglomeraţiei, au fost mutate spre Episcopie, prin „Răscrucii Mici” şi apoi mutate din nou mai la nord, astfel că anul 1890 le-a găsit pe locul viitoarei „Pieţe Marşeu” – „Piaţa Nouă”.
In deceniile opt şi nouă ale sec.al 19-lea, piaţa oraşului s-a deplasat progresiv din zona Elca şi „Uliţa Principală” spre răsărit în zona „Răscruciului Mic”. Nai precis locul destinat pentru piaţă corespundea unei suprafeţe virane dintre actualele străzi Olteţ (fosta I.C.Brătianu), la nord, Romain Rolland (Edgar Quinet), la sud, 6 Martie (Str. Nouă Nr.2), la vest şi „Răscruciul Mic” la est. Pe această suprafaţă se aflau şi măcelăriile, alături de alte tarabe cu diverse.
Mai la sud imediat ce se ieşea din „Răscrucii Mici” spre biserica Sfinţii Arhangheli (pe Str. Buzeşti de astăzi), în faţă cu „Hotel Stăncescu” de mai târziu (care există şi astăzi 2010) s-au întins pentru un timp pescăriile. Intre zona măcelăriilor şi cea a pescăriilor se prelingea un şir lung de prăvălioare, cârciumi, bragagerii, vânzători de zaharicale turceşti, opincari, lumânărari, etc. Prăvăliile erau înghesuite pe grupuri de activităţi. Datorită comerţului cu peşte din această zonă „Răscruciul Mic” a mai fost numit o perioadă şi „Răscruciul cu peşte”.
Pentru a preciza mai bine aşezarea pescăriilor la sfârşit de sec. 19, peste drum de „Hotel Stăncescu” trebuie reiterat că acesta există şi în 2010, la sud de „Răscruciul Mic” (sau Piaţa Buzeşti) pe partea de apus a Str. Buzeşti (fostă Karl Marx. Clădirea acoperă trotuarul din faţa sa cu un „portic” cu boltă  prelungă susţinută de stâlpi greoi de zidărie plasţi pe limita trotuarului. Intre stâlpi sunt deschideri susţinute cu arcade. Pietonii circulă pe acel trotuar pe sub „porticul” clădirii, feriţi de ploi şi soare. Zidurile fostului hotel sunt foarte groase, după principiile timpului când a fost ridicat (la sfârşitul sec.al 19-lea. Pe timpul regimului comunist la parterul clădirii se deschiseseră unele magazine mici, cu intrare pe sub bolta prelungă. Intrarea în curtea din spatele fostului hotel se face pe sub o boltă a porţii, cu porţi grele pe timpuri. Pe centrul clădirii, spre stradă, se afla un balcon sprijinit pe nişte console de fier forjat cu podea de scândură. Lemnul balconului a dispărut de mult (nu mai exista nici în 1989). Aspectul faţadei fostului hotel este neogotic şi avea în 1989 tocăria originală la cele două etaje. Tot în 1989, în curtea din spatele clădirii, plină de mizerii şi noroi, într-un corp dinspre Str. Lipscani (fostă 30 Decembrie) îşi afla sediul  Intreprinderea Judeţeană de Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Refolosibile (IJRVMR), care a mai rezistat acolo foarte puţin după 1990.  După 1948, restul fostului hotel a devenit locuinţe în proprietatea statului, cu chiriaşi de proastă calitate. Ingrijirea edificiului a lăsat de dorit deşi putea fi declarat monument istoric. La puţin timp după 1990 clădirea a intrat în administrarea, sau chiar proprietatea „Schelei de Foraj Craiova”, unitate cu posibilităţi financiare, care a trecut la repararea ei capitală. In schimb reparaţia a alterat grav caracterul istoric al clădirii, fiind placat cu gresie de culoare crem de sus şi până jos şi schimbându-i-se tocăria cu una de aluminiu învelit cu plastic, tocărie la modă şi cu geanuri „Teropan”. Desigur că modificări ample s-au întreprins şi în interior, cu efecte de consolidare dar de anulare a specificului originar.
Actuala Str. Olteţ, care răzbătea, ca şşi astăzi, în nordul „Răscruciului Mic”, se numea în deceniul opt al sec.al 19-lea, strada Primăriei. Aceasta deoarece trecea prin faţa Primăriei de atunci, aflată în spatele actualului părculeţ „English Park”. Urmând această stradă dinspre „Uliţa Mare”, prin faţa Primăriei, se răzbătea direct în locul destinat pentru piaţă şi măcelării. Mai târziu această stradă s-a numit I.C.Brătianu (1923), iar după 1948 şi până la sfârşitul anilor 60 s-a numit Vasile Roaită. Ulterior, cârmuirea comunistă a oraşului a dat dovadă de imaginaţie şi a numit-o la repezeală Str. Olteţ. Aşa a rămas şi sub noul regim până în 2010. Vasile Roaită fusese cosiderat un tânăr erou comunist din timpul grevelor CFR din 1933 şi mort trăgând de sirena ce anunţa venirea trupelor de represiune. In realitate, s-a dovedit, după trei deceni,i că fusese un trădător al colegilor de grevă şi că sirena lui suna pentru da semnale trupelor de represiune. Comuniştii l-au scos din panteonul lor.
Strada Romain Rolland  de astăzi, stradă paralelă spre sud cu Str.Olteţ, răzbate şi ea în Piaţa Buzeşti (fostă Răscruciul Mic). Până în anii 60 ea unea fosta Str. 6 Martie (Str Nouă Nr. 2) cu „Răscruciul Mic”, ca şi str. Olteţ. In deceniul opt al sec.al 19-lea, Str. Romain Rolland se numea „strada Plăpumarilor”, după ponderea meşteşugarilor şi a negustorilor aciuiţi pe laturile ei. Ulterior a fost rebotezată la îndemnul profesorului latinist Fontanin, drept „strada Copertarilor”. După primul război mondial ea a primit numele de Edgar Quinet până după 1948.
Inainte de 1948, ca şi în prezent deschiderea sub formă de piaţă prelungă din fostul „Răscruciul Mic” a făcut parte din Str. Buzeşti, care pornea din Str. Justiţiei (Str. A.I.Cuza), din faţa „Pieţei Marşeu” (azi Teatrul Naţional) şi continua spre sud pînă la biserica Sfinţii Arhangheli.
După numai două, trei decenii de concentrare a unei noi pieţe în zona de la „Răscruciul Mic” s-a simţit din nou nevoia descongestionării uliţelor şi despărţirea clară a comerţului „bolţaşilor” de cel al agricultorilor, măcelerilor, negustorilor de peşte şi de cel al artizanilor şi micilor meseriaşi. Era o necesitate a modernizării oaşului în pas cu vremurilor noi.
Incă din ultimul deceniu al sec.al 19-lea s-a conturat noua mare piaţă a Craiovei, viitoarea „Piaţă Marşeu”, sau „Piaţa Nouă”. De la începuturi ea s-a limitat între Str. Boerescu, la răsărit, şi Str. Sabinelor (mai târziu Str. Joules Michelet), la apus. Str. boerescu începea din Str. Justiţiei (A.I.Cuza) cobora spre nord şi traversa Str. Ştirbei Vodă (actuala Calea Bucureşti) şi se termina în Str. Sf. Spiridon (azi Vasile Conta), chiar la est de altarul bisericii Sfântul Spiridon. Strada Sabinelor pornea din Str. Justiţiei şi cobora în diagonală spre Valea Vleicii (adică spre nord-vest).  Pe cealălaltă axă, Piaţa cea nouă se întindea de la Str. Justiţiei, în sud, până la Str. Ştirbei Vodă, în nord. Intisa suprafaţă dintre străzile amintite avea o pantă pronunţată ce cobora din Str. justiţiei spre Str Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi).
Când Primăria a luat asupra ei amenajarea noii pieţe, a apărut necesitatea ca piaţa să se repartizeze pe trei trepte, pe trei terase largi care să preia toată diferenţa de nivel. Lucrările au început în 1890 , în paralel cu lucrările Palatului de Justiţie alăturat. Nu este greu de imaginat cât de jalnic trebuie să fi arătat acea parte de oraş în acel an 1890. de o parte terenul viran pe care urma să se aşeze piaţa cea nouă şi de altă parte, alături terenul cu molozul rezultat din demolarea fostei mănăstiri Episcopia.
Prima terasă a noii pieţe, cea de la primul nivel, se afla la cota str. Justiţiei. Urma terasa de mijloc, amenajată la mijlocul pantei. Cea de a treia terasă a pieţei se afla la cota cea mai de jos, egală cu nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calrea Bucureşti de azi). Intre terasa întâia şi a doua, precum şi între a doua şi a treia, s-au construit două şiruri continue de clădiri tip vagon, cu magazine şi magazii. Acestea erau lungi şi paralele, în principiu cu străzile Justiţiei şi Şerban Vodă.
Cele două şiruri continui de clădiri erau menite să despartă cele trei terase şi să constituie, totodată nucleul comerţului stabil din piaţă, să joace rolul „bolţilor„ tradiţionale. Aveau acoperişuri de ţiglă roşie în două ape, una spre o terasă şi cealaltă spre terasa următoare. Faţadele primelor construcţii aveau panouri din cărămidă aparentă înconjurate de contururi tencuite în alb. Faţadele erau ornamentate de tocăria magazinelor amintite şi de obloanele care se lăsau jos la închiderea programului.
Aceste clădiri, care despărţeau terase cu nivel diferit, erau construite aşa încât să „speculeze” înclinarea terenului. Astfel, şirul continuu al clădirii dintre terasa superioară şi cea medie, prezenta spre terasa de sus numai un singur nivel – parter. In schimb spre terasa din spate, cea mijlocie, care se afla mai jos, prezenta o înălţime dublă, parter plus etaj. Etajul reprezenta spatele magaziilor magazinelor de la terasa superioară. Deci fiecare magazin din prima terasă avea un spaţiu de vânzare şi o magazie alăturată în spate.
La parterul dinspre terasa mijlocie, sub acel etaj cu magazii, se aflau alte magazine orientate, de această dată, spre terasa mijlocie, daci poziţionate cu faţa spre terasa lor şi cu spatele spre cea de deasupra. Acest şir de magazine dinspre terasa mijlocie îşi aveau şi ele propriile magazii săpate în teren sub magazinele de la terasa superioară. In acest fel, magazinele de jos aveau şi ele atât un spaţiu de vânzare, cât şi câte o magazie, asemănător celor de deasupra.
Şirul de clădiri dintre primele două terase era străpuns de trei scări, late de circa 3 metri, cu multe trepte, destul de abrupte şi cu balustrade de mână pe lături. Scările erau acoperite de bolţi. O a patra scară de comunicaţie între primele terase se afla la limita de răsărit a şirului de magazine, lângă gardul de zidărie ce despărţea piaţa de Str. Boerescu (Str. Borzeşti, mai târziu). In total acest şir de clădiri comerciale tip vagon, era format, de la est la vest, din patru tronsoane, două mai prelungi, de circa 25 de metri, una scurtă  de 6-8 metri şi ultima, dinspre apus, tot de circa 25 de metri, dar cu altă arhitectură decât primele două, cele care aveau modele cu cărămidă aparentă şi care făceau parte din clădirile iniţiale ale pieţii.
Şirul al doilea de clădiri, cel care despărţea terasa mijlocie de cea de la nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi), era străpuns de o singură scară acoperită de o boltă. Ca şi în cazul precedent, mai exista o scară la extremitatea estică, lângă Str. Boerescu (Borzeşti).
Pe terasa a treia, cea de la nivelul Str. Ştirbei Vodă mai exista încă o clădire cu un şir de magazine numai la parter. Acesta era ornamentată tot cu panouri de cărămidă aparentă. Ea era paralelă chiar cu marginea trotuarului străzii Ştirbei Vodă. Şirul magazinelor din această clădire era străpuns de două treceri dinspre terasa pieţii spre stradă., împărţindu-l în trei tronsoane. Acest şir de magazine era mai scurt decât celelalte două dintre terase. El nu începea, la est, de lângă Str. Boerescu, ci de la o distanţă de 20-25 de metri mai spre vest, spre Vale Vlăicii. Rămânea pe această latură un spaţiu larg şi pavat de acces dinspre stradă spre terasa pieţii, terasă cuprinsă între două şiruri de magazine, cel dinspre terasa mijlocie şi cel dinspre stradă. Aceea era una dintre căile de acces ale vehiculelor  cu mărfuri pentru magazine.
Un alt acces dinspre Calea Bucureşti se afla la capătul de apus al şirului de magazine amintit, adică în partea dinspre Valea Vlăicii a terasei. Acolo, o stradelă pornea din Calea Bucureşti spre terasa mijlocie ocolind primul şir de clădiri, apoi pe cel dintre terasa mijlocie şi cea de jos. Ajungea în latura de vest a terasei mijlocii. Aceasta era calea principală de aducere a mărfurilor spre terasa mijlocie, cea mai largă şi mai importantă.
Intrând pe această cale dinspre Calea Bucureşti, căruţele şi carele hurducau pe un caldarâm din bolovani de râu. In dreapta, adică spre vest, spre Valea Vlăicii, se afla o clădire prelungă, de roşu. Avea aspect de depozit de cereale şi urca până la nivelul terasei din mijloc. In partea de apus  a terasei de mijloc, acel drum bolovănos se termina într-o suprafaţă mai largă, pavată tot cu bolovani de râu. Pe acea suprafaţă se opreau carele şi căruţele cu mărfurile lor, se dejugau boii şi se scoteau hamurile de pe cai, după care li se dădea apă şi furaje. De acolo stăpânii atelajelor cărau mărfurile la locurile de expunere în piaţă, loc pentru care probabil plătiseră o taxă.
In acea parcare a atelajelor, de foarte multe ori se făcea şi comerţ direct din care sau căruţe, mai ales dacă produsele erau cereale ambalate în saci şi care se vindeau cu „baniţa”, sau animale de curte, miei, oi, capre, gâşte, curcani, găini sau chiar purcei. In funcţie de anotimp, din atelaje se mai vindeau lubeniţe, pepeni, varză, struguri pentru vinificaţie particulară, gogoşari, gogonele şi castraveciori, en gros, pentru conserve de iarnă, dovleci albi, saci cu nuci, etc. Orice act de comerţ pe teritoriul pieţii era desigur taxat în folosul Primăriei.
Terasa superioară, cea de la nivelul străzii Justiţiei (A.I.Cuza), avea pe centru Hala măcelarilor. Spre răsărit, adică spre Str. Boerescu (Str. Borzeşti) se afla o clădire de magazine cu plan de sfert de cerc, clădire care racorda de departe, din interiorul trotuarului, Str. Justiţiei cu Str. Boerescu. Conturul ei avea o lungime de 40-50 de metri. Pe colţul dintre Str. Justiţiei şi Str. Boerescu a existat până la desfiinţarea pieţii un chioşc metalic al începutului de sec. 20, cu plan decagonal, dar care de la depărtare părea circular. Vindea ziare, tutun, chibrituri, plicuri, timbre şi multe mărunţişuri de toaletă. Un alt chioşc cu plan pătrat se afla spre apus, aproximativ în dreptul laturii de apus a Halei măcelarilor. Era mai mic ca suprafaţă, dar vindea acelaşi tip de produse amintite. Cele două chioşcuri era plasate mult mai aproape de trotuarul străzii Justiţiei (A.I.Cuza), mai în faţa liniei Halei măcelarilor. Trotuarul din faţa halei era foarte lat, astfel că pe el se întindea adesea comerţul ambulant de tip oriental.
La apus de Hala măcelarilor se întindea, în rând cu ea, o clădire prelungă cu magazine. Aceasta din urmă, împreună cu Hala şi clădirea curbată dinspre Str. Boerescu, formau un front paralel cu Str. Justiţiei. Intre ele şi rândul de clădiri ce despărţeau terasa superioară de cea mijlocie, era cuprinsă o suprafaţă largă şi prelungă de expunerea mărfurilor. In general pe această terasă a pieţii se vindeau produse manufacturate şi industriale, materiale de construcţii de mic volum, olărie, mobilier simplu şi ieftin,confecţii din nuiele, paporniţe din împletituri vegetale şi chiar din pănuşe de porumb, ştergare de picioare din pănuşi de porumb, obiecte de lemn de uz casnic, obiecte de metal forjat, inclusiv din aramă şi cositor, burlane şi jgheaburi de tablă, confecţii de mică serie şi cojoace, pălării de postav sau de pai şi mulţime de obiecte de artizanat, precum covoare, carpete, ştergare, basmale, milieuri şi altele. Uneori îşi întindeau pe jos rogojinile, sau diverse carpete, ţăranii cu zarzavaturi şi fructe ce nu mai încăpeau pe terasa mijlocie unde era locul lor. In partea de apus a terasei superioare, paralelă cu latura de apus a pieţii a existat un timp o mare hală ce adăpostea „Fabrica de Gheaţă” a oraşului.
Pe terasa mijlocie a pieţii, care avea cea mai mare întindere dintre cele trei şi care avea cea mai mare căutare şi aglomeraţie, se vindeau numai produse proaspete de legumicultură, cereale, fructe, flori de curte ţărănească, păsări, ouă, lactate în cantităţi mici şi tot ce se putea găsi într-o gospodărie modestă de agricultor. Totul era etalat pe mese speciale din ciment, sau pe jos, pe felurite scoarţe mai groase sau mai subţiri şi, mai des, pe rogojinile tradiţionale. Reclama strigată pe toate tonurile era o obişnuinţă ce dădea colorit pieţei, iar tocmeala făcea parte din protocolul tranzacţiilor celor mai mărunte.
In partea de apus a terasei mijlocii, acolo unde parcau carele şi căruţele pe platforma pavată cu bolovani de râu, duminica se vindeau cu mare tocmeală şi se cumpărau cu pasiune porumbei din toate variantele speciei şi din toate culorile. Se mai vindeau iepuri şi păsări cântătoare.
Terasa cea de jos, de la nivelul Căii Bucureşti, era destinată comerţului cu lactate şi pescărie. In perioadele de vârf ale vânzărilor din vară, sau toamnă, aici se întindeau şi grămezi de lubeniţe, pepeni, dovleci albi şi chiar legume de toamnă, între şirul clădirilor destinat în special pescăriilor, cel aflat chiar pe trotuarul Căii Bucureşti şi şirul de clădiri ce despărţea terasa de jos de cea mijlocie. Pe această suprafaţă se adusese un şir de mese ca şi pe terasa mijlocie. In toată piaţa existau şi tarabe de lemn în faţa magazinelor aliniate.
Şirul de clădiri de lângă Calea Bucureşti, cel care era destinat pescăriilor, a fost demolat pe la începutul anilor 60 şi pe locul lor şi al terasei de jos a pieţei s-a organizat autogara centrală a oraşului, de unde plecau autobuze către toate destinaţiile rurale din judeţ. Tot atunci a fost demolată şi clădirea magazie care limita spre vest drumul de acces urcător spre terasa de mijloc. Pe locul ei a fost extins suprafaţa autogării. Acea autogară nu a avut viaţă lungă, până prin toamna anului 1968, sau primăvara anului 1969 când s-a deschis şantierul viitorului Teatru Naţional pe locul „Pieţei Noi”.
Magazinele celor patru şiruri de magazine din piaţă aveau, în marea lor majoritate, umbrare din pânză multicoloră, cu posibilităţi de întindere şi repliere, după vreme şi după programul magazinului.
Hala măcelarilor mai există şi astăzi, fiind mutată în piaţa cea nouă amenajată pe Calea Bucureşti. Este constituită dintr-o structură metalică, cu stâlpi şi grinzi de fontă şi oţel. Toate ansamblurile turnate din fontă sunt ornamentate în stilul sfârşitului de sec. 19, după modelul de hale din Occident, unde a şi fost executată hala. Spaţiul dintre stâlpii metalici este umplut cu zidărie până pe la mijloc, circa 2,5-3 metri, iar în rest, până sus sub straşină totul era de sticlă de jur-împrejur. Sticla este montată în rame mari de metal între stâlpi, rame rotunjite în partea superioară ca ornament suplimentar al clădirii.
Ramele cele mari sunt subîmpărţite de altele mai înguste şi tot rotunjite în partea superioară. In centrul acoperişului halei se află un dreptunghi prelung înconjurat de un geamlâc înalt de circa 1 metru, geamlâc ce contribuie la luminarea suplimentară a centrului halei. El este adăpostit sub un acoperiş suplimentar, mai ridicat faţă de cel principal, astfel că se creează imaginea unei pagode scunde. Geamlâcul este subîmpărţit de mulţime de rame rotunjite în partea superioară.  Hala a fost păstrată şi mutată pe noul amplasament pentru valoarea ei istorică şi artistică. Toată hala era înconjurată cu o straşină din tablă zincată cu ornamente în dreptul colţurilor şi al jgheaburilor de scurgere. Acele jgheaburi şi burlane de curgere ornamentate s-au pierdut şi s-au înlocuit cu unele insipide.
Şirurile de clădiri dintre cele trei terase şi cel de lângă trotuarul Căii Bucureşti erau acoperite cu ţiglă solzi, în stil românesc. Cele două clădiri din dreapta şi din stânga Halei măcelarilor, de pe prima terasă, erau acoperite cu tablă, fiind construite în altă etapă de la începutul sec.al 20-lea. Cele două chioşcuri amintite, de pe trotuarul dinspre Str. Justiţiei erau acoperite cu solzi de tablă zincată. Aveau forma acoperişurilor diferită, dar cu forme rotunjite asemănătoare unor coifuri medievale. Cel din colţul Str. Boerescu avea un acoperiş semisferic cu un moţ central cu luminator şi cu acoperiş propriu supraînălţat faţă de restul semisferei. Chioşcul dinspre apus, cu plan patrulater, avea partea centrală a acoperişului îm formă de piramidă cu opt laturi inegale şi rotunjite. Straşina lui avea un unghi mai teşit decât unghiul piramidei amintite, ca borurile unei pălării. Acel acoperiş se asemăna cu coifurile unor luptători asiatici. Oricum nu constituia o curiozitate pentru arhitectura acoperişurilor din vremurile în care fusese construit şi se asemăna cu mai toate din ţară, probabil comandate la aceeaşi companie naţională sau externă.
Piaţa Craiovei a avut renume naţional în toate timpurile, fiind apreciată elogios chiar de călătorii străini din perioada medievală. Piaţa Marşeu (Piaţa Nouă) a avut însă darul să ridice la cozele cele mai înalte aprecierea despre bogăţia produselor şi a Olteniei. Ea era o încântare pentru străinii de oraş, o sinteză a bogăţiei, a ofertei foarte mari şi a ieftinătăţii. Mai în glumă, sau mai în serios, pe tot întinsul României se spunea că la Craiova „merg câinii cu covrigi în coadă”.
Talentul comercial al oltenilor a depăşit fruntariile regiunii lor, afirmându-se prin comerţ ambulant, sau statornic, în mai toate oraşele mari ale ţării, dar mai ales în Bucureşti unde „oltenii” constituiau o prezenţă cotidiană pe străzi. Ei vindeau zilnic legume şi fructe din coşuri mari şi lăbărţate de nuiele, purtate de o „cobiliţă” purtată pe umeri. Strigătele lor de reclamă răsunau prin tot Bucuteştiul.
Intreaga „Piaţă Marşeu” era plină de colorit, de gălăgie, de viaţă intensă, de concurenţă, de tocmeală pe diverse octave, de bucurii, de tristeţi, de oameni cinstiţi, de hoţi, de grabă, de aşteptare, de curăţenie, de murdărie. Avea o viaţă aproape continuă chiar dacă nu se făcea comerţ pe timp de noapte. Noaptea se făcea aprovizionarea pieţei şi aşezarea mărfurilor. Noaptea se făcea de pază lângă mărfuri şi se făcea curăţenia cea mare în absenţa cumpărătorilor. Noaptea se spuneau poveşti şi se făceau socoteli visătoare, sau reale. Noaptea se făceau rugăciuni şoptite, dar şi chefuri la care eru invitaţi şi paznicii şi jandarmii ce patrulau. Aşa era viaţa Craiovei şi a pieţei celei mari.
Terasa superioară, pe aliniamentul din spatele Halei măcrlarilor, era ticsită de produse manufacturate, specifice muncii şi talentului gospodăresc de la ţară. Diversitate de forme, de materiale şi de colorit. Era o plăcere să se privească, să se admire, să se examineze şi să se probeze exponate sosite din toate colţurile Olteniei, dar şi din diverse zone ale ţării. Până la desfiinţarea pieţei, în 1969, mai existau încă mulţi producători manufacturieri în lumea satului: olari, împletitori, tâmplari, fierari, ţesători, cojocari, pielari, brodeze, sticlari, sculptori în lemn, pictori naivi şi alţii. Noua piaţă organizată de regimul comunist le-a răpit posibilitatea de afirmare şi chiar le-a îngrădit activitatea şi comerţul.
Caldarâmul terasei de sus a piaţei era invadat, timp de mai bine de şapte decenii, de grămezi mari şi mici de ceramică pictată, lucioasă sau mată, sau nepictată. Privirea rămânea încântată de farfuriile mari şi mici, adânci sau plate, de căni, cănuţe, ulcioare, ulcioraşe, vase ceramice mari pentru provizii sau murături, oale pântecoase şi graţioase, ploşti, bibelouri, jucării ceramice, fluere cu apă sau fără apă, rame, ceşti, pahare, platouri,vaze, glastre de flori, lulele şi multe, multe altele. Coloritul divers şi desenele aplicate măreau diversitatea ceramicii expuse în adevărate mormane. Imprejurul acestora persista mirosul specific al pământului ars.
Obiectele de lemn erau reprezentate de copăi mari şi mici, linguri, linguroaie, căuşe, platouri, tocătoare, tăvi, fusuri, furci de tors lână, furci şi greble pentru furaje, lopeţi pentru zăpadă, fluiere, taburele cu trei sau patru picioare, măsuţe joase obişnuite la ţară, scaune simple sau cu spătar, jcării, bibelouri,, cuţite pentru tăiat hârtie, putini, butii şi butoaie, slăvine, căni, pahare, toporişti late pentru tocături în bucătărie, bastoane, cârje, mojare de diverse dimensiuni, numite popular „piuliţe”, în care se zdrobeau cu un mai de lemn diverse produse agricole pentru bucătărie, rame pentru fotografii şi tablouri, sau cu oglinjoare , obiecte ornamentale pentru birou, roţi de care şi căruţe, căpăţâni de roată, cutii, cutioare, tabachere, port-ţigarete, jocuri de table sau şah, unele trocuri masive din lemn scobit folosite la zdrobirea grâului pentru colivă, şi aşa mai departe. Lemnul de diverse esnţe era ales după destinaţia obiectelor confecţionate, putând fi natural, lăcuit, vopsit sau incizat cu fierul roşu pentru ornamentare. Multe obiecte e lemn erau sculptate cu multă măiestrie şi migală.
Mulţi meşteşugari produceau marfa lor chiar în piaţă, la locul de vânzare şi sub privirile curioşilor. Printre aceştia erau lemnarii, împletitorii, ţesătorii sau ţesătoarele, brodezele, pielarii, cojocarii, cizmarii şi mai toţi artizanii.
Impletiturile din nuiele naturale sau cojite (albe), din pănuşe de porumb şi din pai, aveau şi ele o diversitate foarte mare prin utilitate şi formă: paporniţe, sacoţe, poşete, cufere, geamantane, coşuri de rufe, mobilier de grădină cu scaune şi mese, ştergătoare de picioare, cuiere, colivii, jardiniere, jucării, bătătoare de covoare cu palmete înflorate, pălării de pai bărbăteşti şi de soare pentru femei şi copii, coviltire pentru spatele carelor şi căruţelor, etc.
Pe pereţii din spatele Halei măcelarilor, sau pe diverşi suporţi şi chiar pe jos se expuneau o multitudine de ţesături sau broderii. Se etalau covoare cu modele specific olteneşti sau chiar din cârpe ţesute, carpete, cergi,, fuste cu model naţional, ii, iţari, cămăşi cu modele naţionale pe piept („cu râuri”), ciorapi, cingători, panglici, broboade, basmale, mânuşi, cipici, papuci, scurte de pânză sau piale, „tablouri” ţesute pentru pereţi, cojoace, curele,traite, poşete, sacoşe, plase, samare, desagi, saci, funii, feţe de masă cu broderii sau desene ţesute cu fire divers colorate, feţe de pernă şi cearceafuri, pleduri, ştergare, prosoape, şervete de masă, punguţe brodate şi alte minunăţii migăloase.
Terasa superioară a pieţei mai oblăduia tarabe cu fier lucrat, cu sticlărie, oglinzi, mobilier şi tocărie pentru locuinţe, cu pietrărie, cu cizmărie, croitorie, pielărie şi cu multe alte meşteşuguri. Unii meşteşugari sau negustori aveau spaţii închiriate, iar alţii vindeau mai ieftin, după tocmeală, în aer liber.
Ici şi acolo, pe toate terasele apăreau, strigându-şi serviciile, ambulanţii cu zaharicale şi răcoritoare tradiţionale, precum braga, moştenite de la turci sau din tot spaţiul balcanic, în special de la albanezi. Cărucioarele lor cu coviltir sau fără ofereau: îngheţată la cornet, sugiuc, acadele, alviţă, baclava, mere glazurate, floricele de porumb îndulcite şi lipite în bulgări coloraţi, bomboane de diverse culori şi forme, inclusiv nelipsiţii „peştişori”, dropsuri lipite la capăt de beţişoare, vată de zahăr, sirop, nuga, zahăr ars, bomboane fondante. Câte culori, câte gusturi, câte atracţii pentru copii şi cei ce veneau de la ţară ! 
Printre vânzatori se strecurau şi tocilari, geamgii ambulanţi, vânzători de loţiuni şi „parfumuri”, ţigănci ghicitoare în „ghioc” şi chiar frizeri de ocazie.
Terasa de mijloc era destinată aproape în exclusivitate produselor agroalimentare. Ea era „Piaţa”. Totul era expus pe mesele de beton sau pe jos , pe scoarţe sau rogojini. Această piaţă de zarzavaturi, fructe şi cereale era de o bogăţie excepţională, chiar în epoca tristă când cârmuitorii comunişti introduseseră sistemul de exploatare a ţăranilor prin celebrele „cote”. Toate zarzavaturile erau bine curăţate şi spălate, erau triate pe calităţi. Se expuneau cât mai atractiv pentru privire şi se vindeau la grămăjoare, la chite, sau la suta de bucăţi în toate cazurile când vânzătorii nu aveau cântare. Legumele, fructele sau alte produse agricole se găseau sub toate variantele şi din toate soiurile adaptate Olteniei. Era o concurenţă acerbă în diversitate şi calitate. Erau minunate, spre exemplu, grămezile de roşii, de la cele galbene, la cele de culoarea rodiilor, la cele prelungi, sau „inimă de bou”. Unele roşii erau din soiuri sau ajunseseră la dimensiuni gigant. Surprinzătoare era şi diversitatea soiurilor de mere, pere, struguri, pepeni, salate, ridichii şi cepe. Printre legume şi fructe se găseau oricând unele produse preparate animaliere, ouă şi păsări vii.Se ofereau ouă de găină, de bibilică, de raţă, de gâscă, sau de curcă. Găinilşe sau celelalte păsări de curte se vindeau cu bucata, dar şi cu legătura, câte două trei legate de piciooare. Cupărătorul aprecia greutatea păsării, sau a legăturii şi intra în jocul tocmelii, după ce încerca cu degetul pela spate dacă pasărea „avea ouă”. Se oereau şi produse lactate în cantităţi mici, ca produse seundare în raport cu vegetalele. Fiecare ţăran expunea cam tot ce produceaşi îi prisosea în gospodărie. Terasa de mijloc rămânea însă patria vegetalelor.
Terasa de jos era a lactatelor şi a pescăriilor. Lactate se vindeau atât în magazinele din şirul de clădiri ce despărţea terasa de jos de cea de mijloc, cât şi în restul spaţiului, pe mese de beton aliniate. Oferta de lactate era şi ea deosebit de variată şi abundentă.
Pescăriile se aflau ân şirul de clădiri de lângă Calea Bucureşti (fostă Şerban Vodă). Deşi înainte de război peştele era un aliment aproape nelipsit de la masa românilor, după naţionalizare oferta a scăzut brusc. Comerţul cu peşte proasrăt sau sărat a diminuat aşa de mult prin anii 50 încât i s-a găsit loc în Halas de carne. Clădirile care serviseră comerţului cu peşte au fost demolate şi ele după 1960 pentru a lărgi suprafaţa autogării „centrale”, autogară fără amenajări în afara unor magherniţe pentru dispecerat şi pentru case de bilete, fără peroane sau afişaje.
Lactatele au plecat şi ele din terasa de jos în aceiaşi ani. Ele se vindeau totdeauna pe gustate, foarte igienic, cu degetul cumpărătorului introdus în produs şi apoi lins. Incepând gustatul la începutul sectorului de lactate, cumpărătorul reuşea să iasă sătul la celălalt capăt. Se ofereau o bogăţie de brânzeturi, de oaie, de vacă, din amestec, smântână, iaurt, unt, lapte proaspăt, lapte bătut, caş, sau urdă. Doniţele, găleţile, tăvile, oalele de pământ, toate erau protejate cu tifon.
Lăptăresele aveau cănuţe de 250, 500, sau 1000 de mililitri, pentru a turna în vasul clientului. Cei cu brânză şi unt aveau cântare vechi care se ridicau cu un deget şi indicau pe o scală gradată. Astfel de cântare rudimentare, cu o singură terezie, se foloseau şi în alte părţi ale pieţei. Cu timpul s-au oferit de către piaţă, contra cost pe oră, cântare cu două terezii tronconice, cântare care se mai folosesc şi în 2010 în piaţa modernă.
Iaurtul se vindea în borcănele care se includeau în preţ, cu bocănele la chimb, sau se vindea cu „măsura” de 500, sau 1000 de mililitri. Măsura se umplea prin tăierea măiastră a iaurtului din doniţăşi aşezarea lui în recipientul numit „măsură”. Era un iaurt atât de bine închegat şi de consistent încât se tăia uşor în feliuţe orizonale cu o unealtă plată specială. Odată „măsura” umplută, conţinutul se deşerta în recipientul clientului, cu laudele de rigoare pentru produs, din partea vânzătorului.
Această zonă a pieţii avea un miros specific şi chiar greu de suportat, atât din cauza brânzeturilor cât şi pescăriilor. Toamna suprafeţele goale ale terasei erau invadate de grămezile cu lubeniţe, pepeni, varză, cartofi, gogoşari, sfeclă roşie şi aşa mai departe.
Totdeauna se produceau întrepătrunderi între destinaţiile celor trei terase, unele produse migrând către locurile mai goale din zone destinate altor produse. Faptul se datora bogăţiei de produse şi variaţiiilor de coacere impuse de anotimpurile capricioase.
Vânzătorii se împărţeau în patru categorii: vânzătorii permanenţi, cu magazine sau tarabe închiriate pentru tot cursul anului, vânzătorii ambulanţi ce nu absentau niciodată, ţăranii şi precupeţii. Ca şi în zilele de acum, 2010, precupeţii erau plaga pieţii pentru că măreau preţurile şi momente de lipsuri procedau la speculă. Aşteptau pe bieţii ţărani la barierele oraşului şi le cumpărau produsele „en gros” şi le revindeau la preţuri cu cîştig. Aceasta pentru că foarte mulţi ţărani şi ţărance preferau să nu mai piardă timp prin piaţă şi nici să mai plătească taxe de expunere pentru puţinele produse cu care veneau. Precupeţii ieşeau în câştig atât prin cumpărarea mai ieftină de la ţărani, cât şi prin umflarea preţurilor către cumpărători. Printre precupeţi se infiltraseră şi ţiganii, mai ales în comerţul cu animale şi produse manufacturate. Astăzi tradiţia precupeţilor se continuă cu şi mai multă străşnicie, iar autorităţile, probabil mituite, se fac a nu o putea eradica.
Toamna, în piaţă, se vindeau „pe gustate” tot felul de licori bahice: must, vin, ţuică şi rachiu din diverse fructe respinse de pomii roditori.
Piaţa aceasta foarte întinsă şi bogată atrăgea zilnic, ca un magnet, orăşeni şi călători ocazionali. Printre aceştia, ca în toate timpurile se strecurau Gură-cască şarlatani şi hoţi de buzunare. Avea organizarea, mirosul, coloritul şi fondul sonor al pieţelor balcanice cu influenţe orientale.
In anii 50 Piaţa Nouă era o Agora către care se îndreptau aproape zilnic mii de persoane. Toată lumea pleca înarmată cu plase de cumpărături, nişte plase artizanale, făcute aproape toate în propria casă. Erau plase grosolane împletite de gospodine din sfoară rezistentă, sau din alte şnururi. Multe plase se făceau din resturi de pânză rezistentă de prin”rezervele „ casei. Erau plase grosolane şi încăpătoare, ca după război, plase care puteau duce toate „chilipirurile” depistate în cale. Nu existau pieţe de cartier sau magazine de legume-fructe de cartier, iar „oltenii” cu cobiliţe se răriseră după război. Oamenii cărau ca furnicuţele, cu plasele, cu cărucioare amărâte, cu paporniţe, sau cu sacii. După război şi în primele decenii ale „socialismului victorios” exista la fiecare cultul „rezervelor”, aşa că se căra cu mult mai mult decât se cerea pentru consumul normal zilnic, sau săptămânal.
Abia târziu, pe la sfârşitul anilor 60 a început să dispară uşor, acel „obicei al săracului” de a căra plase pline sau goale. Omul cu plasa, sau paporniţa s-a pierdut din peisajul cotidian odată cu modernitatea în concepţii şi cu diversificare comerţului de stat. Omul cu plasă mare a dispărut încet din peisajul craiovean, dar „Piaţa” a strălucit până momentele demolării ei şi când încă era puternic sectorul particular în comerţul agroalimentar. De altfel importanţa acestui sector, devenit sărăcios, nu s-a piersdut niciodată, a constituit o creangă de salvare prin anii 80de restricţii socialiste ;i s/a revigorat dup[ r[sturnarea din 1990.
In orice caz, noua piaţă organizată sub regimul comunist, mai la răsărit, pe Calea Bucureşti nu a mai atins niciodată bogăţia şi coloritul „Pieţii Marşeu”, cu toate că după 1990 ea a fost puternic modernizată şi supravegheată, bine acoperită şi sectorizată pe tipuri de produse, bine salubrizată, bine păzită. Vechiul colorit s-a pierdut în lupta cu modernitatea şi cu retragerea ţăranilor, cu produsele lor, din faţa unor „pieţari” a-tot-puternici şi agresivi pe care Administraţia nu-i îndepărtează sau nu-i pune cu botul pe labe. Acum, în 2010 „piaţa liberă” din Craiova şi din marile oraşe este dominată de o mafie agresivă, de culoare tuciurie, care impune preţurile şi timorează pe cei mărunţi veniţi să-şi vândă produsele. Piaţa Craiovei s-a ţiganizat în mod pronunţat şi periculos, murdărită de vorbirea brutală şi de obiceiurile acestei specii umane inferioare.