La sfârşitul sec.al 18-lea şi începutul sec.al19-lea centrul comercial al Craiovei era „Târgul”. Acesta începea din apropierea bisericii Sfântul Dumitru şi a „Casei Băniei”, trecea pe lângă spaţiul aglomerat al Pieţei Elca de mai târziu, pe lângă Hanul Hurez (pe traseul actualei Str. Matei Basarab) şi cotea la dreapta, spre răsărit, pe „Uliţa Principală”, sau „Uliţa Podului”. „Târgul” urma „Uliţa Principală” până la terminarea acesteia, la ieşirea din oraş pe acea direcţie.
„Uliţa Principală”, sau „Uliţa Podului” urma traseul actualelor străzi Madona Dudu (Maxim Gorki), Lipscani (30 Decembrie) şi Alexandru Lahovari (România Muncitoare). Zona pieţei Elca de mai târziu constituia un centru nodal al „Târgului”, mai ales la începuturi. „Uliţa Principală” avea cae mai mare importanţă comercială şi cea mai intensă circulaţie. Se mai numea şi „Uliţa Podului” deoarece a fost prima stradă „podită” cu bârne de lemn de esenţă tare. Totodată acesta era cel mai lung şi mai bine întreţinut „pod” al oraşului. Nicolae Iorga a afirmat că la ocuparea Olteniei de către austrieci, între 1716-1737 (1718-1739), aceia au găsit principalele uliţe deja podite şi au executat numai întreţineri şi complectări.
Deşi nu s-a consemnat expre s în informaţii scrise, trebuie să fi mai existat „poduri” şi pe „Uliţa Mare” (viitoarea Str. Unirii), pre cum şi pe uliţa ce ducea la biserica cea mare Sfântul Dumitru şi la „Casa Băniei” de alături, trecând prin faţa intrării în Hanul Hurez, alăturat „Caselor Domneşti”. Este foarte probabil să fi existat şi alte pavări scurte cu „poduri” pe uliţe laterale desprinse din „Uliţa Principală”., cum ar fi cea dinspre fosta mănăstire Sfântul Ilie, sau lateralele nord-sud din „Răscruciul Mic”, sau străduţa laterală dinspre biserica Sfânta Treime, respectiv spre zona viitoarei Şcoli Centrale.
Una dintre direcţiile laterale care au trăit o dezvoltare rapidă a fost viitoarea „Uliţa Mare”, adică viitoarea Str. Unirii. Intersecţia cu „Uliţa Principală” a primit repede numele de „Răscruciul Mare” pe drept cuvânt. La începuturi din acel „Răscruci Mare” bolţile s-au întins destul de puţin spre sud şi nord. Inceputurile erau înainte de jumătate sec.al 18-lea. Către mijlocul sec.al 19-lea, „Uliţa Mare” îşi merita deja numele, întinzându-se de la „Strada Liceului”, în nord, până la uliţa ce cobora spre biserica Sfântul Dumitru (uliţă care s-a numit un timp tot Uliţa Mare, ca parte a celei adevărate, nord-sud). „Strada Liceului” se numeşte astăzi Str. Popa Şapcă, iar prin 1925 se numea Str. Bibescu. Intre cele două limite amintite „Uliţa Mare” avea caracter pre ponderent comercial, dar ea se întindea spre nord până în Valea Vlăicii, dar numai cu locuinţe particulare. Ea se întindea şi spre sud, până în Valea „la cocor”, dincolo de biserica Mântuleasa, fiind mărginită de case boiereşti, sau de simpli târgoveţi.
Porţiunea dinspre sud de „Răscruciul Mare” al Str. Unirii din deceniul al nouălea al sec.al 19-lea, a fost descrisă de distinsul profesor şi om de cultură craiovean, C.D.Fortunescu. Copil fiind a reuşit să surprindă amplasarea comercianţilor din acea parte de oraş.
Intre 1880-1890, „Uliţa Mare”se numea deja Str. Unirii şi sub acest nume apare în memoriile profesorului. Tot drept Str. Unirii a apărut şi, în 1868, în foaia „Mercantilulu”.
Atunci, la sfârşit de secol, din „Răscruciul Mare” spre şoseaua Bechetului, adică spre sud, nu existau decât prăvălii în clădiri cu un singur etaj. Dintre acestea, pe stânga avea băcănie Pârvan Rădulescu, unde era mai târziu (până în deceniul al cincelea al sec. al 20-lea) magazinul Voicu şi Sgândăreanu şi mai spre miazăzi al lui Gancea, cu gang alăturat pornit din stradă. Clădirea şi „gangul” a existat până la demolările din anii 1979-1980, impuse de cutremurul din 1977. Urma apoi prăvălia lui Marin Chiţu, unde puteai găsi obiecte de artă şi orice intervenea la împodobirea unui interior, mărfuri aduse din străinătate. Acest negustor era fratele mai mare al lui Gheoghe Chiţu, cel ce a fost întemeietor de şcoală comercială în Craiova şi apoi ministru al Instrucţiunii Publice. Imediat după această prăvălie de lux venea „cafeneaua lui Saraşi”, pe locul unde este acum Hotelul-Restaurant „Minerva”. Aici se aduna protipendada Craiovei la citirea gazetelor şi la „taifas”.
Pornind tot din „Răscruciul Mare”, profesorul C.D.Fortunescu îşi mai amintea, pe partea dreaptă, spre sud, „ceaprazeria” lui Hristache Hristescu, magazinul de încălţăminte al lui Pantelie Şerbănescu, farmacia lui Oswald şi pe cplţul cu Str. Sf. Dumitru, hotelul Teodoru. Clădirea hotelului Teodoru a rezistat până la demolarea sa, la sfârşitul anilor 70’, pentru reclădirea Str. Unirii. Sub regimul comunist la parterul clădirii a funcţionat o frizerie şi o coafură, ambele cu intrarea din Str. Unirii, vis-a-vis de vitrinele berăriei „Minerva”.
Coborând spre apus, pe lângă Hotel Teodoru, spre biserica Sf. Dumitru şi vechea „Casă a Băniei”, se ajungea la o ulicioară ce trecea printre cele două monumente istorice. Ulicioara servea numai circulaţiei pietonale şi cobora spre „cele şapte fântâni”, fiind totodată locul cel mai bun de săniuş în timpul iernilor, pentru copii acestor părţi de oraş. In dreapta ulicioarei, adică spre nord, se ridica clopotniţa cu turlă înaltă a bisericii Sfântul Dumitru, care atunci, în deceniul al nouălea al sec.al 19-lea, era o ruină părăsită cu totul. In ruină era şi clopotniţa cea înaltă.
Biserica Sfântul Dumitru avea pe atunci cu totul alt aspect decât cel actual, iar pe acoperişul său crescuse un pom. In anul 1889, biserica şi clopotniţa au fost demolate până la temelie. Noua biserică s-a ridicat pe acelaşi loc de arhitectul francez Andre Lecompte du Nouy, adus în ţară de regele Carol I-ul pentru mai multe lucrări de renovare. Biserica cea nouă s-a înălţat între anii 1893-1897, ca parte de zidărie.
Un desen din acea epocă prezintă biserica cu trei turle, una pe naos şi două pe pronaos. Se mai văd şi resturi ale acoperişurilor turlelor, spre margini, acoperişuri din şindrilă şi resturi de grinzi. Grinzi putrezite se mai vedeau şi pe zidurile exterioare.
Clopotniţa foarte înaltă era plasată în partea de sud-est a bisericii, adică spre actualul hotel „Minerva”. De la baza ei pornea o împrejmuire din scânduri înalte de peste 2 metri, împrejmuire compactă. O latură a gardului mergea spre piaţa Elca, iar alta pornea spre apus, paralel cu axa bisericii, spre abruptul „celor şapte fântâni”. La nivelul solului, clopotniţa era străpunsă de o boltă pentru intrarea rădvanelor sau a căruţelor. Deasupra acului mic tunel se ridica o zidărie solidă tencuită şi cu două etaje înalte. Primul etaj era complet închis de pereţi, iar al doilea era străpuns de nişte ferestre prelungi, de circa 3,5 metri, şi late de 0,7-0,8 metri. Practic erau nişte goluri prelungi în zidărie, rotunjite în partea superioară. Erau câte două pe fiecare latură a clopotniţei. Prin ele se propagau chemările clopotelor şi ale „toacei”. Intrarea boltită de sub clopotniţă a avut probabil porţi grele de lemn, ghintuite cu fier, după obiceiul veacurilor trecute.
De remarcat că într-o schiţă a zonei din 1780, deci cu un veac în urma amintirilor lui C.D.Fortunescu, clopotniţa bisericii era cu totul alta şi amplasată în partea de sud-vest la o distanţă de circa 30-35 de metri, pe marginea taluzului ce cobora spre terenurile joase dinspre lunca Jiului şi spre „cele şapte fântâni”. Aşa cum am mai amintit în alt capitol, o altă clopotniţă provizorie, cu un singur clopot mare, a exostat între anii 1933 şi anii 80’ în dreptul „Casei Băniei”, tot pe marginea taluzului vestic, taluz care cobora spre o alee intermediară şi apoi până în fosta Str. Abatorului (Calomfirescu, sau Câmpia Izlaz). Această clopotniţă avea un schelet portant din grinzi de lemn de stejar şi era acoperită cu o turlă de tablă. Ea avea o formă de clepsidră, adică formată din două trunchiuri de piramidă aşezate cu vârfurile spre mijloc. Ultima clopotniţă, construită prin anii 80’ se află plastă într-o a patra poziţie, exact în faţa intrării în biserică, la apus, tot pe marginea taluzului de coborâre spre Fostele „şapte fântâni”. Fundaţia acesteia atinge, în partea din spate, aleea mediană a părculeţului Băniei, rebotezat „Grădina Trandafirilor” la trecerea dintre anii 60’ şi 70’ şi amenajat ca atare.
Revenind la amintirile profesorului C.D.Fortunescu, amănutele continuă prin traversarea Str. Sf. Dumitru, spre sud, vis-a-vis de hotel Teodoru şi în diagonală faţă de „cafeneaua lui Saraşi”. Acolo exista pe colţ, la sfârşitul sec. al 19-lea, cofetăria lui Dumitrache Cacalicaenu, cu grădină de vară, în faţă, la drum. Aici, ca şi la Saraşi, existau două mese de biliard. Pe acelaşi loc a fost semnalată, la începutul sec.al 20-lea, sala „Maior Mura”. Aceasta luase locul cofetăriei şi exista în iulie 1916.
Deoarece cofetăria lui Dumitrache Cacaliceanu avea spaţiu pentru mese de biliard, este foarte probabil ca acea clădire să fi devenit mai târziu sala „Maior Mura”, cu suprafaţă suficientă pentru menirea de sală.
Pe locul acela, pe colţul de sud dintre Str. Unirii şi Str. Sf. Dumitru, în linie cu Hotel Teodoru, s-a ridicat Hotel Geblescu în perioada de avânt economic şi edilitar de după primul război mondial. Clădirea există încă în 2010, dar se află în mare pericol datorită efectelor cutremurului din 4 martie 1977, moment după care reparaţiile aplicate lui au fost neprofesioniste şi minore.
Clădirea are un parter cu spaţii comerciale largi spre Str. Unirii, două etaje înalte şi un nivel mansardat. Aşezată pe colţ, ea prezintă o latură mai lungă pe Str. Sf. Dumitru, adică spre vest, cu douăsprezece ferestre la fiecare dintre cele trei nivele de peste parter. Are o latură mai scurtă spre Str. Unirii, adică spre sud, cu trei rânduri a câte şase ferestre la etaje. Intrarea în hotel se afla în Str. Sf. Dumitru, pe la mijlocul laturii aceleia.
Acoperişul mansardat este executat din tablă zincată, iar ferestrele de la nivelul mansardei sunt reliefate cu lucrături speciale din acelaşi material.. Pe colţ acoperişul este completat cu o cupolă semisferică deasupra căreia se ridică un turnuleţ metalic, din tablă galvanizată sau de plumb. Turnuleţul are un balcon hexagonal deasupra căruia se ridică şase semicoloane cu mici capiteluri. Acelea susţin un acoperiş conic cu două ape, unul mai abrupt spre vârf şi altul mai dulce la bază, adică la straşină. Intre semicoloane spaţiul este închis cu sticlă. Cupola cea mare are şi ea în centru o fereastră ornamentală cu ancadrament din zidărie. Mai are şi puţin lateral încă două ferestre mici circulare, încadrate cu modele din tablă de plumb, sau zincată.
Ferestrele de la primul etaj au ancadramente în partea superioară, care le înconjoară ca o potcoavă cu braţele în jos. Ferestrele de la etajul al doilea au ancadramente mai simple, dar ornamente sub fiecare dintre ele şi între ele.
Colţul clădirii este circular, culminând cu cupola amintită. Pe colţ, la etajul întâi, se află un balcon circular şi patru semicoloane. Acestea pornesc de la podeaua balconului şi merg până la partea superioară a etajului doi, sub mansardă. Semicoloanele centrale sunt cu adevărat jumătăţi de coloane din zidărie lipite de perete. Ele încadrează uşa centrală a balconului. Celelalte două semicoloane sunt practic sferturi de coloane, se află la extreme şi sunt despărţite de primele de nişte ferestre ale aceluiaşi balcon circular.
După 1948, Hotelul Geblescu a funcţionat ca Hotel Bucureşti până în 1977. După cutremurul din acel an, hotelul a fost desfiinţat datorită gravelor avarii suferite. Clădirea a fost atribuită sediilor unor anumite întreprinderi care au dorit un loc mai în centrul oraşului. Printre ele s-a găsit şi UFET Dolj (Unitatea Forestieră de Exploatare şi Transport) care anterior avusese un sediu marginal spre Cernele.
Reamenajarea şi reconsolidarea fostului hotel ar fi costat pre a mult o unitate hotelieră, aşa că s-a gândit ca eventualele costuri să fie suportate de întreprinderi productive cu venituri puternice. Cu toate acestea, în cea mai mare parte lucrările de reconsolidare au avut ca scop mai mult acoperirea rănilor cutremurului, nu siguranţa sa de viitor. Cei ce îl populează acum nu ştiu în ce mare pericol se află, asemănător multor altora din clădiri de stat reconsolidate pe atunci la repezeală. (Tare mă tem pentru copiii ce învaţă în Colegiul Carol I-ul, fost Nicolae Bălcescu.).
Parterul fostului Hotel Geblescu a fost ocupat circa trei decenii de un bufet „Expres”, cu intrarea pe colţ şi cu întindere pe Str. Unirii. Alături, mai la sud, în aceeaşi aripă şi cu faţa spre Str. Mihail Kogălniceanu, s-a aflat şi o populară cofetărie craioveană, numită „Aida”. Vara vitrinele acestei cofetării, vitrine largi şi înalte, se pot deschide lateral pentru ca localul să poată primi aerul proaspăt de afară. După 1990, la foarte puţin timp, cofetăria de stat a fost falimentată şi apoi preluată de un patronat privat. Acum acolo se vând şi multe dulciuri din patrimoniul culinar turcesc.
Reluând succesiunea obiectivelor amintite de C.D.Fortunescu, spre sudul Str. Unirii, obiective existente la sfârşitul sec.al 19-lea, trebuie amintit că la sud de cofetăria lui Dumitreche Cacaliceanu urma biroul cerealiştilor „Fraţii Kohn”. Ceva mai la sud, tot pe partea de apus a străzii se afla un gang descoperit, o mică fundătură. Aceasta s-a păstrat până în 2010. La capătul fundăturii se găsea atelierul fotografului Hahn, iar mai târziu al lui Heiller. Acel atelier a funcţionat foarte multe decenii, trecând şi peste schimbarea de regim din 1948, devenind într-un târziu un atelier fot „de stat”, aparţinător unei cooperative meşteşugăreşti. Şi-a pierdut utilizarea la sfârşitul anilor 70’.
Trebuie amintit că între clădirea fostului hotel şi fundătura în discuţie au mai existat şi încă mai există alte patru clădiri. Prima a fost modernizată până în anul 1970 şi are o poziţie retrasă faţă de aliniamentul străzii Unirii. Ea a format Complexul de alimentaţie publică „Periniţa”, cu restaurant şi bar de zi. La început, în perioada de „liberalizare” a lui Ceauşescu, trecând de anul 1970, a avut şi bar de noapte. Ulterior datorită crizei energetice de după anul 1973, dar şi datorită „întăririi moralei socialiste”, barul de noapte s-a desfiinţat. Intre clădirea „Periniţa” şi stradă se află şi în 2010 o grădină de vară cu ceva verdeaţă, cu mese şi umbrele. Aşa era amenajată şi în deceniile lui Ceauşescu. Grădina era folosită pentru servitul berii şi răcoritoarelor pe timp de vară. In anii anteriori crizei alimentare provocate de exporturi exagerate, aici se găseau şi grătare cu mititei, cârnăciori şi frigărui, pentru a merge berea. In ultimii ani de restricţii alimentare impuse de Ceauşescu, grădina s-a transformat în simplă berărie, deşi nici bere nu se prea găsea „la liber”. In plus se puteau bea răcoritoare de proastă calitate, fabricate după reţete „raţionale”. Complexul „Periniţa” a ajuns şi el după 1990 pe mâna unor particulari, care încearcă să-l revigoreze. Grădina amintită este lipită de peretele sudic (calcanul) fostului Hotel Geblescu.
După „Periniţa”, spre sud, urmează alte trei clădiri negustoreşti cu un singur etaj şi lipite strâns între ele. Ultima dintre ele limitează dinspre nord o fundătură lată de circa 4-5 metri.
Intrând în fundătura amintită, dar pavată îngrijit, pe partea dreaptă se întinde până la capăt clădirea veche amintită ca având şi deschidere la Str. Unirii. Ea are un geamlâc lung de lemn la etaj, după o modă veche a arhitecturii balcanice împrumutate şi la noi. Clădirea a devenit în 1980 sediul Intreprinderii de Transporturi Specializate pentru Agricultură şi Industria Alimentară (ITSAIA), numită mai târziu mai scurt ITSA, deoarece nu a mai servit şi industria alimentară.
Pe partea stângă, spre sud, fundătura este delimitată de o altă clădire negustorească veche, clădire care are şi ea o latură cu magazin către Str. Unirii. Este îngustă la stradă şi prelungită pe latura fundăturii. In ansamblu tot o vechitură fără importanţă arhitecturală, dar scăpată de înnoirile comuniste ce urmau să vină.
Acestă clădire a adăpostit în anii „socialismului multilateral dezvoltat” o covrigărie cu vitrină şi ghişeu spre Str. Unirii. Covrigăria a devenit extrem de populară în ultimile decenii ale socialismului, în anii 70’ şi 80’. Trecătorii erau foarte atraşi de covrigii calzi aşa că deverul era mereu crescut şi de invidiat. Şeful covrigăriei a făcut vâlvă pe la mijlocul anilor 80’, deoarece a fost descoperit deţinând o sumă impresionant de mare în bani (circa 2 milioane) şi de aur, deşi trăia modest. Era evreu şi lucra sub aripa socialistă a unei cooperative de consum. Ştia să facă covrigii vandabili şi aproape buni, deşi fura din reţetă ouăle, zahărul, uleiul şi făina destinate reţetei, produse pe care le revindea pe sub mână, profitând de criza alimentară. Avea o clientelă bine formată pentru comerţul lui clandestin, clientelă care nu găsea pe piaţă ouăle, zahărul, sau uleiul necesar. Vigilenţă socialistă l-a demascat pentru speculă. S-a adeverit zicala: Când se scumpeşte viaţa, se ieftinesc conştiinţele !
Tot la sfârşitul sec.al 19-lea, privind spre sud din dreptul cafenelei lui Saraşi, pe partea stângă, adică pe locul a de astăzi al pieţei triunghiulare dintre Str. Unirii şi Str. Kogălniceanu, se afla Hotel Paris. El a dispărut de foarte mult timp, din pre ajma primului război mondial, lăsând loc piaţetei amintite. In spatele lui s-a clădit mai apoi Cinematograful „Select”, devenit „30 Decembrie” după naţionalizarea din 1948. Sala era orientată spre Str. M. Kogălniceanu şi lăsa spre Str. Unirii un mic colţişor de spaţiu verde, până în piaţeta triunghiulară născută după dispariţia hotelului Paris. Din Str. M. Kogălniceanu se intra în holul cinematografului, care nu avea balcon. Sala avea trei uşi de evacuare în lungul ei paralel cu Str. Unirii. In ultimele două decenii ale vechiului regim, holul cinematografului a fost amenajat în „Agenţie de bilete” deoarece cererea era foarte mare în lipsa unei televiziuni concurente.
De la această intersecţie spre sud, spre „cocor”, la sfârşitul sec.al 19-lea nu mai erau prăvălii ci multe case boiereşti şi de negustori avuţi. După primul război mondial comerţul s-a extins timid şi în această direcţie, dar nu a depăşit intersecţia Str. Unirii cu B-ul Alexandru Ştirbei (fost Convenţiei). Totodată s-au ridicat câteva clădiri valoroase, dintre care numai una nu rezistat cutremurului din 1977. Se afla pe partea de răsărit a Str. Unirii, plasată exact în dreptul deschiderii bulevardului Alexandru Ştirbei, Avea două etaje şi o faţadă minunat ornamentată într-un stil neoclasic cu influenţe baroce.
Tot la sfârşitul sec.al 19-lea, pe partea răsăriteană a Str. Unirii, dincolo de intersecţia cu B-ul Alexandru Ştirbei (Convenţiei) se deschidea la dreapta (spre răsărit) Str. Regina Elisabeta (mai târziu Str. Bujorului). Pe colţul de sud al intersecţiei dintre Str. Unirii şi Str. Regina Elisabeta se afla fosta casă a lui Barbu Bălcescu, fost primar al Craiovei în anii 1874-1875 şi frate al marelui revoluţionar de la 1848, Nicolae Bălcescu. Casa are un singur etaj, dar nu prezintă nici un interes arhitectonic, sau ornamental. Probabil că a suferit multe reparaţii şi schimbări de destinaţie. In sec.al 20-lea, parterul clădirii a fost utilizat ca spaţiu comercial, care probabil nu ar fi fost acceptat de familia boierească a lui Barbu Bălcescu. După 1990, fostul magazin de stat a intrat repede în posesia unui patron de origine arabă. Noii conducători ai statului şi cei locali înstrăinau cu lejeritate şi pe bază de „mită” toate fostele proprietăţi de stat, cu orice destinaţie. Un jaf general, deşănţat şi imoral !
La mijlocul sec.al 19-lea, înainte de prezentările profesorului C.D.Fortunescu, aspectul zonelor descrise de el arătau mult diferit. Vis-a-vis de viitorul Hotel Minerva, pe colţ cu Str. Sf. Dumitru (Grigore Preoteasa) se afla tot Hotelul Teodoru, dar numit „al lui Hagi Panait Theodoru” şi cu firmă „La Casinul Mercuriu”. Sub hotel se căsea un restaurant şi prăvălia în care bătrânul Aron Zweibel vindea jurnale, tutun şi cărţi vechi. Prăvălioara bătrânului se găsea în partea dinspre „Răscruciul Mare” a clădirii.
Pe atunci sub hotrlul Paris se afla băcănia lui Teodor Tudoran, zărăfia lui Farchy şi o cizmărie. Toate trei aveau intrarea dinspre Str. Unirii (pe atunci numită încă Uliţa Mare). Pe locul viitorului Hotel Geblescu se întindea un teren viran. Peste acela s-a ridicat cofetăria lui Dumitrache Cacaliceanu, succedată de „Sala Maior Mura” şi apoi de hotel. In spaţiul restrâns din faţa hotelului Paris, de la intersecţia Str. Unirii cu Str. M. Kogălniceanu, se afla atunci po piaţă de carne şi zarzavaturi. In mijlocul piaţetei se găsea o fântână cu ciutură. Când conducerea oraşului a decis mutarea pescăriilor din zona „Temniţei vechi” din lungul Str.Madona Dudu de astăzi, şi pieţei din lungul „Uliţei Principale”, atunci a dispărut şi piaţa de la hotel Paris. Acea hotărâre s-a luat prin 1874-1875, dar propunerea exista din anul 1868, publicată în foaia „Mercantilulu”. Nici fântâna nu a mai fost semnalată la sfârşitul secolului.
Pe actualul loc al hotelului Minerva, pe colţul de răsărit al intersecţiei Ulţei Mari cu viitoarea Str. M. Kogălniceanu, s-a aflat înainte sau în jurul anului 1850 „racheria” şi băcănia lui Ganea Bacalu, în casă numai cu parter.. După 1850, în locul acestora se afla „Casinul Minerva”, clădire cu parter şi etaj. La parter avea prăvălii, iar la etaj, în saloane mari şi elegante domnii şi boierii jucau cărţi şi consumau băuturi. „Casinul Minerva” este amintit în presa vremii, în legătură cu două evenimente de seamă din istoria ţării. Primul eveniment a avut loc la 9 februarie 1857 când Adunarea ad-hoc a ţării a votat unirea cu Moldova. Atunci „Casinul Minerva” şi Teatrul Theodorini au strălucit de iluminaţii cu făclii, exprimând bucuria populaţiei. Ziua de 8 februarie 1859 a marcat cel de al doilea eveniment, respectiv aflarea veştii despre dubla alegere a lui A.I.Cuza ca domnitor al celor două ţări române. Cu acea ocazie „toată lumea strânsă în piaţa casinului Minerva, juca, cânta, striga de bucurie”
In 1860, Nicolae Filimon amintea de „otelul Minerva” în lucrarea sa „Nenorociri ale unui slujnicar”. Le amintea de „răscoala patentarilor şi despre liberalii care fumau şi beau cafele în otelul Minerva”. Rezultă că pe lângă saloanele elegante de la etaj, „casinul” avea şi camere de hotel. In unele consemnări se aminteşte şi de o piaţă din faţa „Casinului Minerva”. Este vorba pre cis de cea de care s-a amintit a se afla în faţa hotelului Paris, deoarece cele două edificii erau vecine la intersecţia dintre Uliţa Mare şi viitoarea Str. M.Kogălniceanu. Piaţa respectivă a dispărut, aşa cum s-a amintit, în anii 1874-1875.
Clădirea de astăzi a Hotelului – Restaurant – Berărie Minerva s-a ridicat între 1898-1903. Unele săpături au început încă din 1896, iar unele finisări s-au încheiat prin 1905. Trebuie amintit că în 1896, săpându-se la fundaţiile viitorului palat Minerva, arhitecţii Toma Dobrescu şi Dimitrie Nedelcu, au descoperit urme de zidărie veche, pre supusă de origine romană. S-au găsit şi nişte catacombe foarte bine păstrate, ampalsate între Minerva şi Biblioteca „Aman”. Se pare totuşi că acestea au origine medievală, pentru-că pe aceste locuri romanii nu au avut o aşezare civilă sau militară.
Intr-o porţiune a cestor catacombe s-a amenajat „Crama Minerva”, a cărei deschidere a fost anunţată de ziarul „Inainte” la 18 februarie 1972. Localul a făcut vâlvă la vremea sa. Dar acum nu prea mai este câutet. Atunci era o noutate să intri într-o subterană amenalată, deşi aproape nimeni nu-i ştia trecutul. Intrarea se făcea dinspre Str. 24 Februarie (azi C.S.Nicolăescu Plopşor), via-a-vis de clădirea în care a locuit Elena Farago, în curtea Bibliotecii „Aman”.
Locul „Casinului Minerva” fusese luat până în deceniul al nouălea al sec.al 19-lea de cafeneaua lui Saraşi, după care a dispărut şi aceasta, lăsând un teren ce a intrat în proprietatea Epitropiei Madona Dudu. Este foarte probabil ca Saraşi să fi preluat sediul mai vechi al „Casinului Minerva”, deaorece se aminteşte, în multe izvoare, că dispunea de spaţii mari şi de doiă mese de biliard. Poate fi vorba de fostele saloane de la mijlocul sceolului.
Cert este că spre anul 1890 clădirea atât de populară s-a deteriorat nerecuperabil şi a devenit „teren al Epitropiei Madona Dudu”.
Planurile noului Hotel Minerva le-a întocmit arhitectul Toma Dobrescu, iar construcţia a executat-o arhitectul craiovean Dimitrie Nedelcu, cel care mai construise şi localul cel nou al liceului Carol I-ul (apoi Nicolae Bălcescu). Clădirea „Minerva” urma a include două etaje şi o mansardă ale hotelului, cu intrarea dinspre Str. M.Kogălniceanu, Sala de restaurant, numită „Sala Maură”, care se închiria prntru nunţi şi banchete (ca şi în perioda ultimă a guvernării comuniste, dar ca şi în perioada de după 1990), Berăria, care cuprindea şi holul de colţ deveni intrare a hotelului sub socialism, Cofetăria cu intrarea dinspre Str. Unirii, în latura de nord a clădirii, Terasa descoperită dintre Berărie şi Cofetărie, unde vara se stătea la mese mici cu blat de marmură, se sorbeau paharele de bere şi se admira forfota de oameni şi de trăsuri de pe Str. Unirii. Terasa avea la sud Berăria şi la nord Cofetăria. Era descoperită prin concepţia primară. In anul 1930 a fost acoperită şi închisă. Spre Str. Unirii acoperişul se aliniază celorlalte vecinătăţi ale faţadei şi are o balustradă de zidărie în stil cu arhitectura întregului edificiu, astfel încât să nu se observe că este un adaos. Spre stradă s-a plasat intrarea principală spre restaurant din „Sala Maură”. In spaţiul închis al fostei terase s-a amenajat de ambele părţi două havuzuri cu apă ce susură, unul la dreapta spre Berărie şi altul la stânga spre Cofetărie. Dincolo de acestea se înaintează printr-un hol prelung cu design maur şi se ajunge la uşa cu patru canaturi şi sticlă mată a sălii maure.
Pe lângă havuzul din dreapta există o intrare în Berărie, intrare cu patru canaturi şi cu sticlă mată în partea de sus, asemănătoare cu uşa de intrare în „Sala Maură”.
Holul cu havuzuri, creat prin închiderea terasei, avea, la început, corespondenţă şi cu Cofetăria din stânga lui. După aceea a fost închisă cu zidărie. Nu exista corespondenţă nici pe timpul când a existat terasa deschisă.
In ultimile decenii ale sec. al 20-lea şi după depăşirea lui, corespondenţa dintre hol şi Berărie a fost întreruptă şi ea prin blocarea uşilor cu patru canaturi. De atunci intrarea în Berărie s-a făcut numai dinspre Str. Unirii print-o uşă metalică grea, cu un sigur canat, plasată de la începuturi între două vitrine mari. Atunci când se putea intra din holul cu havuzuri în Berărie, trebuiau coborâte două scări. Tot aşa, când se intra dinspre stradă în acelaşi hol trebuiau urcate două trepte placate cu marmură albă, cu vinişoare cenuşii. Intregul hol şi havuzurile sunt placate cu marmură albă brăzdată de fire fine cenuşii.
Pe la sfârşitul anilor 60’ a început să se pretindă o ţinută elegantă pentru accesul în restaurant. Era obligatorie o haină şi o cravată. Un paznic, cu uniformă de mareşal şi cu galoane, avea rolul de a cenzura ţinuta corespunzătoare a celor ce vroiau să pătrundă. In acea perioadă s-a suspendat şi intrarea în Berărie dinspre holul havuzurilor, fapt ce uşura sarcina „cerberului” de la intrarea în restaurant. Pentru o scurtă perioadă, pătrunderea în „Sala Maură” a fost condiţionată de plata unei taxe de intrare. S-a limitat astfel intrarea chefliilor sau unor „pierde seară”.
Pe Str. M.Kogălniceanu, spre răsărit la cica 100 de metri se afla şi se mai află, „grădina de vară Minerva”, numită la început „Pavilionul de berărie cu terasă”. In acea grădină aveau loc şi reprezentaţii cinematografice de vară până în anul 1916. In seara de 14 august 1916, bunica mea se afla în acea grădină unde lumea se distra iar orchestra cânta liniştit. Doamnele purtau rochii lungi, iar domnii costume de vară cu cravate, papioane, sau lavalire. La un moment dat, spre miezul nopţii orchestra a amuţit brusc lăsând să vorbească un oficial al restaurantului. Acela a cerut linişte pentru un anunţ. Toată lumea avea o presimţire. Vorbitorul a spus: România a declarat război Puterilor centrale. S-a declarat mobilizare generală ! Domnii sunt rugaţi să se prezinte de urgenţă la punctele de mobilizare! Dumnezeu să ne ajute ! Lumea s-a scurs într-o tăcere grea spre casă şi inimile bătea cu putere în toate piepturile. In acel miez de noapte trupele române, aflate la trecători, au trecut Carpaţii în Transilvania. Craiova întreagă urma a trăi clipe grele şi lipsite de linişte în următorii doi ani, alături de toată ţara.
Intrarea în grădina de vară se făcea atunci, ca şi acum, prin Str. M.Kogălniceanu. Ea avea legătură, prin spatele altor clădiri de pe acea stradă, cu partea din spate a restaurantului Minerva, cu „Sala Maură”. Din anul 1930 şi în prezent grădina de vară este înconjurată cu gard de fier forjat, pe un postament de zidărie betonată. O latură a ei, împreună cu poarta largă de intrare cu două canaturi, se află pe Str. M.Kogălniceanu, spre sud, iar altă latură, cea de răsărit, se întinde pe Str. C.S.Nicolăescu Plopşor (fostă Str. Nouă Nr.1, în 1925, apoi Str.Regina Maria, apoi Str 24 februarie). Acestă stradă nu exista pe harta din 1925 pe lângă „grădina Minerva” şi „Biblioteca Aman”. Pe porţiunea dintre Str. Lipscani şi Str. M.Kogălniceanu ea nu exista atunci. Venea dinspre nord, din Str. A.I.Cuza, prin spatele Prefecturii, trecea prin faţa bisericii Sfântul Ilie şi se oprea în Str. Lipscani ( fostă 30 Decembrie). Porţiunea dintre Str. Lipscani şi Str. M.Kogălniceanu s-a străpuns în anii de după 1925,prin anii 30’ şi odată cu apariţia ei s-au recunstruit împrejmuirile „grădinii Minerva” şi a „Bibliotecii Aman”, aşa cum se prezintă şi în zilele noastre (2010).
Sculptura în lemn din „Sala Maură” a fost executată, în 1905, de către directorul „Şcoalei de Arte şi Meserii” (înfiinţată în 1870), Mihail Burlan şi Anghel Chiciu, proaspăt absolvent al acelei şcoli şi viitor sculptor de renume. Un ilustru absolvent al acelei şcoli fusese Constantin Brâncuşi.
In spaţiul Cofetăriei, din latura nordică a palatului Minerva, cofetărie foarte populară până după 1990, a funcţionat între anii 1912-1914 cinematograful „Minerva”, cu intrare prin terasă, adică prin holul havuzurilor de mai târziu, creat în 1930. Acea intrare în spaţiul fostului cinematograf şi apoi cofetărie, a fost obturată odată cu amenajarea holului prin închiderea terasei dinspre Str. Unirii. Pentru acel spaţiu s-a deschis, în schimb, intrarea cu un singur canat şi două vitrine mari dinspre Str. Unirii. Cinematograful a ars în 1914 şi a fost desfiinţat.
Prin anul 1927, în locul actualei cofetării s-a amenajat o cafenea care avea şi mese de biliard. S-a reluat astfel o veche tradiţie a biliardului pe acel loc, tradiţie ce pleca de la „cafeneaua lui Saraşi”.
Palatul Minerva a adăpostit, la începuturile sale, multe manifestări artistice. Astfel, în 1905, s-a organizat în el o primă expoziţie artistică colectivă, cu expozanţi profesionişti şi începători.. In 1924, sculptorul Severin şi apoi Anghel Chiciu şi-au expus lucrările tot aici.
La sfârşitul sec.al 19-lea şi începutul celui al 20-lea, odată cu dezvoltarea economică puternică a oraşului s-au construit în Craiova multe edificii particulare şi publice remarcabile, unele chiar opulente. In arhitectura practicată a fost caracteristic eclectismul ocidental, în special academismul francez.
„Minerva” străluceşte printre edificiile printre edificiile din tezaurul Craiovei, la pragul dintre cele două secole. La proiectarea palatului s-au folosit cu echilibru motive şi linii ale arhitecturii şi decoraţiei maure, îmbinate inspirat cu liniile academismului francez. Arhitectul pateu să fi ocolit cu obstinaţie simetria. Nu se aseamănă etajele, ferestrele şi balcoanele lor, nu seamănă intrările, nu seamănă vitrinele, nu seamănă ornamentaţia între cele patru nivele, nu este egală înălţimea sau lăţimea ferestrelor şi vitrinelor. Varietatea modelelor, a liniilor şi a spaţiilor uimeşte, contrariază, dar reuşeşte să definească un întreg armonios, bogat şi strălucitor.
Sub formă dreptunghiulară alungită, uşa de pe colţul palatului, de la parter, asigura, la început, accesul în Berărie. Ulterior ea a devenit intrarea în hotel. Intrarea dinspre Str. M.Kogălniceanu este mai elegantă, mai largă şi acoperită spre stradă cu o copertină semicirculară din sticlă. Aceasta a devenit ulterior o intrare de serviciu, pentru salariaţii restaurantului şi ai hotelului. Deasupra ei mai stă încă scris „Hotel” prin modelarea tencuielii.
Am amintit că de la începutul sec.al 20-lea la intersecţia dintre Str. Unirii şi Str. M.Kogălniceanu s-a format o piaţetă triunghiulară după demolarea hotelului Paris. Piaţeta avea drept catete străzile Unirii şi M.Kogălniceanu, iar drept diagonală a perimetrului său o stradă ce pornea din Str. M. Kogălniceanu spre sud-vest şi intersecta Str. Unirii ceva mai la sud. Acelaşi contur se păstrează şi astăzi. In această piaţetă s-a amplasat în deceniul al patrulea al sec.al 20-lea, pentru foarte puţin timp, statuia domnitorului unificator A.I.Cuza.
Iniţiativa ridicării acestei statui s-a născut în anul 1909, la cincizeci de ani de la Unire. Ea a fost comandată italianului Raffaelo Romanelli, în două exemplare, unul pentru Craiova şi al doilea pentru Iaşi. A exitat probabil o înţelegere între conducerile celor două oraşe.
Exemplarul craiovean a fost adus în 1912 şi depozitat provizoriu într-o pivniţă. Acolo a rămas mai bine de două decenii. In 1935, s-a decis amplasarea statuii în piaţa hotelului Minerva, piaţă fără deschiderea necesară unui astfel de monument. Era un loc înghesuit, ce nu avea capacitatea de a pune în valoare statuia şi nici importanţa personalităţii reprezentate.
Statuia a fost amplasată cu faţa spre răsărit, adică spre fostul cinematograf „Select” (apoi 30 Decembrie). Se găsea în mijlocul piaţetei, astfel încât să nu împiedice circulaţia vehicolelor pe traseul Str. Unirii şi nici dinspre Str. M.Kogălniceanu, atât spre vest, cât şi pe strada în diagonală spre sud-vest. Strada în diagonală era cea care trecea prin faţa statuii.
După instalare pe un soclu înalt, statuia a fost acoperită cu o pânză legată cu sfori, pentru festivitatea inaugurării. Incet, anii au trecut, aşa că vântul şi ploile au avut timp să rupă pânza destinată inaugurării. In 1939, se pre zenta aşa de doi ani şi mai bine. Atunci s-a găsit timpul, în fine, ca statuia să fie dezvelită în cadru festiv. Festivitatea a fost probabil impulsionată şi de faptul că în acel an se împliniseră 80 de ani de la Unirea Principatelor. La un interval de numai un an a fost mutată pe locul cu deschidere din latura nordică a English Park-lui (numit sub regimul comunist „Grădina 1 Mai”), peste drum de frumoasa Bancă a Comerţului. Pe acel loc se află şi astăzi în 2010. Ansamblul arhitectonic înconjurător, în care s-a încadrat statuia domnitorului Cuza, a devenit un simbol al oraşului.
Pe partea stângă a soclului stă scris: „Cuza Vodă a creat Unirea şi în scurta lui domnie de 7 ani a pus fundamentele statului român. A înapoiat domeniului naţional moşiile închinate mănăstirilor greceşti şi a afirmat hotărâtor autocefalia bisericii române. El a împropietărit cu pace 600.000 de familii de săteni şi-a constituit comunele rurale, a eliberat poştele şi telegraful din stăpânirea străinilor. A suprimat privilegiile dec clase şi prin organizarea tribunalelor, curţilor şi înaltei curţi de justiţie şi casaţie a pus bazale dreptăţii egale pentru toţi şi-a organizat puterea militară a statului chemând prin sorţi pe toţi tinerii la apărarea patriei”.
Pe partea stângă a soclului stă scris: „Cuza Vodă a creat şcoalele şi universităţile şi prin obligativitatea învăţământului a dat avântul necesar culturii româneşti. Prin puterea voinţei lui a întemeiat adevărata suveranitate naţională. Pentru că la 2 mai 1864 a rupt Convenţia de la Paris impusă de străini la 1858 a izbutit să facă ca marile puteri să recunoască românilor dreptul de a-şi alcătui ei înşişi şi fără amestecul nimănui aşezămintele politice. Această mare izbândă a făcut posibilă la 1866 libera constituire a statului român”.
In urma proclamării Republicii Populare, adică după 1947, toate defilările impuse de regimul comunist au fost văzute şi de statuia lui Cuza. Se defila „cu o bucurie nestăvilită” de 1 Mai, de 23 August şi de 7 Noiembrie. Tribuna oficială a demnitarilor de partid se instala în faţa Băncii Comerţului, cu faţa la artera A.I.Cuza şi la statuia domnitorului. Manifestanţii, cu steaguri, portretede demnitari şi învăţători comunişti, cu ozinci şi cu care alegorice groteşti, treceau prin faţa tribunei şi a statuii dinspre fostul Palat de Justiţie, spre liceul „Nicolae Bălcescu”, acolo unde coloanele de oameni se dispersau.
Curând după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, nu s-au mai organizat defilări pentru ziua de 7 Noienbrie, iar mai târziu, spre finalul anilor 70’, nu s-a mai dfilat nici cu ocazia zilei de 1 Mai. De multe ori Ceauşescu a dispus să fie sărbătorită prin muncă. Defilarea de 23 August s-a păstrat încă un timp, după care s-a dispus ca şi aceasta să aibă loc numai la ani jubiliari, dar nu a mai durat mult. S-a întâmplat ca la ultimele stafel de manifestaţii de bucurie, foarte costisitoare pentru stat, statuia să fie acoperită cu panouri de pânză ondulată, panouri ce constituiau un fundal pentru orchestra din faţa tribunei. Manifestanţii defilau în ton cu muzica ritmică şi patriotică emanată de la cea orchestră a armatei, sau echipată milităteşte. Manifestanţii treceau îngrupuri compacte, reprezentând întreprinderi, instituţii, ocupaţii diverse şi vârste. Defilarea o deschidea armata, după care urmau copii echipaţi în „pionieri”, sau în mici sportivi şi dansatori. Totdeauna câte un grup de copii era desemnat a se repezi spre tribuna oficială cu buchete de flori, unde eru mângâiaţi părinteşte şi sărutaţi de puternicii zilei.
