CRAIOVA - TEATRUL CRAIOVEAN

           Primul local pentru un teatru naţional craiovean s-a amenajat cu mijloace modeste, în 1854, pe actuala Str. MihaiViteazul, la începutul acesteia dinspre centru, pe latura de nord, imediat după proprietăţile şi localul cel vechi al şcolii de fete Lazaro-Otetelişanu. Locul a devenit ulterior clădirea unri mari tipografii, dezafectată după 1990, ca mai toată industria română. Teatrul se afla peste drum de curtea din spate a Şcolii Centrale, viitorul Liceu de Băieţi Carol I-ul. Teatru s-a aflat atunci sub conducerea lui Theodor Theodorini (care o fi fost numele lui real?), actor de mare talent şi pasiune.

       In 1855, la sfârşitul anului, mai precis la sărbătorirea Anului Nou 1956, edificiul a ars în întregime. Pe atunci încălzirea localului se făcea cu sobe cu lemne, iar iluminatul se baza pe lumânări.

Un nou teatru a fost ridicat şi inaugurat imediat, în mai 1856, pe Str. Justiţiei, în mahalaua Episcopia, imediat la apus de intersecţia cu Str. Romul de astăzi (nu chiar pe colţ). Intr-o jalbă către Consiliul de Miniştri, Theodor Theodorini arăta că după incendiul care a mistuit vechiul teatru, a fost ridicat un altul “ca prin miracol”, cu ajutorul câtorva orăşeni de inimă. Teatrul cel nou era construit din “paente de didu” (dud).

Acest local, ridicat tot din materiale uşoare şi ieftine, a fost refăcut după trei decenii din iniţiativa fiicei primului director, actriţa şi solista de renume, cu stagiu în străinătate, Elena Theodorini. Ea a întreprins refacerea fostului local între anii 1886-1888. A păstrat structurile vechi de lemn, dar l-a înfrumuseţat şi l-a dotat cu noi mijloace tehnice necesare acelei vremi. Au fost lăudate în presa vremii locurile commode, pluşul lojelor, ornamentaţia elegantă, coloanele stucate, imitând marmura închisă sau albă, cu vine de aur. Clădirii de pe vremea lui Theodor Theodorini i s-au făcut îmbunătăţiri importante, dar mai ales cele ce aveau rolul de a frapa pe spectatori şi mai puţin s-a dat atenţie lucrărilor de rezistenţă.

Stagiunea de după renovare, în noul local, a început la 15 ianuarie 1888, iar teatrul a primit ulterior numele de Theodorini. In ianuarie 1891 primarul Ulysse Boldescu a angajat pe Ion Bajenaru, tenor din perioada de început a Operei româneşti, ca preşedinte al Comitetutului tetral, la proaspătul teatru craiovean. Numirea s-a făcut probabil cu acordul Elenei Theodorini, cea care avea meritele principale în revigorarea teatrului şi a trupei celei noi.

 La 24 august 1927, teatrul Theodorini îşi trăise traiul şi a dispărut într-un incendiu devastator. Specialiştii vremii spuneau că este ”o minune ” arhitectonică fără fundament (fundaţie), susţinută de nişte coloane de tinichea umplute cu moloz, închisă ca o cuşcă fără ventilaţie, cu un sistem de încălzire vetust, cu lemne, înghesuită între două-trei dughene. Inginerii care au văzut teatrul înainte de a lua foc s-au mirat cum de a putut dăinui atâta timp.  

După cum am spus, teatrul Theodorini nu era amplsat chiar pe colţul de vest al Str. Romul (actuale) cu Str. Justiţiei. Pe acel colţ se afla „o dugheană”, după care urma spre apus faţada teatrului şi intrarea sa oficială. Clădirea sa, văzută de sus avea forma litrei L, cu latura mica în partea de sus. Acea latură era perpendiculară pe Str. Romul. In acest fel clădirea teatrului ocolea dugheana de pe colţ. Prin latura cea mică a clădirii, cea care atingea Str. Romul, se intra în spatele scenei. Intrarea din Str. Romul era intrarea artiştilor, iar cea din Str.Justiţiei era destinată numai spectatorilor.

După incendiu repetiţiile actorilor s-au desfăşurat în „mizerabilul salon” din cârciuma lui Paşa cel Mic (nu ştiu unde s-a aflat), iar birourile şi administraţia s-au adăpostit provizoriu în Palatul Administrativ (Prefectura).

            In primul an de după incendiu trupa de teatru a jucat în sala „Belle Vue”, cel mai spaţios local pentru teatru, întruniri şi conferinţe. Sala a căzut şi ea pradă focului în prima parte a anului 1929. Trupa s-a văzut nevoită să joace ulterior în sala necorespunzătoare şi sărăcăcioasă a cinematografului „Modern” din Str. Regele Ioaniţiu (Str. Dezrobirii de astăzi). Sala era mică, incomodă, mai mult baracă de lemn uscat, supusă unui veşnic pericol de incendiu. Totuşi pentru ea s-au cheltuit trei milioane de lei pentru amenajare. Exista ridicat teatrul liceului „Carol I-ul”, dar pentru terminare mai trebuiau încă sume de milioane. La 24 mai 1931 a avut loc în sala Teatrului Naţional de atunci, cea din Str. Regele Ioaniţiu, sărbătorirea lui Nicolae Iorga, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani. Iorga era un mare prieten al Craiovei şi era tratat ca atare de intelectualitatea şi administraţia oraşului.  

Sala de teatru a Liceului „Carol I-ul” s-a dat în folosinţă în anul 1933. Ea avea 700 de locuri şi urma a deveni sediul cel nou și elegant al Teatrului Naţional Craiova pentru următoarele patru decenii.

La un interval de timp după incendiu, resturile teatrului şi ”dugheana” alăturată spre colţul dintre Str. Romul și Str. Justiției, au fost demolate. După cel de al doilea război mondial, pe la începutul anilor 50 din sec. al 20-lea, pe locul teatrului şi al dughenei amintite, adică exact pe colţul dintre Str.Justiţiei şi Str. Romul se afla o groapă mare şi adâncă cu plan dreptunghiular. Avea latura mare pe str. Justiţiei şi pe cea scurtă pe Str. Romul. Groapa avea forma unui trunchi de piramidă cu vârful în jos. Se prea poate ca ea să fi fost săpată înainte de război pentru ridicarea unei alte clădiri înalte, demnă de centrul oraşului şi pe măsura celei dinspre spus, care adăpostea Cinematograful „Scala”, clădire de 4 etaje.

La începutul anilor 50 din sec.al 20-lea groapa ”teatrului” a intrat în atenţia noilor guvernanţi, pentru că urâţea zona centrală. A fost taluzată la 45 grade şi acoperită cu gazon. Pe fundul ei dreptunghiular s-a împrăştiat nisip şi pietriş fin, astfel ca suprafaţa să devină loc de joacă pentru copii, în timp ce părinţii, sau alţii stăteau pe câteva bănci de lemn aşezate pe margini. Groapa era destul de adâncă, probabil de 5-6 metri, aşa că pe la mijlocul taluzurilor marginale s-a amenajat o alee intermediară de promenadă, dotată şi ea cu bănci de odihnă. Două, trei scări de beton  asigurau accesul spre aleea intermediară şi spre terenul de pe fundul gropii, unde ajungeau mai des copii. Efortul de amenajare  geometrică a gropii şi acoperirea taluzurilor cu gazon nu s-a dovedit prea atrăgător pentru plimbăreţi. Copiii i-au arătat un oarecare interes, ca oricărei locaţii noi.

Oamenii mai în vârstă coborau foarte rar ca să se odihnească pe bănci şi apoi oftau la urcare. In acele timpuri „ieşirea pe centru”, adică plimbarea, era atractivă craiovenilor, pentru a putea vedea cât mai multă lume cunoscută sau nu. Cei ce se aşezau pe băncile de sub nivelul străzii pierdeau spectacolul atât de incitant al lumii ce se plimba, mai ales în prag de seară şi pierdeau „noutăţile” mărunte. Era vorba de o lume pestriţă  care se simţea satisfăcută de mici cancanuri, sau de observaţii răutăcioase. Spre înserare, băncile din groapă deveneau atractive pentru unele perechi de îndrăgostiţi.

Prin anul 1954 groapa a devenit şantier de mare importanţă. Acolo s-a înălţat un bloc masiv cu reale trăsături sovietice, dar nu ostentative. Popular s-a numit blocul ”Romarta” deoarece la parterul său s-au înşirat o serie de magazine elegante purtând această firmă mult apreciată şi la Bucureşti. In acele magazine s-au adus mărfurile vremii de cea mai bună calitate şi la cele mai piperate preţuri. Devenise curând un motiv de mândrie şi de laudă ca cineva să fi cumpărat un anumit produs de la „Romarta”.

Blocul „Romarta” a fost unul dintre primele construite în Craiova după război şi a avut darul de a completa armonios centrul dominat de splendida Prefectură, devenită sediul guvernării politice comuniste, numită de democraţie-populară.

Cu maxim doi ani înainte se mai construise un grup de trei blocuri cu câte două etaje pe Calea Bucureşti, vis-a-vis de Piaţa Nouă, la est de intersecţia cu Str. Vasile Conta. Blocurile erau sărăcăcioase şi neinspirate, oricum stinghere în ambianţa generală a oraşului. Se încercase înfrumuseţarea lor cu câte două mici logii circulare pe fiecare faţadă, urmând.înălţimea etajelor, una deasupra alteia..Colonetele logiilor nu aveau nici un farmec, iar ferestrele blocurilor erau prea înguste, ca şi camerele din interior . Cei ce au primit repartiţie să locuiască în ele erau persoane apropiate Partidului şi se mândreau cu statutul lor „de oameni de bloc”. Printre „politruci” au fost strecuraţi în acele blocuri şi câţiva oameni ai muncii „verificaţi”, pentru a completa „tabloul democratic” al acelor vremuri de teroare comunist-stalinistă. Blocurile au rezistat până în 2017 şi continuă să urâţească zona. Acum pot fi privite de la înălţimea noului Teatru Naţional peste frumoasa grădină în pantă amenajată în lateralul şi în spatele său, din Str.A.I.Cuza spre Calea Bucureşti. Acele imitații de blocuri au faţadele  prost întreţinute.

Revenind la blocul „Romarta”, pot aprecia că a fost dat în folosinţă în anul 1957, când am intrat în Liceul Elena Cuza (pe atunci Şcoala Medie Nr.3). Imediat, prin 1956, pe partea răsăriteană a Băncii Comerţului, devenită şi ea sediu al puterii politice, s-a ridicat blocul „Romarta copiilor”, bloc tot cu patru etaje, numit oficial „blocul de 156 de apartamente”. Acesta se armoniza stilistic, slab prosovietic, cu blocul „Romarta”, aşa că ambele încadrau bine vechea  şi somptuoasa Bancă a Comerţului. In acei ani 50 ai sec. al 20-lea acel ansamblu crea motive de mândrie noului regim politic, aşa că defilările „oamenilor muncii” aveau loc prin faţa tribunei aşezate între cele două blocuri, cu spatele la Banca Comerţului şi cu faţa spre Statuia lui A.I.Cuza din marginea grădiniţei English Park.

Pe atunci „oamenii muncii” îşi exprimau foarte des bucuria de a fi apucat pe drumul socialismului, aşa că defilau de 1 Mai, de 23 August şi 7 Noiembrie. Jurnaliştii făceau poze cu lumea „în delirul fericirii” şi cu noile blocuri din centrul oraşului, blocurile „Romarta”.

După dezastrul din 1927, trupa de teatru craioveană şi-a îndeplinit misiunea culturală, ani de zile, în diverse localuri improvizate, sau, în cea mai mare parte, închiriate. Prin anul 1940, Liceului Carol I-ul i s-a construit o sala de festivităţi somptuoasă, odată cu lucrările de înălţare cu încă un etaj. Circa trei decenii Teatrul Naţional a funcţionat în acea sală modernă şi mare. Acolo am văzut cu mamare primele piese de teatru, printre care  Fântâna Blanduziei şi Vlaicu Vodă prin anii 50’ ai secolului trecut.

In 1969 a început ridicarea unui local propriu a Teatrului Naţional din Craiova, lucrare cuprinsă în planul socialist de dezvoltare urbanistică şi culturală. Noul teatru s-a ridicat la apus de Universitate (Palatul de Justişie), în imediata apropiere, pe locul fostei „pieţe noi”, sau ”Marşeu”, a cărei demolare şi mutare începuse cu doi ani înainte pe amplasamentul dintre Calea Bucureşti şi Str. Vasile Alecsandri.

            La 21 aprilie 1973 s-a inaugurat noul Teatru Naţional, proiectat de arhitectul  Alexandru Iotzu, fiul celui care a terminat Banca Comerţului, a ridicat Casa Albă şi Palatul „Ramuri” de pe actuala Str. Popa Şapcă (fostă cândva Str. Liceului). In construcţia noului teatru a fost încorporată marmură albă de Ruşchiţa şi cafenie de Gura Văii.

Imediat după incendiul şi distrugerea vechiului teatru Theodorini, în august 1927, cercurile intelectuale şi conducătoare ale oraşului şi-au pus problema ridicării unui nou locaş al Thaliei. La numai un an, în 1928, s-a hotărât construirea unui nou local complex, care să cuprindă atât Teatrul Naţional cât şi Palatul Municipal (Administrativ). Se hotărâse chiar amplasarea acelui complex edilitar, pe terenul unde se ridica cu ani în urmă „vechea Primărie”. Era vorba de Primăria care existase în spatele actualului părculeţ English Park, pe partea lui de sud. Teatrul urma să aibă ieşirea în Str. I.C. Brătianu (azi Str. Olteţ), iar Palatul Municipal în Str. Justiţiei. Complexul edilitar urma să ocupe exact un  punct central al oraşului, spaţiul de azi al grădiniţei English Park.

           Marea construcţie ar fi trebuit să se afle exact în faţa Băncii Comerţului şi să dea un aspect tradiţionalist şi de prestanţă  a centrului. Pentru acest proiect fondurile trebuiau asigurate de la bugetul statului, deoarece era inclus Palatul Municipal.

Tot în 1928, Societatea ”Prietenii Ştiinţei” colecta fonduri şi donaţii pentru construirea unui „Palat Cultural”. Pentru această acţiune, care n-a fost finalizată, se vindeau nişte aşa-zise „pietricele ale palatului”. In legătură cu această iniţiativă s-a pus şi problema, de actualitate atunci, de construirea unui nou teatru, independent, sau încorporat viitorului Palat Cultural. Existau, deci, în paralel două grupări influente care se ocupau de construirea viitorului teatru: gruparea administrativă şi de conducere a oraşului şi gruparea intelectuală din societatea”Prietenii Ştiinţei”.

Anii de zbucium ai trupei craiovene se scurgeau unul după altul. Se căutau mereu noi şi noi soluţii de rezolvarea lipsei unui sediu sigur şi corespunzător pentru teatru. Un nou pas s-a făcut cu hotărâre în anul 1939. Atunci, prin decizia Nr. 200 din 18 aprilie 1939 a Rezidentului regal al ţinutului Olt (pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea) s-a hotărât luarea de măsuri  pentru construirea unui Palat al Teatrului Naţional în Craiova. In acest scop s-a constituit o comisie la nivelul conducerii oraşului. Locul pe care urma să fie ridicat noul Teatru Naţional  era acela al halelor din Piaţa Nouă (Marşeu), lângă Palatul de Justiţie, deci exact pe locul în care a început construcţia după 30 de ani, în 1969. S-a constituit atunci un colectiv de arhitecţi, care din mai multe proiecte l-au ales pe al arhitectului Constantin Iotzu ( cel care ridicase Casa Albă, Palatul ”Ramuri” şi terminase Banca Comerţului). După următorii 30 de ani, a fost adoptat şi pus în operă proiectul fiului său, Alexandru Iotzu, proiect modernist.

Această familie de arhitecţi a fost predestinată edificării noului local al teatrului Naţional craiovean. Primul proiect cel al lui Constantin Iotzu nu s-a putut pune în operă deoarece la scurt timp a isbucnit cel de al doilea război mondial (1 sept. 1939).

Anul 1887 a marcat aprinderea primelor becuri electrice ale Craiovei, ân localul modernizat al Teatrului Theodorini.