Ansamblul de palate, biserici, terase, porticuri şi grădini de la Blachernes a constituit ultimul cuib de locuire al basileilor bizantini după sec.al 10-lea. Asemănător tuturor palatelor orientale, cel din Blachernes nu era alcătuit dintr-un singur edificiu grandios, ci se prezenta ca un ansamblu de edificii ce rivalizau în bogăţie şi frumuseţe, ansamblu căruia fiecare împărat îi adăuga câte o bijuterie arhitectonică, sau câte o modificare, pe timpul domniei.
De aceea edificiile erau împrăştiate pe aproape 2 kilometri pătraţi, urmărind zidurile de apărare terestre ale oraşului, de pe colina a 6-a, până la zidurile maritime din marginea Cornului de Aur. Suprafaţa amintită era cuprinsă exact în colţul extrem de nord-vest al fortificaţiilor antice. Totul era înconjurat de grădini, de terase şi de alei care uneau reşedinţele de edificiile administrative şi de biserici. Fiecare nouă construcţie majoră era considerată un nou palat, care purta numele împăratului ce-l edificase.
Este greu de înţeles de ce basileii ce au urmat lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, chiar şi el, au ales pentru noua reşedinţă un loc atât de îndepărtat de centrul capitalei şi de centrul ei religios, cu mulţime de biserici şi mănăstiri, centru de care nu se puteau rupe niciodată. Este greu de înţeles mutarea reşedinţei într-un loc atât de strâns lipit de fortificaţiile experioare, loc mult mai vulnerabil decât Marele Palat părăsit. Nu poate fi acceptată decât explicaţia că basileii s-au temut din ce în ce mai mult de forţa unor posibile răzmeriţe ale unei populaţii pervertite şi extrem de pestriţe, populaţie trândavă şi neloaială, supusă numai prin forţa armelor. Ansamblul era alăturat zidurilor de apărare dinspre uscat pentru a se înlesni fuga în caz de revoltă populară, sau de victorie a unor uzurpatori. Pe de altă parte, este sigur că din Blachernes împăraţii ajungeau mai uşor pe terenurile lor de vânătoare din afara capitalei. Palatul Blachernes cuprindea, în final, şase palate diferite şi multe biserici, sau altare, ridicate sub diverse domnii, toate pe colina ce domina Cornul de Aur dintre ziduri. Primele două porţi ce se deschideau spre Cornul de Aur în apropiere de Blachernes erau: Poarta Kynogon şi Poarta Phanaror, dar erau rar folosite împăraţi, sau de familiile lor.
Palatele au fost sălbatic devastate de cruciaţii invadatori din anul 1204, dar şi pe timpul ocupaţiei lor de peste cinci decenii, până în 1261. Mai târziu, după ce au căzut victimă tirurilor artileriei turce a lui Mahomed al II-lea Cuceritorul şi marii jefuiri ce a urmat, au trecut într-o umbră din ce în ce mai mizeră a istoriei. Sultanii otomani au abandonat locuirea imperială bizantină devastată, preferând să se instaleze pe cea de a 3-a colină a oraşului, mai centrală. Puţin câte puţin, locul basileilor a fost ocupat de oameni săraci care s-au servit de materialele extrase din palate pentru a-şi amenaja mizerele lor locuinţe.
Complexul palaţial de la Blacherne nu a terminat până astăzi să-şi dezvăluie toate secretele. Subterane, blocuri de zidărie, coloane răsturnate, frânturi de piatră dăltuită şi alte structuri străvechi, sunt vizibile peste tot în cartierul Ayvansaray. Suprafaţa Palatului Blachernes nu s-a plasat total între zidurile ridicate în anul 413 e.N. de prefectul Athemins. Ea s-a individualizat după circa o jumătate de mileniu. Impăraţii ce au urmat ridicării primului palat pe acele locuri periferice au mărit suprafaţa rezidenţei atât de mult încât a devenit obligatorie extinderea de noi ziduri către apus, adică spre exteriorul celor antice. Acele noi ziduri, tot gigantice, au fost unite intim cu cele tradiţionale. Greu de explicat de ce împăraţii nu şi-au adăpostit reşedinţa şi palate numai în spatele vechilor ziduri, dar probabil că au existat raţiuni care încă scapă istoricilor. Domeniul imperial de la Blachernes (Blachernai) şi-a avut rădăcinile adânc înfipte în trecutul Constantinopolului. Se poate spune că a fost predestinat unei locuiri imperiale cu o jumătate de mileniu înainte de a deveni adevărata reşedinţă a puterii. După scurgerea a mai puţin de un secol de la ridicarea marilor ziduri de apărare ale lui Athemius, împăratul Anastasius (491-518), a ales acel loc îndepărtat de centrul capitalei pentru un nou palat destinat odihnei. Locul era plăcut pentru că ocupa o colină depărtată de zgomotul cartierelor, avea vedere liniştitoare spre Cornul de Aur şi era aproape de întinderile sălbatice unde împăratul putea să se relaxeze cu vânătoarea.
Nu se cunoaşte bine amplasamentul palatului antic de vânătoare şi odihnă, dar unele resturi ale lui au fost localizate. Porticul numit Carianos (al Carienilor) se găsea pe actuala stradă neînsemnată Esnaf Locasi Sokak, iar porticul Josephites (al Josephiţilor) se găsea pe vârful colinei, pe una dintre terasele ce domină astăzi cartierul Balat, cartier plasat la apus de Fanar. S-a dedus că palatul s-a găsit la sud de porticul Josephites şi la nord de Palatul Tekfur (palatul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul).
Dintre palatele din Blachernes, astăzi a rămas semnificativ numai Palatul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, (numit de turci Tekfur), alături de unele edificii încă măreţe, sau alături de altele vizibile numai parţial. Remarcabile sunt Turnul Isaac Angelos şi Turnul Anemas, care atrag repede curiozitatea. Demnă de văzut este capela imperială a Bisericii Sfânta Maria din Blachernes, care a rămas încă un loc sacru al creştinilor ortodocşi, în amintirea icoanei sale miraculoase şi a fântânii sacre din preajmă (ayazma). Din venerabila biserică s-a păstrat surprinzător numai acea parte care folosea pentru rugăciune imperială. Venerabila biserică a însoţit viaţa oraşului timp de un mileniu. Ea s-a numit Sfânta Maria Mama lui Dumnezeu, după care în popor a devenit Sfânta Maria din Blachernes. Locaşul poate părea astăzi insignifiant, asemănător multor capele creştine de cartier, vizibile prin Istanbul, dar a rămas un sfânt loc de pelerinaj.
Prima biserică a ridicat-o aici împărăteasa Pulheria, în anul 452 e.N. Locaşul avea dimensiuni mici şi era destinat a pune în valoare ayazma, izvorul cel mai sacru venerat de creştini în acele vremuri. In interior, păstra două relicve extrem de preţioase, Sfânta Rochie şi Sfântul Voal ale Fecioarei Maria, relicve aduse din Palestina. După o legendă, fraţii Galbianus şi Candios, doi pelerini din Constantinopol, s-au întors de la Ierusalim cu cele două relicve, sustrase de la o evreică credincioasă. Ei au depus acest tezaur creştin într-un cartier valah al capitalei unde au construit o biserică dedicată Sfinţilor Petru şi Marcu.
Se pare că împărăteasa Pulheria a construit locaşul său mai târziu. Era amplasaralături de izvorul sacru şi în apropiere de biserica Sfântului Petru şi Marcu. După alte surse, mai credibile, Pulheria ar fi primit obiectele sacre de la cumnata sa Eudoxia, stabilită în Siria din devoţiune. Se ştie însă că între cele două cumnate nu au existat relaţii prea fericite.
Pentru a adăposti Sfintele Relicve, Pilheria a ridicat la Constantinopol trei mari sanctuare dedicate Sfintei Maria: pe cel de la Blachernes pentru Tunica şi Rochia sfântă, capela Manganes, pentru icoana Hodigetria (Sfânta Fecioară cu Pruncul, numită Conducătoarea), icoană ce se spunea a fi fost pictată de Sfântul Luca, şi biserica Sfânta Maria Chalcoprateea din cartierul Chalce, pentru Sfânta Centură.
In anul 473 e.N, împăratul Leon I-ul a construit o biserică mare alături de cea a Pulheriei. Biserica a primit hramul Sfânta Maria Mama Domnului, dar mai era numită şi Sfânta Izgonire.
Biserica s-a bucurat de atenţia tuturor dinaştilor ce au urmat şi de adorarea întregii populaţii. In ea se păstra şi o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare, icoană cu care se mergea în pelerinaj pe ziduri în momentele de restrişte ale imperiului şi mai ales ale Constantinopolului. Se spune că avarii au putut fi respinşi în anul 626, după invocarea protecţiei Sfintei Maria, printr-o procesiune a icoanei făcătoare de minuni pe ziduri. In anul 717 a venit rândul arabilor să fie reduşi la neputinţă printr-o procesiune similară a icoanei, iar în 864 au fost puşi pe fugă şi ruşii veniţi din Marea Neagră. In fiecare zi de vineri icoana era purtată în procesiune spre un alt sanctuar al Sfintei Maria din Constantinopol, precum biserica Sfânta Maria Chalcoprateea, în alt capăt al oraşului. Relicvele sacre au fost furate în totalitate de cruciaţii apuseni, în 1204.
Biserica actuală are un plan basilical. In ea se pătrunde printr-un exonoartex din lemn, pe la apus, unde se găsea odată triclinium-ul bisericii Sfânta Izgonire. Fântâna se află în sudul edificiului într-o poziţie mai joasă faţă de sala principală. Robinetele permit tuturor credincioşilor să ia apă sacră. In ziua de 2 iulie. In fiecare zi de vineri după Sfântul Paşte sunt organizate mari ceremonii împrejurul fântânii miraculoase.
Impăraţii Justinian I-ul, Vasile I-ul şi Leon al VI-lea şi-au adus prinosul la intervale mari de timp, pentru renovarea, reconstrucţia şi înfrumuseţarea bisericii. Se spune că împăratul Justinian şi-a găsit vindecarea unei boli la izvorul Sfânt din preajmă. Drept recunoştinţă el a reconstruit o biserică mai frumoasă şi mai mare, după propria obişnuinţă. Apoi, distrus de mai multe cutremure, locaşul a fost restaurat de Vasile I-ul Macedoneanul şi mai târziu de fiul acestuia Leon cel Inţelept. După un incendiu din anul 1070 a avut parte de o nouă reconstrucţie.
Cu puţin înainte de căderea Constantinopolului în mâna turcilor, biserica şi-a părăsit poporul, mistuindu-se într-un incendiu întâmplător, din anul 1434.
Sunt vizibile şi ruinele Palatului Dunării, cele ale Palatului lui Manuel Comnen şi cele ale Palatului lui Alexios I-ul Comnen. Se poate accede şi pe zidurile enorme ale tuenului numit Castellion şi ale Turnului Sfântul Nicolae.
Palatul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul s-a înălţat alături de fortificaţiile terestre, între anii 944-959, amplasat între Poarta lui Hadrianus, sau Poarta Adrianopolis-ului şi Poarta Kaligari. Pe faţada lui, care aparţine sec. al XIII-lea, sunt fixate nişte plăci cu monograma Paleologilor (ultima dinastie), iar câteva fragmente de zidărie înaltă duc la supoziţia că palatul atingea dimensiuni de trei ori mai mari la începuturi şi că se sprijinea pe trupul zidurilor lui Athemius la răsărit. După cucerirea oraşului a fost folosit ca închisoare şi apoi ca fabrică de ceramică, fiind părăsit total de otomani către anul 1820, adică la nouă sute de ani după construire şi la patru sute de ani după ce a încăput pe mâna lor.
Palatul construit la Blachernes de Alexios I-ul Comnen (1081-1118), domina portul natural al Cornului de Aur, câmpia din afara zidurilor de apărare şi o parte din capitală. Era situat pe un promontoriu unde se găseşte astăzi Moscheea Ayvaz Efendi şi unde se mai văd o parte din ruinele mănăstirii Emin Buhari.
Palatul acoperea o suprafaţă importantă încălecând vechile ziduri de apărare. Corpul lui principal, în care se găseau apartamentele imperiale, sala tronului şi alte săli de recepţie, era urmat la apus de un alt edificiu cu săli de recepţie ce încăleca zidurile de apărare terestre şi se deschidea spre exteriorul oraşului. Acela a fost transformat mai târziu într-o închisoare ale cărei trei etaje, cu 12 încăperi sunt încă vizibile. O intrare subterană se remarcă în spatele moscheii amintite, iar o alta, mai la sud. Există probabil şi un acces spre Turnul lui Isaac Angelos.
Alte ruine ale Palatului lui Alexios sunt de remarcat în jurul mănăstirii de dervişi (tekke) şi mai ales la nord, dominând biserica Sfânta Fecioară din Blachernes. Delimitat la apus de Palatul lui Alexios I-ul Comnen, şi la răsărit de unele vechi ziduri ale lui Heraclius I-ul, Palatul Dunării nu avea dimensiuni mari. El se găsea deasupra a două vestigii antice ale complexului Blachernes, fiind vorba de porticul Carianos şi porticul Josephites. Acelea erau decorate cu picturi în frescă (587), care prezentau momente din viaţa împăratului Mauricius (582-602).
Structuri importante ale palatului se pot distinge atât la răsărit, cât şi la nord. La răsărit se află o mare fântână otomană (Çinar çesmesi), aşezată sub structurile palatului, structuri înalte de circa 6 metri. Un acces subteran se deschide chiar în spatele unei mici moschei din lemn, o veche tekke, (mănăstire turcească), în mijlocul rămăşiţelor unor coloane romane.
După cum s-a amintit, aria de la Blachernes cuprinde şi cele două turnuri individualizate, Turnul lui Isaac Angelos, la sud, iar la nord Turnul Anemas, cava mai bătrân. Primul făcea parte din vechiul sistem de apărare al capitalei, iar al doilea s-a ridicat pentru a întări promontoriul pe care se găsea Palatul lui Alexios I-ul Comnen. După abandonarea acestei părţi a Palatului Blachernes, cele două turnuri au primit destinaţia de închisoare, primul amintind de împăratul Isaac Angelos care după scoaterea ochilor a fost întemniţat în aici. Numele celui de al doilea turn nu are o explicaţie istorică. Astăzi se pot vizita celulele din trei etaje subterane, celule pline de umbre şi tenebre.
Din ansamblul Blachernes, partea cea mai bine conservată este Castellion-ul. Nu este vorba de un palat propriu-zis ci mai mult de o dependinţă fortificată care comanda trecerea prin Poarta Blachernes. Aceasta a fost rezervată numai împăratului după ce zona a devenit reşedinţă imperială. Castellion-ul includea două porţi, patru turnuri înalte şi trei mai scunde, o biserică şi o ayasma. Totul este atât de bine păstrat încât se conturează o idee clară despre dispunerea edificiilor construite, în anul 813, de către Leon al V-lea, edificii de care ne despart 1200 de ani.
Intre marele Turn din Blachernes, cel mai sudic şi turnul următor, fără de nume, care se ridica la 25 de metri înălţime, Poarta Blachernes permitea intrarea în Castellion. In continuare, Poarta Sfântul Nicolae permitea ieşirea totală din oraş după traversarea Castellion-ului. Aceasta s-a amenajat după construirea Palatului lui Manuel Comnen. Interiorul Castellion-ului este ocupat astăzi de un mic cimitir otoman şi de multă vegetaţie neîngrijită. De aceea este greu de deschis un drum până la ayasma Sfântul Vasile aşezată la mijlocul distanţei dintre Poarta Blachernes şi Poarta Sfântul Nicolae. Acea ayazmă se poate zări totuşi de la înălţimea zidurilor pe care se urcă cu ajutorul unei scări abrupte de piatră grosieră. La numai douăzeci de metri de Turnul Sfântul Nicolae se ridică Turnul Înclinat, de numai 15 metri înălţime. Acesta se găseşte în unghiul de nord-vest al Castellion-ului, marcând limita dintre fortificaţiile de uscat şi cele maritime ale Cornului de Aur. Trecerea dintre cele două turnuri ne-a permis să vedem resturile bisericii Sfântul Nicolae, strânsă între cele două ziduri de fortificaţie, în spatele Castellion-ului.
Deasupra pământului peste care au călcat odinioară împăraţii creştini şi împărătese aduse din alte colţuri ale lumii, unde a dăinuit un gust rafinat al artei, literaturii şi ştiinţelor şi unde s-au trăit multe monumente de cumpănă, sau de disperare nemanifestată, se întind astăzi cartiere turceşti de joasă condiţie. Majoritatea celor ce-şi trăiesc viaţa în „câmpul Blachernes“ nu au cunoştinţă de valoarea pământului pe care calcă, nu ştiu nimic despre trecut. Foarte aproape de ţărmul Cornului de Aur, pe buza unei coline, lăcrimează vechea biserică Sfântul Petru şi Sfântul Marcu, astăzi moscheea Atik Paşa. Numele şi data construcţiei sunt controversate, dar se presupune că edificiul original s-a înălţat sub domnia lui Leon I-ul (457-474), în anul 458 de către cei doi patricieni romani, Galbianus şi Candios, care aduseseră din pelerinaj Sfânta rochie şi Sfântul voal. Mai târziu, Justinian a dăruit locaşului Tunica Fecioarei, relicvă care se află astăzi la Chartres în Franţa. Ea avea darul de a apăra oraşul de inamici şi de epidemii.
Edificiul este bine păstrat atât la interior cât şi la exterior, dar este lipsit de orice urmă de frescă sau mozaic, de orice amintire creştină. Pe timpul unor săpături recente s-au regăsit vasele de botez din vechime, care au luat drumul Muzeului de Arheologie. De jur-împrejurul moscheii de astăzi este amenajat un parc, în nordul căruia se poate găseşte un cadran solar din otoman. Moscheea Ayvaz Efendi se găseşte într-o piaţetă care deschide o perspectivă spre Turnul lui Isaac Anghelos. Moscheea este atribuită marelui arhitect Mimar Sinan, dar fără a exista documente. De aceea data ei de naştere este incertă, dar aproximată între anii 1581-1585. Decoraţia interioară originară, cu faianţă de Iznik din cea mai bună perioadă, are o valoare inestimabilă pentru cultura turcă.
Din dreptul Palatului lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul se trece uşor la ruinele atribuite Palatului lui Manuel I-ul Comnen (1143-1180), numit şi Palatul împărătesei germane, deoarece împăratul a dedicat acea reşedinţă soţiei sale Bertha de Sulzbach. De palat a beneficiat mai mult cea de a doua soţie a lui Manuel I-ul, Maria de Antiohia şi de Poitiers.
Ruinele nu sunt pe măsura mărturiilor scrise lăsate despre acel palat. Era mai vast şi mai luxos decât cel al lui Alexios I-ul Comnen, având porticuri şi grădini largi. Se zice că împăratul organiza serbări fastuoase, concerte şi spectacole, curse de cai şi de care de luptă, precum şi turniruri după moda apuseană. Nimic din ceea ce a rămas nu poate sugera măreţia apusă. Existenţa unui hipodrom privat pare totuşi incertă. Curse de care de luptă, sau turnire s-ar fi putut desfăşura numai în teren deschis din afara zidurilor.
Cruciaţii au ocupat şi acest palat, între 1204-1261, lăsându-l în ruină la plecare. După recucerirea Constantinopolului, în 1261, Mihail al VIII-lea Paleolog a încercat să reînvie viaţa Marelui Palat, dar după scurt timp a renuţat datorită degradărilor ce ar fi necesitat sume uriaţe pentru reparare. Cu puterile sale băneşti s-a îndreptat spre readucerea la o nouă strălucire reşedinţa imperială de la Blachernes.
Reparat, Palatul lui Manuel I-ul Comnen a constituit, împreună cu Palatul lui Alexios I-ul Comnen, ultima reşedinţă a împăraţilor bizantini, înainte de cucerirea otomană. Sultanului cuceritor nu i-a plăcut poziţia şi starea Palatului Blachernes, aşa că şi-a construit altă reşedinţă spre centrul capitalei, pe colina a 3-a şi apoi la extremitatea peninsulei, unde s-a alcătuit, din diverse pavilioane, viitorul Palat Topkapî. Arealul arheologic de la Blachernes nu a sfârşit a dezvălui secretele subterane. Aici totul dăinuie încă într-o adâncă adormire, într-o uitare soră cu moartea. Prea puţini vizitatori ai Istanbulului au cunoştinţă de existenţa mizeră a vestigiilor din acest colţ îndepărtat al străbunei cetăţi. Deşi lipsite de viaţă, sunt pătrunse de o imperceptibilă vibrare a destinelor trecute.
Ruinele totuşi sărace dr la Blachernes, ascund totuşi secrete şi trăiri profunde, unele jalnice şi pline de deznădejde, amintind de o decădere inexorabilă.. Au fost pângărite mai întâi de creştinii apuseni şi apoi de musulmanii rudimentari. S-au adăugat cutremurele, ploile şi nevoile de materiale ale sărmanilor. Toate necazurile au spălat uimitoarea iradiere a palatelor, lăsându-le numai o goliciune de plâns, fără consolare pentru contemporani.
Aici viaţa multor basilei şi-a urmat cursul, strâns legată de efortul zilnic de a respinge duşmanii de la hotarele din ce în ce mai restrânse. Civilizaţia europeană a luptat de aici pentru a subzista, pentru a se apăra de duşmanii rudimentari din răsăritul şi nordul barbar. Basileii, biciuiţi de vremuri ostile, au încercat pe aceste locuri să-şi satisfacă nevoile primare ale demnităţii lor şi să se bucure de puţin răgaz. Răgazul lor precar era zguduit de umbrele unor temeri externe şi de intrigile unor curteni vicleni, trădători şi cu gânduri de uzurpare. Fiecare epocă, fiecare neam, fiecare personalitate îşi rezolvă problemele în acord jocurile puterii şi ale conjuncturilor oferite de viaţă. Din păcate problemele fiecăruia nu sunt legate de valoarea civilizaţiei în care se înscrie.
Te doare inima că pe ziduri altă dată celebre se plimbă şopârle, iar pe la temelii şi în subterane se strecoară şerpii.
