ISTANBUL - PATRIARHATUL ECUMENIC ORTODOX

Orice creştin ortodox ajuns la Istanbul îşi aminteşte că după cinci secole de existenţă martirizată Patriarhatul Ecumenic Ortodox îşi menţine reşedinţa, ca o mică insulă într-o mare islamică. Tolerat cu multă antipatie, el şi-a găsit refugiu în cartierul Fanar (Fener în turceşte), copleşit de o ambianţă sărăcăcioasă, chiar desuetă, dar şi de umbrele unor foste palate nobiliare deţinute de familii de origine greco-bizantină. Acele palate şi acele familii ostentativ de bogate şi aservite Înaltei Porţi amintesc românilor de una dintre cele mai grele şi umilitoare pagini seculare din existenţa lor, pagina domniilor fanariote.

In cartierul Fanar trebuie ajuns cu un mijloc de transport pentru că este situat pe ţărmul sudic al Cornului de Aur, la jumătatea distanţei dintre Podul Atatűrk şi colţul nord-vestic al zidurilor de apărare, acolo unde îşi etalau bogăţia palatele din Blachernes. Prin vechile ziduri de apărare maritime, dinspre Cornul de Aur, din cartierul Fanar se dechideau porţile bizantine numite astăzi Aya Kapisi, Fener Kapisi şi Balat Kapisi.

După cucerirea marelui Constantinopol, sultanul Mahomed al II-lea a încurajat reinstalarea grecilor bizantini în oraş, greci veniţi din Asia Mică sau din Tracia. Sultanul avea nevoie de meseriaşi, de artizani şi chiar de negustori cu experienţă, deoarece supuşii lui islamici se aflau într-o stare mult interioară de cultură şi civilizaţie, înclinaţi numai spre război şi jaf. Asemănător, familiile aristocratice ale fostului imperiu creştin, care emigraseră în insulele Mării Egee, în Peloponez şi în alte regiuni ale Europei de sud, au primit autorizaţia şi chiar chemarea de a reveni în Constantinopol.

Gennadios al II-lea Scholarios a fost ales Patriarh al comunităţii greco-ortodoxe şi turco-ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă care suferise anterior presiunile celei catolice, s-a văzut salvată şi întărită, dar şi izolată. Treptat, pe parcursul secolelor următoare, Bisericile Ortodoxe naţionale şi-au declarat autocefalia, adică independenţa, Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol rămânând numai o instituţie onorifică şi reprezentativă a Ortodoxiei, A păstrat foarte restrânse atribute de decizie şi de mediere asupra bisericilor naţionale, dar se bucură de respectul datorat venerabilităţii .

In anul 1603, Patriarhatul s-a instalat definitiv în cartierul Fanar unde aproximativ 3% din locuitori sunt şi astăzi descendenţi ai unor nobile familii bizantine scăpătate, familii care proveneau din Moreea, din insulele de pe coasta apuseană a Asiei Mici, din vechii locuitori ai Constantinopolului, precum şi dintre alţi europeni.

Numele de Fanar datează din epoca bizantină, atunci când singurul far din lungul Cornului de Aur era aşezat într-un mic turn al zidurilor de apărare în dreptul cartierului.

Unele dintre familiile de greci bogaţi, aciuiţi în acest cartier, s-au ploconit dezgustător Porţii otomane şi au cumpărat conştinţele marilor demnitari turci pentru a primi tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei pe tot parcursul sec.al 18-lea şi la începutul sec.al 19-lea. Perioada domniilor fanariote a sărăcit ţările române, degradând pe termen lung obiceiurile şi conştiinţele, aducând corupţia şi mârşăvia la rang de politică de stat. Urmaşii acelor greci pervertiţi au păstrat până astăzi titluri princiare însângerate de suferinţele românilor. Numai regimul comunist a reuşit să spulbere pe urmaşii acelor familii căpuşe de pe trupul ţării, în cele patru vânturi. Numele lor de tristă amintire nu trebuie uitate: Cantacuzino, Mavrocordat, Racoviţă, Cantemir, Ghica, Callimachi, Ipsilanti, Caragea, Şuţu, Mavrogheni, Moruzi, Ruset şi Hangerli. Palatele lor din Fanar sunt astăzi nişte jalnice ziduri părăsite, sau zidiri înglobate în locuinţele celor săraci. Urmaşii lor, chiar dacă au rămas prin Constantinopol, s-au retras în cartiere mai selecte, în locuinţe părăsite de ambasadori sau de consuli ai ţărilor străine.

Cartierul Fanar mai adăposteşte astăzi atât Patriarhatul de Ierusalim cât şi Patriarhatul Sfintei Ecaterina din Sinai, mai puţin cunoscute.

In prezent populaţia cartierului este de origine rurală, vechii locuitori preferând cartierele mai moderne din exteriorul oraşului istoric. In Fanar s-au reconstruit adevărate sate, populaţia strămutată aici aducând cu ea toată mizeria şi înapoierea locuitorilor de baştină.

Peste cartier se ridică dominantă numai clădirea Liceului grec. Numai unele rare edificii mucegăite din piatră amintesc de o perioadă trecută relativ prosperă, precum fostul palat al familiei Cantemir. Peste tot sunt răspândite biserici greceşti şi armene, dintre care unele îşi au temeliile în epoca bizantină (Sfânta Maria a Mongolilor, Sfântul Dimitri-Canabeul, Sfântul Ştefan al Bulgarilor şi Sfântul Gheorghe al Ierusalimului). Spre Cornul de Aur s-au păstrat şi unele resturi ale vechilor fortificaţii maritime.

Domeniul Patriarhatului Constantinopolului şi al Noii Rome se compune din reşedinţa Patriarhului (în prezent Bartolomeu I-ul) şi din unele edificii administrative, o bibliotecă, o şcoală de fete, o şcoală de băieţi plasată în afara teritoriului patriarhatului propriu-zis, din diverse ateliere şi din Biserica Sfântul Gheorghe. Acest loc modest a fost de multe ori deteriorat, ultima dată în 1941, în urma unui incendiu violent care a devastat cartierul. Intre 1989 şi 1990 s-au operat ultimile restaurări.

Mai înainte Patriarhatul mai deţinea nişte apartamente şi o ayasma, în afara Fanarului. Accesul publicului este permis numai în biserica patriarhatului (biserica Sf. Gheorghe). Itrarea în incintă se face printr-o poartă laterală.

In curte se remarcă imediat vulturul bicefal pe faţada clădirii rezidenţiale, acela fiind simbolul şi stema Imperiului Bizantin. In ultimul deceniu Grecia este împânzită de steaguri galbene imprimate cu vulturul bicefal în culoare neagră, motiv de mândrie pentru trecutul ei bizantin. Vulturul bicefal este foarte atrăgător şi pentru emblematica rusească, ruşii dorind de secole bune să se substituie Imperiului Bizantin în fruntea lumii ortodoxe mondiale.

Dimensiunile bisericii Sfântul Gheorghe din incintă sunt modeste, mai ales pe înălţime. In schimb decoraţiunea interioară este foarte bogată, începând cu iconostasul complet acoperit cu foiţă de aur. Circa şaizeci de icoane simbolizează separaţia Pământului de Cer. In centrul naosului există un tron îmbrăcat în velur, destinat oaspeţilor importanţi aflaţi în trecere prin Istanbul. Preşedinţii de stat ortodox, sau alţi înalţi demnitari, nu se pot sustrage acestui ritual de onoare.

Din mulţimea de relicve de valoare deţinute de vechiul Constantinopol ortodox, biserica Sfântul Gheoghe adăposteşte, numai trei icoane din mozaic, sarcofagele a trei sfinţi şi Stâlpul Flagetării, adus de la Ierusalim de Helena, mama împăratului Constantin cel Mare. Piesa de mobilier cu adevărat remarcabilă este fără îndoială tronul patriarhal, numit Tronul Sfântului Ioan Chrysostom, lucrat în marchetărie şi în fildeş. Se spune că acesta ar fi fost creat în sec.al 5-lea e.N.

Biserica Sfântul Gheorghe nu aparţine epocii bizantine, ci secolului al 18-lea, aşa că nu prezintă un interes arhitectural, ci dimpotrivă inspiră pauperizarea Patriarhatului şi o sărăcie a inspiraţiei constructorului. Mulţi vizitatori provin din rândul turiştilor, dar cei mai mulţi sunt pelerini. Este bine ca vizitatorii să-şi declare de la început apartenenţa la ortodoxie pentru a nu întâmpina greutăţi, sau respingere din partea gardienilor.

 In zilele de duminică biserica este plină de o mulţime de credincioşi care asistă la slujbă. De Crăciun, de Paşti şi cu ocazia altor mari sărbători ortodoxe, Patriarhia şi biserica ei este încurajată de zeci de mii de credincioşi veniţi din toate colţurile lumii ortodoxe, dar şi de curioşi localnici.

Din raţiuni politice guvernul turc nu acceptă titlul de „ecumenic“ al Patriarhatului, temându-se de posibile confruntări şi pretenţii religioase asemănătoare celor de la Ierusalim.

Deşi nu este locul potrivit aici, trebuie spus că Buddha a susţinut că există două feluri de minuni: cele ale trupului şi cele ale sufletului. Eu cred numai în cele din urmă. Ptriarhatul nostru ortodox de la Istanbul este un miracol al sufletului. El rezistă în mijlocul unui deşert uman, înconjurat de o populaţie ostilă, cu altă religie, vorbitoare a unei alte limbi decât cea liturgică, incultă, lipsită de înţelegere şi împiedicată de la fărădelegi numai de forţele statului. Săracă şi aproape martirizată, Patriarhia Ecumenică Ortodoxă stă dreaptă de aproape şase secole în inima unui stat musulman. Acolo virtutea creştinului a supus ura deşertului musulman.

Se părăseşte incinta Patriarhatului nostru cu un gust amar, gust dat de sărăcia şi de lipsa lui de importanţă internaţională, în comparaţie cu sfidătorul Vatican. Ar putea deveni şi el strălucitor în aceste timpuri când Turcia dovedeşte toleranţă extinsă şi când Patriarhatele fiice din răsăritul Europei sunt bogate şi ar putea contribui la reînălţarea lui. Probabil că sunt gânduri deşarte în raport cu frăţia ortodoxă şi cu viitorul credinţei creştine în sine.

ISTANBUL - MANASTIREA MYRALION (MOSCHEEA BODRUM)

Primul edificiu Myrelaion-ului datează din sec. al 4-lea e.N. Avea un plan de rotondă, cu un diametru exterior de 42 de metri şi cu o înălţime de 6 metri. Se presupune că la origine pe acest loc ar fi existat o cisternă peste care basileul Romanos Lecapenes a construit, în sec. al 10-lea (către anul 930), un palat imperial şi o biserică. Subsolul ctitoriei l-a destinat odihnei sale veşnice alături de soţie. Acolo au fost aşezate sarcofagele celor doi la timpul cuvenit, desigur, astăzi dispărute.

La sfârşitul perioadei iconoclaste, în sec. al 9-lea şi la începutul sec. al 10-lea, arhitectura religioasă a luat un nou avânt în Imperiul Bizantin, conducând la o formă tipică a clasicismului bizantin. Noua biserică palatină din aria Marelui Palat, numită Nea, consacrată în anul 881, a constituit prototipul. Despre ea nu se mai cunosc decât descrieri contemporane şi o reproducere în menologul lui Vasile al II-lea. Nu mai există nici mărturii despre alte edificii din acel tip, fondate de împăratul cărturar Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), mare amator de artă.

Din acel stil clasic bizantin mai există numai mica Biserică Myrelaion. Ea a retituit fidel sistemul cruciform al cupolelor de la Nea, cu unele deosebiri la acoperământ. Exteriorul surprinde printr-o particularitate foarte decorativă: articularea prin semi-coloane aparente din cărămidă care, asemănător unor pilaştri, accentuează avântul vertical al edificiului. Biserica, devenită de mult moschee, a avut parte de o restaurare exterioară foarte atentă în ultimul deceniu al secolului trecut. Roşul-cafeniu al cărămizilor sale exterioare este încă proaspăt. Semi-coloanele dese de zidărie, adosate pereţilor, susţin şi decorează structura din afară. Ele surprind privirile la primul contact. Numai minaretul din piatră albă, plasat în colţul de sud-est, în sec. al 15-lea, dezvăluie actuala identitate a monumentului. Pentru creştini, Myrelaion rămâne o biserică ortodoxă cu totul deosebită de cele cunoscute, o curiozitate ce nu se uită uşor. Aici nu se mai întâlnieşte alternanţa, specific bizantină, a cărămizii cu piatra fasonată, alternanţă tradusă ca o tendinţă manifestă de decorare exterioară a edificiior bizantine.

Pe timpul ocupaţiei cruciaţilor apuseni (1204-1261), biserica a suferit degradări importante, iar palatul a fost distrus. In perioada otomană locaşul a devenit pentru un timp antrepozit, iar apoi moschee, Moscheea Bodrum. Subsolul cisternă s-a transformat în distilerie. Ambele edificii au avut de suferit mari stricăciuni pe timpul incendiului din anul 1911, incendiu care a devastat toată aria Marelui Bazar şi a cartierului Laleli de astăzi. Abia în 1950 s-au întreprins lucrări de renovare parţială a moscheei. Renovarea mai consistentă, din 1990, a repus în valoare întreg ansamblul.

Numele turcesc de Moscheea Bodrum, sau Moscheea Pivniţei se datorează tocmai pivniţei de sub biserică. Aici se întâlneşte un al doilea mare exemplu de arhitectură de tipul Panteonului din Roma, adică un cilindru acoperit de o mare cupolă.

Moscheea este deschisă permanent vizitării, dar din decoraţiunea originală a bisericii bizantine nu au rămas decât puţine urme. Se afirmă numai caracterul tipic bizantin al structurii. Cisterna serveşte astăzi drept piaţă. Coloanele din ea au capiteluri sculptate, iar pe unele se mai văd încă  crucile bizantine cu laturi egale.

Formal, după 1453, s-a crezut în apusul definitiv al culturii şi civilizaţiei bizantine. In realitate însă valorile bizantine nu au încetat să trăiască. Intreaga noastră fiinţă, gândire şi activitate poartă ceva din esenţa acelei lumi mute. Spiritul ei, acoperit de colbul veacurilor, răzbate încă, creează şi recreează modele. Fără să-şi dea seama, creştinii ortodocşi au înmagazinat atât adânc spiritul bizantin, încât într-o bună zi el iese la iveală în comportamentul şi în spiritul modern. Ne surprinde prin enigma rădăcinilor trecute.

ISTANBUL - PARCUL YERABATAN SI BORNA MILION

La apus de biserica Sfânta Sofia, se deschid în form[ de V două artere importante. Puţin spre stânga, se deschide o porţiune din fosta Cale imperială, sau via triumfalis, astăzi numită Divan Yolu Caddesi, stradă străbătută de linia tramvaiului-metrou. La dreapta se deschide, tot în diagonală, o altă arteră importantă a Istanbulului istoric, strada Yerebatan Caddesi, care duce de la Sfânta Sofia la Marele Bazar. La începutul acestei artere se găseşte, pe partea stângă, intrarea în Cisterna Bazilică.

Cele două mari artere amintite se întâlnesc într-un unghi ascuţit, unde cuprind un mic parc triunghiular, Parcul Yerebatan, cu plan de triunghi isoscel ascuţit. Pe latura de bază a triunghiului ocupat de parc, cele două artere sunt unite printr-o stradă pietonală populată de cafenele şi restaurante pline de turişti. In colţul ascuţit al parcului se ridică spre cer un zid înalt, dominator şi singuratic. Se presupune că reprezintă o frântură din dispăruta biserică Sfântul Ioan. Acest zid masiv şi venerabil a fost degajat şi pus în valoare în anul 1970, după demolarea unor construcţii civile ce nu făceau fală locului. Deşi este impresionant şi bizar, turiştii trec pe lângă el cu indiferenţă, grăbiţi spre Sfânta Sofia, spre Moscheea Albastră, sau Hipodrom.

Intr-un alt colţ al parcului, mai aproape de Yerebatan Caddesi, scoate capul o bornă kilometrică antică de piatră, numită astăzi borna miliară, sau, simplu, borna milion. Pare stingheră şi pierdută în tumultul uman din preajmă. Baza bornei miliare se află sub nivelul actual al terenului, fiind înconjurată de o excavaţie demonstrativă a solului.

In vechime aici se termina Via Egnatia, drum magistral al Imperiului Roman, care lega Roma cea veche de Roma cea Nouă, după ce trecea Marea Adriatică la Dyrrachium, în Dalmaţia, şi urma apoi conturul de nord al Mării Egee, trecând şi prin marele oraş Thessalonic. De la această bornă simbolică se măsurau distanţele spre toate colţurile imperiului, pe timp ce Constantinopolul a fost capitală. Bizantinii numeau borna începutul lumii. Simplitatea ei nu i-a atras pe jefuitorii oraşului, dar este de crezut că şi sultanii au dorit să o păstreze pentru viitorul lor imperiu. De aceea, probabil, nu a ajuns material de construcţie.