ROMANIA IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 2

Intrarea Romaniei in razboi si situatia acesteia dupa terminarea razboiului
In saptamanile care au urmat asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol si politicienii liberali si conservatori au urmarit deteriorarea situatiei internationale cu neliniste crescanda. Ei aveau motive intemeiate sa se teama de razboi pentru ca pozitia geografica a Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. Tara a intampinat riza departem de a fi unita. Existau dezacorduri politice serioase intre rege

si un mic grup de germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabile Antantei, pe de alta parte. Dar ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa se evite razboiul.

La intrunirea Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august, guvernul Roman a hotarat sa adopte o politica de neutralitate. Sedinta a fost prezidata de rege si la ea au participat si mambrii gugernului, fosti Prim-ministrii si conducatorii principalelor partide care au cantarit doua optiuni posibile.Prima – intrarea imaediatain razboi de partea Puterilor Centrale - era sustinuta de Carol care si-a exprimat increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimantul onoarei celor prezenti pentru indeplinitea angajamentelor din trat fata de Germania si Austro-Ungaria. Dar el a ramas singur nefiind sustinut decat de liderul conservator Petre Carp, care a tratat cu usurinta puternicul sentimant al opiniei publice in favoarea Anantei, numindul ireevant si si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai prolemele care-i preocupau in gradul cel mai inalt pe toti ceilalti. In fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de conducatorii de partide care au declarai ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajeaja in razboi alauri de Pterile Centrale, regele a consimtit la hotararea lor, evidentiind astfel rolul sau de manah constitutional. La 27 sptembrie/10 octombrie 1914, cand a murit regele Carol, esponsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale mergeau catre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intentie de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul razboiului nu devenea clar si ei puteau fi siguri ca-si vor realiva obiectivele nationale. Bratianu a purtat negocieri cu Antanta interminemt in 1915 si la inceputul lui 1916. El a pus un pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi si era hotarat sa nu angajeje tara in conflict prematur. La loc de frunte printre conditiile sale era garantia scrisa ca Romania va primi Transilvania Banatul si Bucovina ca recompense pentru serviciile acordate. Era acut constient de izolarea geografica a Romaniei fata de Aliatii occidentali si urmarea sa obtina garantii de partea lor cu privire la fluxul continuu de armament si provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia. Aliatii occidentali au accetptat in cele din urma conditiile lui Bratianu in iulie 1916, dar nici chiar atunci el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au mai urmat sase saptamani de negocieri pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Rusia in special considera pretentiile Romaniei exagerate, iar ceilalti aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva Puterilor Centrale. Franta a oferit o formula care s-a dovedit acceptabila: Rusia va garanta, in scris, tot de dorea Bratianu, chiar egalitate cu ceilalti Aliati al conferinta de pace , dar daca, la sfarsitul razboiului, nu vor putea fi satisfacute toate conditiile Romaniei, atunci Aliatii vor forta pur si simplu Romania sa accepte mai putin decat i se promisese. In cele din urma, la 4/17 august, Braileanu si diplomati ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti au semnat conventiile militare si politice care stipulau conditiile intrarii Romaniei in razboi. De importanta imadiata erau prevederiile referitoare la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 25/28 august si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana a aprobat oficial tratatele si a declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27

august. In ziua urmatoare Germania a declarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si respectiv 19 august/1 septembrie.[...] Cu pretul a peste 250.000 de ostasi morti, raniti sau luati prizonieri (aproximativ 1/3 din armata romana) Romania a castigat pana in toamna anului 1920 156.000 Km patrati de teritoriu (astfel in 1920 Romania va avea o suprafata de 269.000 Km. patrati) iar populatia Romaniei a crescut cu 8,5 milioane de locuitori (in 1920 populatia era de 16.250.000). Dar in procesul realizarii aspiratiilor nationale nutrite de veacuri, romanii dobandisera minoritati substantiale. In 1920, aproximativ 30% din populatie era neromana, in comparatie cu procentajul de 8% dinainte de razboi. Noile provincii au sporit capacitatile de productie ale Romaiei. De exemplu, in 1919, potentiaul industrial al tarii reprezenta 235% fata de cel din 1916, o crestere care se datora in special Transilvaniei si Banatului. Obiectivele de indeplinit erau temerare. Mai intai trebuia sa fie realizate stricacunile produse de razboi, si, apoi, noile provincii si noii cetateni trbuiau sa fie integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat. Ca si in secolul anterior, intelectualii au fost cei care au furnizat planurile.

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE ÎN ROMANIA MARE 1918-1940

La nivel social, Marea Unire din 1918 si activitatea reformatoare de dupa aceasta au generat mutatii semnificative. Astfel, a avut loc o crestere importanta a populatiei tarii, grevata insa, in vara anului 1940, de pierderile teritoriale.
Anul	Numar de locuitori	Suprafata tarii
1920 1930 1940 1941	17 393 149 18 025 896 19 933 802 13 551 756	316 710 km2 316 710 km2 316 710 km2 195 198 km2
Romania a devenit un stat de marime medie, aflandu-se, in ceea ce priveste populatia si suprafata, pe locul 8 si respectiv 10 intre statele Europei. Cel mai important recensamant al populatiei s-a desfasurat in anul 1930, cand au fost numarati 18 025 896 locuitori. Dintre acestia, 71,9% erau romani, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% rusi, 2% bulgari, 1,5% tigani, 0,9% turci, 0,6% gagauzi, 0,3% sarbi si croati, 0,3% polonezi, 0,1% greci, 0,1% tatari, 0,3% alte nationalitati.     Romania a incetat sa mai fie un stat de emigratie, mai ales dupa ce, in 1925, a fost adoptata o lege ce consfintea libertatea emigrarii. Pana in 1938, s-au asezat in Romania 28 580 cetateni straini si au plecat 11 709 cetateni romani. Marea majoritate a populatiei, in procent de 78,9%, a continuat sa traiasca in lumea satelor. Restul, de 21,1%, era concentrata in orase, ca Bucuresti, cu 630 000 locuitori, sau Cernauti, Galati si lasi cu cca 400 000 locuitori fiecare. 0 statistica din 1930, privind repartitia fortei de munca pe profesiuni, arata ca 72,3% dintre locuitori lucrau in agricultura, 9,4% in activitati industriale, 4,8% erau functionari, iar 4,2% se ocupau de comert si credit.    Fiecare provincie unita cu patria-mama, in anul 1918, a avut, in acest context, elemente specifice ale structurii sociale. In Basarabia, taranimea era numeroasa, iar intelectualitatea redusa, dar activa din punct de vedere politic. In Bucovina, marea majoritate a intreprinzatorilor capitalisti era de origine straina-germana sau evreiasca. Taranimea se ocupa in special cu cresterea vitelor. In Transilvania, dominau burghezia mica, industriala si comerciala, dar si taranimea si lucratorii industriali. Acestea au contribuit la cresterea, in ansamblul structurii sociale, a rolului si importantei burgheziei si muncitorilor, categorii sociale intre care s-a stabilit relatia sociala fundamentală in perioada interbelică.

ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL 1867-1914

Transilvania, Crișana, Maramureș

          Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada dinaintea Marelui Război, cea mai importantă provincie cu populație românească aflată sub dominație străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. In toate recensămintele efectuate de autoritățile maghiare, în pofida falsificării unor date, românii au reprezentat majoritatea populației provinciei. Conform acestora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populație, în 1890 47,98%, în 1900 47,20%, iar în 1910 46,20%. In 1902, din 4 597 de comune din Transilvania, românii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scaderea procentului se explica și prin treceri de locuitori în Vechiul Regat, sau prin emigrarea în S.U.A. si Canada.
                 Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, precum: legea uniunii, legea pentru egala in-dreptațire a naționalităților, legea învățămantului (1868), legea electorală (1874), legea Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situația românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertățile politice ale populației românești, națiunea maghiară a fost proclamată "unitară și indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administrația de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter național, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viața politică, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiară în învățămant, inclusiv în cel primar. In 1870, din 26 de școli existente în învățămantul mediu, doar 5 funcționau cu predare în limba română, fiind frecventate de numai  840 de elevi.

Basarabia  

Teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812. In perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat menținerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. In 1817, provincia avea o suprafață de 45 630 km pătrați și o populație de 482.630 de locuitori, dintre care 86,7% erau romani. Restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zona cu importanță economică, date fiind numeroasele cirezi de vite și cantitățile mari de cereale ce se obțineau aici.
   Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat mereu un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniță (oblastie), iar capitala s-a stabilit la Chișinău. S-a elaborat Regulamentul Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii romanești. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, și proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La sfârșitul perioadei, între 1828 și 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfățurat intens o politică de colonizare cu populație slavă, ucraineană, poloneză și chiar germană adusă din zonele Marii Baltice. In administrație s-a desfășurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituțiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse și a alfabetului chirilic în administrație, Biserică și școală.
   S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaționalizare, ce a generat protestul populației românești. In Basarabia, principala formă a luptei naționale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. In 1848 s-a publicat gazeta "Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, și anume revoluția din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic în rândul populației românești dintre Prut si Nistru, fapt ce a determinat autoritățile țariste să impună întreruperea oricăror legături cu Țara, intensificând politica de rusificare a populației românești. In 1867, limba română a fost interzisă în toate școlile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărțile vechi bisericești să fie strânse din sate și trimise la Arhiepiscopia din Chișinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuși, în 1890, autoritățile țariste erau nemulțumite de menținerea și afirmarea specificului național al populației românești, astfel că țarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuskov să cerceteze cauzele ineficienței procesului de rusificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaționalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat și de recensăminte. In 1834 ei reprezentau 86% din populație, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori. Românii erau oricum cei mai numeroși, căci 19,6% erau ruteni și ucrainieni, 8,2% ruși, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuție între Marile Puteri, dar și între Romania și Rusia. Dacă, în 1856, județele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost retrocedate Moldovei, până în 1877, guvernul țarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reușit aceasta însa doar încălcând integritatea teritorială a României, prevazută a fi respectată prin Convenția de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin, din anul 1878, a acceptat ca Rusia sa încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut și Nistru.
   La începutul secolului al 20-lea mișcarea națională a populației romanești s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum lon Ienculeț, lon Pelivan, Emanoil Gavriliță, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu și alții. După revoluția din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări, și anume gruparea radicală a studenților, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduși de P. Dicescu, care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chișinău s-a format și a activat "Societatea moldovenească pentru răspandirea culturii naționale" și a fost publicat ziarul "Basarabia". In ciuda represiunii, populația românească a continuat să militeze pentru emanciparea națională, folosirea limbii române în școală, Biserică și administrație.

Bucovina   

Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de catre Habsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupație militară, iar apoi alipită Galiției. In 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaționalizare forțată a românilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica și școala, unde a fost interzisă folosirea limbii române și au fost facilitate mari imigrări de populație ucraineană, germană, ruteană, slovacă. In cele din urmă, s-a produs și descreșterea treptată a populației românești și creșterea populației ucrainene. In 1848 populația Bucovinei a numarat 377.571 locuitori, din care 209.293 români și 108.907 ucraineni. In 1900, din 730.195 locuitori, 229.018 erau români și 297.798 ucraineni. Restul populației era reprezentată de germani, polonezi, maghiari, ruteni, armeni.

Dobrogea    

Spațiul Dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supraviețuirea populației românești. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale și naționale. Populația românească a continuat să viețuiască în comunități proprii nu doar în mediul rural, ci și în orașe. Centrul politic, administrativ și militar al regiunii s-a aflat, în secolul al 19-lea, la Babadag. După 1848 s-a constatat o strângere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat. Biserica și școala au rămas, în continuare, principalele instituții în lupta pentru drepturi naționale. Cu concursul și al unor cărturari ardeleni, școala dobrogeană a devenit o armă de luptă pentru păstrarea spiritului românesc, fiind întreținută de comunitățile locale și statul roman. Nifon Bălăsescu a fondat circa 25 de școli, dintre care cea de la Tulcea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la București. Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. Intr-o proclamație adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de principele Carol, cu prilejul unirii Dobrogei cu România, se spunea că "veți merge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri".