HUNGARISMUL AGRESIV ÎNTRE 1848-1867

Revolutiile europene de la 1848 au creat imperiului habsburgic probleme de viata si de moarte. In primavara lui 1860 reprezentantii romanilor, ungurilor si sasilor din Transilvania expun in VERSTARKTER REICHSTRAT - senatul imperial intarit, tezele federalizarii monarhiei.

Manevra diplomatiei austriece sensibila la opinia nemesimii unguresti si a nobilimii autohtone total refractare la "tendintele garibaldiene" a fost prompta. A abolit incercarea de unire a Transilvaniei cu Ungaria ca sa slabeasca presiunea romanilor, dar terorizata de nasterea Principatelor Romane si de tendintele unioniste ale miscarii romanesti, exprimate limpede la Blaj in 1848 - NOI VREM SA NE UNIM CU TARA – a impartit romanimea in patru unitati administrative deosebite: Transilvania, Bucovina devenita in 1849 ducat autonom, Crisana si Maramuresul incluse in Ungaria, Banatul inclus in Voivodina sarbeasca.

Se repeta politica duplicitara a Casei de Habsburg practicata fata de romani si unguri cu mult inainte de revolutia lui Horea si razboiul taranesc din Transilvania. Fruntasilor romani li se fac promisiuni. Li se sugereaza ca reformele initiate de Viena sunt blocate de nemesime. Nemesimii transilvane i se ofera perspectiva unei integrari avantajoase in noile structuri ale monarhiei. Jocul devine din ce in ce mai restrictiv pentru romani si mai favorabil ungurimii pe masura ce manifestarile romanesti din Transilvania capata un caracter national, fiind sprijinite de peste Carpati. Cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza realizeaza Unirea Principatelor, cand se creaza astfel un pol de putere si afirmare nationala peste Carpati, politica restrictiva a Vienei se transforma in regim politienesc pentru romanii din Transilvania, regim sprijinit fanatic de structurile feudale unguresti.

Razboiul de independenta din 1877-1878, recunoasterea internationala a independentei, a regatului Romania, campania din 1913 care confera Romaniei un rol de mediator si echilibru in Balcani, au fost tot atatea semnale de alarma pentru imperiul habsburgic, mai tarziu pentru dualismul austro-ungar. Diplomatia habsburgica, apoi cea austro-ungara au urmarit cu spaima mutarea centrului de interes politic, cultural si confesional al romanilor din imperiu de la Viena, la Bucuresti. Reactia politica a autoritatilor s-a concretizat in legi restrictive si in masuri administrative care sa impuna romanilor fidelitate sau macar supunere neconditionata. Cu toate abuzurile de rigoare.

11 februarie 1861. Alba-Iulia. Conferinta reprezentantilor romani, unguri si sasi avand dublu scop. Stabilirea unei unitati de vederi pentru reorganizarea politica si administrativa a principatului, unitate de vederi care sa fie prezentata Vienei. Ecourile revolutiei de la 1848 nu se stinsesera. Nu se uitasera obiectivele. Reprezentantii ungurilor cer sa se aplice hotararile falimentarei revolutii maghiare de la 1848. Romanii cer o lege care sa recunoasca drepturi egale natiunii romane. Exercitarea acestor drepturi in proportia participarii la sustinerea statului.

26 februarie 1861. Se publica Diploma imperiala si Patenta privind organizarea politica si administrativa a principatului Transilvania.

13-16 ianuarie 1861. Conferinta intelectualilor romani de la Sibiu, autorizata de presedintele progresist al ministerului, Anton von Schweiting.

Conducerea conferintei este asigurata de episcopii Andrei Saguna si Alexandru Sterca Sulutiu, fostul consilier al lui Avram Iancu. Conferinta constata ca: romanilor nu li s-a recunoscut egalitatea cu celelalte natiuni printr-un text de lege. In dieta, transilvanenii nu sunt reprezentati in raport de numarul populatiei, fapt care-i dezavantajeaza pe romanii majoritari. In administratia de stat sunt foarte putini functionari romani. Conferinta cere Curtii imperiale: sa elaboreze o noua lege electorala care sa dea drept de vot tuturor barbatilor majori care au pamant, casa de locuit sau un venit anual de cel putin 50 florini. Votul sa fie secret... Pentru a comunica imparatului hotararile si a le sustine cu argumente se imputerniceste o delegatie formata din trei membri: dr. Ioan Ratiu, Iacob Bologa si Ilie Macelariu.

Curtea de la Viena convoaca alegerile pentru Dieta Transilvaniei la 1 iulie 1863. Este cel dintai rezultat pozitiv al revolutiei romane de la 1848.

Taranimea romana isi voteaza candidatii in masa. Sunt desemnati in Dieta:

46 romani, 42 unguri, 32 sasi. Imparatul impune un numar de deputati regalisti: 11 romani, 12 unguri, 11 sasi. Prima Dieta postrevolutionara este formata astfel din: 57 romani, 54 unguri, 43 sasi.

Votul Censitar a impiedicat reprezentarea majoritara a romanilor.

Izbanda romanilor este reala. Se rccunoaste ca formcaza majoritatea.

Deputatii unguri nu mai pot elabora si impune legi de unii singuri.

Dezbaterile dietale sunt sabotate de deputatii unguri prin neparticipare.

Se alarmeaza nemesimea. Se pun bazele centrului unguresc de presiune politica asupra Curtii Imperiale. Se lanseaza sloganul ca Dieta Transilvaniei nu este constituita legal. Ca nu poate exista o dieta in Transilvania, din moment ce aceasta s-a unit cu Ungaria la 1848. Functioneaza minciuna.

Dezinformarea.

Dieta aleasa in Transilvania, cel dintai pas spre constitutionalitate in acest principat autonom, tine la Sibiu doua sesiuni: intre 15 iulie - 13 octombrie 1863 si 23 mai – 29 octombrie 1864. In sesiunea din 1863 se voteaza doua legi importante pentru romani: Legea transilvana pentru egala indreptatire a natiunii romane si Legea transilvana pentru folosirea limbilor in afacerile oficiale.

Cele doua legi acorda romanilor drepturi interzise de nemesimea ardeleana. Paragraful 3 din prima lege: ...Cele patru natiuni recunoscute de lege, adica natiunea ungurilor, secuilor, sasilor si romanilor fata una cu alta sunt pe deplin egal indreptatite si ca atare, sa se foloseasca in sensul Constitutiunii transilvane de asemenea drepturi politice.

In acelasi paragraf se garanteaza ...liberul exercitiu religios precum si egalitatea de drept cetatean si politic a tuturor locuitorilor tarii, fara distinctiune de nationalitate si confesiune.

Intra in actiune centre de presiune retrograde unguresti care gasesc ecou in absolutismul habsburgic. Nemesimea actioneaza impotriva Patentei imperiale din 1861. Asa cum a actionat impotriva Rescriptului imperial din 9 septembrie 1743 si impotriva intregii legislatii absolutist-iluministe promulgata de imparatui Iosif al II-lea, fiul Mariei Terezia. Se demonstreaza contradictia fundamentala dintre absolutismul feudal si constitutionalitate.

Pus sa aleaga intre libera propasire a natiunilor care alcatuiau imperiul austriac cu consecintele centrifuge previzibile si interesele hegemonice absolute, imparatul Francisc Iosif opteaza pentru absolutismul austriac, sprijinit pe marea nemesime ungueasca. In iulie 1865 il elibereaza din functie pe progresistul Anton von Schwerting si cabinetui sau. In urma convorbirilor cu reprezentantii nemesimii transilvane condusa de Kemeny Ferencz accepta in principiu si fara a propune un referendum, unirea Transilvaniei cu Ungaria. Dizolva dieta democrata de la Sibiu. Dispune tinerea de alegeri noi pentru dieta de la Cluj.

Planul imperialo-nemesesc de franare a dezvoltarii legice spre constituirea natiunilor politice din imperiu se pune in lucrare, sfidandu-se libera optiune a popoarelor. Se pare ca adeptii hungarismului omit deliberat acest moment de croitorie politica aberanta, cu consecinte dezastruoase pentru hibridoidul austro-ungar si tragice pentru romani in perioada 1867- 1918. (Articolul aparţine lui Radu Theodoru sub titlul Punere în temă. - din lucrarea Urmaşii lui Atilla).

HUNGARISMUL FANATIC

Prezentele aprecieri ale unei documentări prfunde aparţin lui Radu Theodoru şi nu pot fi completate cu succes, sau compilate. Autorul are valoare spirituală şi demnitate şi tot ceea ce urmează reprezintă poziţia lui faţă de problema atât de fierbinte a hugarismului agresiv. 

Autorul nu subscrie în nici un fel la apelul politicienilor, de aiurea şi de aici, de a uita trecutul. El afirmă pe bun temei că un popor fără memorie istorică este un popor mort. Un popor fosil. Sau cel mult o masă centrifugă, lipsită de centre gravitnţionale, aflată la dispoziţia oricarei forţe şi voinţe stră ine. Relaţiile romano-ungare nu pot fi aduse la nivelul unei colaborări reciproce avantajoase decât în momentul când partea ungară va renunţa la hungarism. Adică la imperialism. Este o crimă impotriva naţiunii române, a prezentului si a viitorului ei să i se ceară trecerea trecutului de suferinţa la arhivă, în vreme ce naţiunea maghiară fanatizează trecutul imperialist, il sacralizează, proiectându-l în prezent şi mai ales în viitor.

Problema problemelor este Transilvania. Ungaria nu are nici un drept istoric asupra ei. N-a facut parte din regatul ungar, a fost principat autonom şi actul formal al alipirii la Austro-Ungaria prin încoronarea împaratului Francisc losif ca rege al Ungariei la 8 iunie 1867 nu spune nimic în ordinea dreptului istoric. Cei 51 de ani cât reprezintă formal stăpânirea ungurească a Transilvaniei sunt nesemnificativi raportaţi la istorie, dar esenţiali pentru a caraeteriza structurile hungariste.

Incompatibilitatea hungarismului cu valorile statului de drept şi anacronismul lui funciar au înghetat la nivelul feudalismului primitiv. Există o întreagă bibliotecă pe tema dreptului nostru istoric asupra Transilvaniei. Cu o argumentaţie stiinţifică acceptată de majoritatea istoricilor străini. Prezenta PRECIZARE afirmă ca autorul se ocupă de aplicarea noilor principii ale dreptului istoric la epoca scurtă cât Transilvania a fost formal alipită la imperiul Austro-Ungar, între 1867-1918, şi la intervalul 1940-1944, când o parte din acest pământ românesc a fost cedată Unganei prin diktatul de la Viena.

Aceste principii care lărgesc sfera noţiunii de drept istoric se referă şi la modalitaţile în care Ungaria a acordat românilor dreptul la învăţăatură, la limba maternă, la drepturi politice si cetaţeneşti, la libertatea cuvântului, la libertatea religioasă, la identitate etnică şi culturală, cu o rostire uzată astazi până la tocire, în ce masură Ungaria a acordat românilor drepturile fundamentale ale omului. Şi ale naţiunilor. Cea ce este foarte important pentru caracterul multinaţional al imperiului austro-ungar.

Moştenind fanatismele kossuthiene, Ungaria dualismului le-a exacerbat, concentrându-le pe o idee politică aberantă: maghiarizarea forţată a celor 3 milioane de români care alcătuiau majoritatea zdrobitoare a locuitorilor din Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat. De aici practicile criminale folosite în jurisdicţie, economie, cultură, spiritualitate, culminând cu eliminarea fizică a romanilor, individual sau în masă. Deci culminând cu genocidul. Care a atins limita monstruosului in anii 1940-1944, depăşind cu mult în atrocitate crimele de acest gen practicate de hitlerism si komintemism.

CONSILIUL DIRIGENT AL TRANSILVANIEI

Consiliul Dirigent a avut rol de guvern al Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Național, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Președintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât și cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

A fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Național Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania și 3 independenți), după cum urmează:

• Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident și ministru de interne
• Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
• Ștefan Cicio-Pop (PNR), apărare
• Aurel Vlad (PNR), finanțe
• Vasile Goldiș (PNR), culte și instrucțiune publică
• Aurel Lazăr (PNR), justiție
• Ioan Suciu (PNR), organizarea și pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităților de la București)
• Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
• Romul Boilă (PNR), comunicații
• Emil Hațieganu (PNR), codificare
• Ion Flueraș (PSDTB), sănătate
• Victor Bontescu (indep.), comerț și agricultură
• Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
• Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
• Valeriu Braniște (PNR), fără portofoliu

Sediul Consiliului Dirigent la Sibiu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis "Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie". Serviciile publice au rămas în competența Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice și siguranța generală a statului au trecut în competența guvernului central de la București. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniștri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional își pierdea competența în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărțindu-le în 23 de județe. Consiliul Dirigent a numit prefecți în toate aceste 23 de județe, precum și încă trei prefecți pe lângă primarii orașelor Arad, Cluj și Sibiu.

În ciuda dorinței conducătorilor români transilvăneni de a păstra o oarecare autonomie a Transilvaniei în cadrul Regatului Român, Consiliul Dirigent a fost dizolvat de autoritățile de la București pe data de 4 aprilie 1920. Aceasta s-a întâmplat ca urmare a faptului că la lucrările Conferinței de Pace de la Paris soluția alipirii Transilvaniei la Regatul Român a devenit ireversibilă, motiv pentru care autoritățile de la București n-au mai avut nevoie să facă nici un fel de concesii românilor transilvăneni. In aceste condiții, pe 13 martie 1920 Alexandru Vaida-Voievod a fost înlăturat de la președinția Consiliului de Miniștri, el fiind menținut în funcție doar atâta timp cât a fost necesară impresionarea Puterilor Aliate cu modul de colaborare între românii ardeleni și cei din Vechiul Regat. Inlăturarea lui Alexandru Vaida-Voievod și, la scurt timp, dizolvarea Consiliului Dirigent, au produs o stare de frustrare în rândul elitelor intelectuale ardelene, care s-au simțit folosite de politicienii din Vechiul Regat.
Aceste elite ar fi dorit să pună în practică federalizarea preconizată de arhiducele Franz Ferdinand, decedat în odiosul atentat şi propusă ca extremă soluţie de ultimul împărat al imperiului dualist, dar în favoarea lor. Pentru ei nu mai conta părerea milioanelor de români asupriţi şi dispreţuiţi de autorităţile ungare şi nici jertfa ostaşilor români pentru dezrobirea ţinuturilor subjugate.
Cei ce se văzuseră la conducerea Transilvaniei eliberate de teroarea ungurească ar fi dorit renaşterea Imperiului federalist pe structura României Mari.
Marele istoric Nicolae Iorga a scris chiar o lucrare în care înfiera încercarea de trădare a lui Iuliu Maniu în ceea ce priveşte nealipirea de Regatul României, în ideea unei Transilvanii independente.