PETRU GROZA - BURGHEZUL ROŞU

Un personaj de tristă amintire pe drumul spre comunism

Petru Groza s-a născut la 7 decembrie 1884, în comuna Băcia, judeţul Hunedoara, în familia preotului ortodox Adam Groza. A făcut clasele primare în localitatea natală - Coştei şi la Lugoj, după care a fost înscris la Colegiul Maghiar Reformat din Orăştie. In 1903 a plecat la Budapesta, capitala Imperiului Austro-Ungar, din care Transilvania făcea parte la acel moment. S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice. După patru ani, hunedoreanul a obţinut titlul de doctor în Drept al universităţii budapestane. La întoarcerea acasă, Groza şi-a practicat meseria de avocat, la Lugoj şi Deva. Din punct de vedere politic s-a alăturat Partidului Naţional Român, formaţiunea românilor din Transilvania austro-ungară. A fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii.

De două ori ministru

Groza a fost dezamăgit de opţiunea fruntaşilor transilvăneni, pe care-i suspectase în decembrie 1918 că vor să întârzie unirea administrativă a Transilvaniei cu România. S-a înscris în 1920 în Partidul Poporului, întemeiat de generalul Alexandru Averescu. Generalul a câştigat alegerile, iar Petru Groza a fost numit ministru al Naţionalităţilor Conlocuitoare. Era cel mai tânăr membru al guvernului. Între 1922 şi 1926, Groza a fost ales deputat din partea Partidului Poporului, în opoziţie faţă de Partidul Naţional Liberal aflat la guvernare.


Regele Midaio I-ul şi Dr. Petru Groza - Prim-ministru



La jumătatea deceniului trei, Averescu ajunge din nou la putere. Hunedoreanul a primit portofoliul Lucrărilor Publice. Manevrele lui Ionel Brătianu, care îl aduseseră la guvernare, acţionează din nou, în sens invers, şi Partidul Poporului a trecut din nou în opoziţie. Dezamăgit de lumea politică bucureşteană, Groza a plecat la Deva, în 1927. A fost o perioadă în care şi-a consolidat averea, simultan citind şi meditând la „decadenţa lumii burgheze". În 1931 s-a întâlnit pentru prima dată cu doctrina comunistă. I s-a părut că a găsit ceea ce căuta. Doi ani mai târziu s-a aşezat în fruntea organizaţiei de anvergură locală numită Frontul Plugarilor, al cărei preşedinte a devenit. Episodul care l-a consacrat pe Groza ca „democrat antinazist" şi „prieten al Uniunii Sovietice" se află plasat la finele anului 1943.

Antinazist

Atunci, Remus Koffler (membru al Secretariatului PCdR condus de Ştefan Foriş) ajunsese la stabilirea unor contacte de colaborare şi sprijin financiar cu formaţiuni fără prea mare importanţă politică - Frontul Plugarilor şi Uniunea Patriotică. La 15 decembrie 1943, în casa locuită de soţii Etta şi Paul Wexler din Str. Crângului nr. 15 (actualul cartier Primăverii), a fost descoperită de agenţii Siguranţei „arhiva partidului". Cu o zi înainte, Koffler avusese în acel loc o şedinţă cu „tehnicii" PCdR, casa servind şi ca ascunzătoare pentru documentele de partid.


Regele Mihai I-ul şi Petru Groza după alegerile falsficate din 1946



Printre ele erau şi acele hârtii atestând colaborarea PCdR cu alte formaţiuni care au dus la identificarea şi arestarea lui Petru Groza, a avocatului Mihai Magheru şi a profesorului Vlădescu-Răcoasa (alţi susţinători comunişti de „familie bună"). Groza a fost interogat de comisarul Tănăsescu şi inspectorul Taflaru. Anchetatorii îi prezintă ca dovezi „o cutie de lemn lustruită în care se afla un dosar voluminos" cu „procese-verbale scrise mărunt, cu vorbe cifrate, adevărate hieroglife" la care sunt anexate foi din ziarul „România liberă". I se cere insistent să recunoască literele „G" şi „Fr. P." din procesele-verbale ca fiind iniţialele numelui Groza, şi respectiv Frontul Plugarilor.


Statuile lui Lenin şi Petru Groza după 1989



Petru Groza a ţinut însă anchetatorilor o tiradă care, după spusele lui, i-a impresionat până într-atât încât l-au eliberat. A doua zi după Crăciun va fi însă adus de la Deva la Bucureşti. După o confruntare cu femeia care-l condusese la casa conspirativă unde se făcuse înţelegerea cu comuniştii (identificată de agenţii Siguranţei ca fiind Ernestina Lichtig-Rosen) a fost închis la Malmaison.


Petru Groza de la burghez cu joben la proletar


Viaţa de închisoare nu-l deprimă şi nici nu-l plictiseşte. Se întâlneşte în voie cu ceilalţi membri arestaţi ai „conspiraţiei" şi cu fruntaşii Frontului Plugarilor, Miron Belea şi Gheorghe Micle. Alte personaje interesante, aflate în închisoare, sunt membrii „Misiunii Autonomus", paraşutate de englezi pentru a lua legătura cu Maniu şi a-l convinge să acţioneze de partea Aliaţilor. A fost eliberat cu ajutorul Lucreţiei Barbul, soţia unuia dintre apropiaţii mareşalului Antonescu.

Imagine bună în faţa lui Stalin

A fost chemat la Bucureşti în preajma pregătirii evenimentelor de la 23 August 1944, însă a refuzat. Abia în septembrie 1944 s-a decis să-şi părăsească reşedinţa din Deva. A revenit în Capitală, după unii cu o maşina a industriaşului Auschnitt, trimisă de comunişti, după alţii cu o limuzină a Regelui.

In martie 1945, Groza a fost numit prim-ministru al Guvernului. A rămas în fruntea Executivului până în iunie 1952. Longevitatea lui s-a datorat faptului că n-a supărat pe nimeni, fiind un veritabil „tovarăş de drum" al comuniştilor. Însuşi Stalin îl plăcea. În epocă se spunea că îi câştigase simpatia „Tătucului" de la Moscova deoarece era un timp jovial, mereu pus pe glume şi binedispus.

MIHAI I-ul ŞI TABLOURILE SCOASE DIN ŢARĂ

Printre bunurile scoase din România de regele Mihai I-ul, după abdicare, s-a numărat şi o colecţie de tablouri semnate de El Greco. Acestea fuseseră lăsate moştenire de Carol I instituţiei Casei Regale (deci nu familiei regale). In iulie 1984, statul român a început o acţiune juridică pentru recuperarea a două dintre picturi: Don Bosio şi San Sebastian.



El Greco - Don Bosio (Giacomo Bosio)

 Ele apăruseră într-o expoziţie El Greco, organizată de spanioli în 1982, la Muzeul Prado din Madrid. Conform catalogului expoziţiei, operele de artă proveneau de la Kimbell Art Museum, din Fort Worth (Texas), respectiv din colecţia casei de comerţ de artă Wildenstein & Co (tot din Statele Unite).


Rl Greco - San Sebastian (o variantă) 



La 2 iulie 1984, Muzeul de Artă al României a solicitat Ministerului de Externe să depună o reclamaţie la Consulatul SUA din Bucureşti, prin care revendica restituirea tablourilor. Procesul din Statele Unite a fost anevoios, întrucât noii proprietari susţineau că nu aveau legătură cu litigiul, deoarece picturile fuseseră achiziţionate legal de la Mihai I. Astfel, în iunie 1987 a început un nou proces, la Geneva, în care statul român revendica cele două opere de artă de la fostul monarh. Insă, în mod ciudat, Bucureştiul a renunţat la acţiunea din instanţă. Una dintre explicaţii se leagă de faptul că elveţienii au solicitat taxe judiciare consistente, raportate la valoarea tablourilor. Pe atunci, România practica o politică valutară extrem de austeră, lichidităţile în monedă străină fiind orientate spre plata datoriei externe.

Interesant ar fi de ştiut dacă regele Mihai, revenind în ţară, a readus în palatele retrocedate de guvern celelalte colecţii de zablouri încă nevândute.

ABDICAREA REGELUI MIHAI I-UL (note)

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a fost convocată în şedinţă de urgenţă pentru proclamarea Republicii Populare Române. Comuniştii îşi puneau planul în aplicare. De Anul Nou 1948, Regele Mihai a fost forţat să abdice. În calitate de deputat, Ceauşescu a votat proclamarea Republicii.

Marţi, 30 decembrie 1947, ora 19.10. În sala Palatului Patriarhiei, deputaţii comunişti aşteptau cu nerăbdare să înceapă lucrările şedinţei de urgenţă a Parlamentului. Desigur, ştiau pentru ce fuseseră convocaţi. Regele Mihai abdicase, iar Guvernul solicita acum votul parlamentarilor pentru schimbarea formei de guvernământ, din monarhie în republică.

Nicolae Ceauşescu se afla în faţa unui moment important din viaţa sa - Partidul Comunist, pe care-l slujise cu fidelitate încă din adolescenţă, prelua controlul total al României. Şedinţa a fost deschisă de primul ministru dr. Petru Groza. După ce a dat citire actului de abdicare, sala întreagă s-a ridicat în picioare să aplaude momentul „istoric" al abolirii monarhiei. Constituţia din 1923 era abrogată, iar România devenea oficial republică populară.



Regele Mihai la nunta reginei Elisabeta a marii Britanii - 1947
- dreapta sus spre centru -


Ceauşescu se însura, regele abdica

Nicolae Ceauşescu nu a fost direct implicat în „divorţul amiabil" dintre monarhie şi popor. Consoarta sa, Lenuţa Petrescu, era însărcinată şi au decis să se căsătorească. Evenimentul s-a ţinut pe 23 decembrie 1947, la unul dintre oficiile Stării Civile din Capitală. „Amfitrionii" abdicării Regelui Mihai I au fost primul ministru dr. dPetru Groza şi Gheorghiu-Dej. Într-un volum de interviuri publicat după căderea comunismului („Convorbiri cu Mihai I al României", Humanitas, 1992), fostul monarh a prezentat varianta sa asupra împrejurărilor abdicării. Primele semne că Partidul Comunist decisese despărţirea de monarhie au apărut în octombrie 1947.

Documentul abdicării regelui a fost reprodus de ziarele epocii

Atunci, Mihai I fusese invitat la căsătoria Reginei Elisabeta a Marii Britanii. Contrar uzanţelor, Petru Groza i-a spus că trebuia să meargă „neapărat" la eveniment, pentru ca nu cumva Europa să creadă că monarhul era ţinut prizonier în România. Sfatul prompt al lui Groza l-a neliniştit oarecum. De obicei, primul ministru se consulta întâi cu reprezentanţii Partidului Comunist atunci când apărea o problemă între Rege şi autorităţi. Desigur, guvernanţii ar fi dorit ca Mihai să nu se mai întoarcă. Însă, surpriză, în noiembrie, acesta l-a anunţat pe Groza nu numai că se întoarce, însă, mai mult, se şi însoară! Premierul i-a răspuns că România nu putea suporta cheltuielile căsătoriei cu prinţesa Ana.

Un gest de forţă

Regele a lăsat problema nunţii în suspensie şi s-a întors în ţară. Crăciunul l-a petrecut la Sinaia. Pe 29 decembrie, în timp ce se pregătea să redacteze mesajul Tronului de Anul Nou, a fost anunţat că dr. Petru Groza l-a chemat la Bucureşti, pentru a discuta o „problemă de familie". Crezând că era vorba de nunta sa, Regele s-a întors în Capitală. A doua zi, la Palatul Elisabeta s-a prezentat dr. Petru Groza.

Era însoţit de Gheorghe

Gheorghiu-Dej, şeful Partidului Comunist. De obicei, relaţiile dintre Guvern şi Rege se făceau prin intermediul primului ministru, astfel că Mihai a fost surprins de prezenţa „tovarăşului Ghiţă". Discuţia este redată de Rege în volumul de interviuri amintit: „Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil (i-a spus Groza, n.r.). Noi (Regele şi Regina-mama Elena, n.r.) n-am înţeles ce vrea să zică. «Despre ce divorţ e vorba?», l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un şir lung de explicaţii, că momentul politic e foarte grav, că marile puteri aşteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că monarhia împiedică democratizarea şi modernizarea ţării... După ce-a încetat încâlcita lui explicaţie, mi-a întins o hârtie. Am luat-o şi am citit-o la repezeală. Când am înţeles despre ce este vorba, am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc".

Regele susţine că apoi a solicitat să se consulte cu apropiaţii lui. A aflat că telefoanele fuseseră tăiate. Mai  mult, garda Palatului a fost arestată şi înlocuită cu soldaţi din alte regimente. Regele susţine în interviul amintit că decizia abdicării a fost urgentată de şantajul la care au recurs Groza şi Dej: „Mi-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului (abdicării, n.r.), locuitorii Bucureştiului îşi vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii Guvernului adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei care fuseseră arestaţi".

Cine erau aceşti o mie de studenţi este o enigmă nedezlegată a istoriei până în prezent. Regele pretinde că fuseseră arestaţi cu diverse ocazii începând cu 1944. Însă documentele de arhivă infirmă că un număr atât de mare de studenţi s-ar fi aflat în detenţie. Abia după 15 mai 1948 au început arestările în masă în rândul legionarilor, studenţi în număr mare, într-adevăr. Cu excepţia mărturiei Regelui, nu dispunem de alte informaţii detaliate referitoare la împrejurările în care s-a realizat „divorţul" cu monarhia.

In orice caz, din arhivele sovietice reiese că planul abdicării fusese socotit sub nivelul treburilor de care Stalin se ocupa personal.



Inainte de întoarcerea armelor

 Reiese că regele s-ar fi putut opune abdicării. „Ţarul roşu" al Kremlinului s-a interesat totuşi de ce se întâmplase, cu ocazia vizitei la Moscova a unei delegaţii guvernamentale de la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1948.


Prestanţa regelui Mihai I-ul avea de suferir
In foto aprinde ţigsrea de la generalul rus Susaikov


Stalin l-a întrebat pe dr. Petru Groza, conform stenogramei, cum s-a desfăşurat abdicarea Regelui Mihai. Intrebase, printre altele, dacă monarhul plecase definitiv ori se reîntoarce; îşi vânduse sau nu proprietăţile sale; dacă luase cu el în străinătate ordinul sovietic „Victoria" cu care-l decorase. „Să dea Dumnezeu fiecăruia un astfel de rege!" l-ar fi lăudat Stalin pe ex-monarhul României, satisfăcut de răspunsurile lui Groza. Mihai I nu a plecat în fugă din România. Guvernul i-a dat răgaz câteva zile ca să-şi pregătească exilul, părăsind ţara în seara de 3 ianuarie.