ROMANIA - Primul Război Mondial – Anii de neutralitate şi Erich von Falkenhayn BBB X

Succedând pe generalul-colonel Helmuth Johannes Moltke (1867-1916) la conducerea Marelui Cartier General german, imediat după eşecul german în ofensiva de la Marna (5-12 septembrie 1914), generalul Falkenhayn avea să cunoască aceeaşi situaţie neplăcută doi ani mai târziu, la data intrării României în război alături de Antantă. Aceasta a constituit o ironie şi o coincidenţă a istoriei. Totuşi impresionanta lui carieră militară a continuat urmând să se afirme la scurt timp chiar pe frontul României, noul adversar al Puterilor Centrale.

In calitate de comandant al puternicei Armate a 9-a germane, el a condus cu mână de fier contraofensiva împotriva armatei române, la început în Transilvania (septembrie-octombrie 1916) şi apoi a forţat trecătorile din apusul Munteniei şi a cucerit Oltenia şi Muntenia, avansând până la linia Siretului inferior şi a Dunării maritime, unde frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917, atât datorită unei ierni foarte aspre cât şi a sosirii unui număr considerabil de unităţi ruseşti. A mai comandat Grupul de armate otomano-german din Palestina (din mai 1917) şi apoi Armata a 10 din Rusia până la încheierea Păcii de la Brest-Litovsk şi dezamăgit de rezultatele războiului s-a retras la castelul său din Linstedt, unde a încetat din viaţă în 1922, şi unde şi-a redactat memoriile, pentru a răspunde la criticile directe şi indirecte ce-i fuseseră adresate.

Din amintirile sale se desprinde ideea că Comandamentul austro-ungar ajunsese, în 1915, la concluzia că Italia şi România nu mai puteau fi abătute de la ideea ataşării la Antantă şi că Serbia nutrea noi intenţii ofensive.

Pentru a răspunde la aceste ameninţări, Inaltul Comandament austro-ungar cerea Comandamentului Suprem german un nou sprijin prin trimiterea altor zece divizii germane, care trebuiau să înlocuiască 10 divizii austro-ungare dislocate în Carpaţi.

Şapte dintre ele trebuiau pregătite pentru a intra în acţiune la frontiera italiană iar alte trei la frontiera română. Soluţia nu a fost adoptată deoarece se considera că ar fi fost imobilizate forţe prea mari germane într-o ţară întru-totul nefavorabilă desfăşurării unor operaţii ofensive, fără a se avea certitudinea că frontul austro-ungar nu ar fi străpuns în alte puncte şubrede. Ca urmare s-au operat alte acţiuni pregătitoare şi s-a adoptat ca în cazul Italiei să se aplice o tactică defensivă pentru început.

La 23 mai 1915 s-a produs declaraţia de război a Italiei. Intrarea Italiei în cercul inamicilor Puterilor Centrale a fost primită de opinia publică cu o uimitoare indiferenţă spre deosebire, de exemplu, a intrării în conflagraţie a României.

„Cineva care se întâmpla a fi lângă Majestatea Sa (împăratul Wilhelm al II-lea) în momentul când România a declarat război, a povestit că împăratul a venit în cameră tremurând şi alb la faţă ca o coală de hârtie şi cu genunchii tremurând. Atunci a zis: Totul este pierdut, aş face mai bine dacă aş abdica imediat.

 Aceasta cu toate că intrarea în război a Italiei fusese mult mai periculoasă.

Spre deosebire, la intrarea Statelor Unite în război, împăratul şi cei din jurul său erau veseli, surâzători, considerând că faptul nu face nimic, deoarece America era considerată că nu ar putea niciodată să-şi transporte trupele din cauza submarinelor“.

Falkenhayn a continuat aprecierile privind neutralitatea României arătând că intrarea Bulgariei în alianţa Puterilor Centrale şi succesele rapide care se prefigurau împotriva Serbiei din partea ei, ar fi putut exercita o influenţă asupra atitudinii României în alegerea aliaților.

Comandamentul Suprem german şi Inaltul Comandament austro-ungar au mizat pe faptul că, din nou, conducătorii politici români ar intenţiona să procedeze după metodele care le asiguraseră succese în ultimul război balcanic.

România, ziceau comandamentele, nu ar dori să se angajeze în luptă decât atunci când nu mai era nici un risc. De aceea, ea îşi amâna decizia şi evita cu grijă să se alăture în vreun fel de una din marile alianţe. Predicţia era adevărată, pentru că Brătianu nu a acceptat să se alăture Antantei decât atunci când, viitorii aliaţi au semnat tratate sigure politice şi militare care să corespundă cerinţelor ţării.

Statul Major german având informaţii despre înclinaţiile române spre Antantă şi spre teritoriile revendicate de România de la Austro-Ungaria, nu a contat, în mod serios, în timp de pace pe o alianţă cu România în caz de război. Totuşi, atitudinea şovăielnică a românilor în perioada lor de neutralitate spune Falkenhayn, a avut urmări dezagreabile pentru Puterile Centrale în conducerea războiului.

Se exercita o presiune constantă asupra Austro-Ungariei, iar comunicaţiile cu Bulgaria şi Turcia erau mult îngreunate şi câteodată aproape întrerupte. Principiile de drept internaţional privind neutralitatea erau exersate de România într-o manieră binevoitoare faţă de Puterile Centrale şi de aceea contestarea lor le era dificilă.

Acest tranzit prin România a materialelor de război a devenit mai delicat după începutul ofensivei Antantei în zona Dardanelelor. In primăvara lui 1915 s-a dezbătut la Puterile Centrale chestiunea dacă România ar trebui obligată pe calea armelor să răspundă mai bine intereselor Centrale. Propunerea nu s-a aprobat deoarece Rusia apăsa cu toată greutatea asupra Austro-Ungariei în Ungaria şi Galiţia. Ca urmare o operaţie pe teritoriul României nu era posibilă cu toate că aceasta avea o dotare mediocră în armament.

La sfârşitul verii lui 1915 s-a pus din nou problema deschiderii drumului spre Sud-Est al puterilor Centrale, prin România sau Serbia. S-a ales varianta prin Serbia cu toate ca noul aliat bulgar era gata să opereze o ofensivă împotriva României pentru recuperarea unor teritorii (Cadrilaterul) ca şi în cazul Serbiei. Totuşi, mediocra aprovizionare cu material a Bulgariei a determinat să se aleagă drumul cel mai scurt, cel prin Serbia. Puterile Centrale au considerat că Bulgaria nu era în stare să opereze împotriva României atâta timp cât flancurile ei de sud şi de apus nu erau garantate împotriva Greciei şi Serbiei. România a rămas totuşi un interes nodal, atât militar cât şi pentru aprovizionarea Puterilor Centrale cu petrol şi grâu. S-a rămas deci la ideea de a se clarifica în mod definitiv problema cu România.

In acest scop trupele din Grupul de Armate Mackensen, retrase în ultimele două luni ale lui 1915 şi în ianuarie 1916, au fost menţinute majoritar în Ungaria meridională.

După vizita ţarului bulgar Ferdinand I-ul de Saxa-Coburg la Marele Cartier General german, la începutul anului 1916, împreună cu generalul Jekov, locţiitorul comandantului şef al armatei bulgare, s-a convenit ca în termen scurt să se adreseze României un ultimatum, dar convenţia nu s-a executat mai ales datorită faptului că nu se ştia dacă bulgarii puteau îndeplini obligaţiile asumate. Totodată, România şi-a îndeplinit ireproşabil angajamentele de neutralitate, acţionând astfel cu mare diplomaţie între cele două blocuri militare. Livrările de mărfuri româneşti au înlăturat o puternică foamete în Germania şi Turcia. O intrare în conflict cu România ar fi întrerupt periculos acele livrări salvatoare.

Pregătirile pentru o ofensivă pe frontul rus au fost stagnate începutul verii când a devenit mai sigură opţiunea României faţă de alianţa cu Antanta. Alianţa Puterilor Centrale nu a putut să ia în consideraţie ca să ia iniţiativa lovirii României deoarece nu dispunea în iunie de mijloacele necesare, aşa cum s-a petrecut şi în iulie şi în august.

Inactivitatea Antantei de pe fronturile de est, din sud, de la Salonic şi din apus, a permis Puterilor Centrale să se concentreze cu forţe din ce în ce mai mari asupra României care-şi dorea reîntregirea istorică a hotarelor. România a fost, un adversar dificil, care a rezistat cu bravură, şi-a păstrat o independenţa amputată teritorial şi a permis ca după 1917 forţele Antantei să dea lovitura capitală Puterilor Centrale, în 1918. România şi-a ocupat pe drept fotoliul la Conferinţa de Pace de la Paris, aşa cum o ceruse la Convenţia din 4/17 august 1916.

Atât în 1913, cât şi după Primul Război Mondial, România a stânjenit mult interesele marilor puteri în Balcani, indiferent de blocul militar. Faptul s-a manifestat acut şi pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris, când şi-a impus pretenţiile teritoriale prin diplomaţie şi prin forţa armelor. Războiul se încheiase de mult când românii încă mai luptau împotriva ungurilor în centrul Europei, trecând de multe ori, peste hotărârile Marilor Puteri de la Paris.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Anii de neutralitate şi Hindenburg BBB X

Reprezentant clasic al ofiţerului prusac, Hindenburg a reprezentat împreună cu Ludendorff personalităţile cele mai proeminente ale Germaniei din Primul Război Mondial. Sublocotenent la 19 ani a luat parte, cu Regimentul 3 de gardă prusac la războiul cu Austria, în 1866 şi apoi la războiul franco-prusac din 1870-1871, asistând cu multă emoţie şi mândrie, la 18 ianuarie 1871, la proclamarea Imperiului german în palatul de la Versailles.

Izbucnirea Primului Război Mondial a readus pe bătrânul general, acum în vârstă de 67 de ani, în prima linie, după o lungă viaţă de militar mereu în ascensiune. El a primit sarcina de comandant al Armatei a 8-a, în prima linie germană de pe frontul oriental (rusesc). Astfel a intrat adânc în istoria Germaniei şi a Europei. Alături de el l-a avut, ca şef de stat major, pe generalul-maior Erich Ludendorff, cu 20 de ani mai tânăr.

Victoriile rapide şi spectaculoase de lângă Tannenberg (26-31 august 1914) şi din prima bătălie de la lacurile Mazuriene (9-14 septembrie 1914) asupra armatelor ruse i-au adus nu numai avansarea la gradul de general-colonel şi „Crucea de fier“, clasa I-a, dar şi o popularitate excepţională. La 27 noiembrie acelaşi an, a fost promovat la gradul de feldmareşal şi de comandant al frontului de est. Până în vara lui 1916 Hindenburg şi Ludendorff au înregistrat succese tactice remarcabile, fără a reuşi să zdrobească armata rusă, înainte de a se da lovitura hotărâtoare pe frontul de vest. La 29 august 1916, cei doi au ajuns în fruntea Marelui Cartier General înlocuindu-l pe Falkenhaym.

Primul lor obiectiv imediat a fost rezolvarea gravei crize a intervenţiei României în război. In acest scop, ei au reuşit să impună, sub conducerea nominală a Kaiserului, realizarea unităţii de comandament a Quadruplei Alianţe, exercitând în următorii doi ani, aproape nelimitat, conducerea strategică a forţelor Puterilor Centrale şi aliate lor. Influenţa lor crescând, a condus la subordonarea autorităţilor civile celor militare.

S-a concentrat pe distrugerea cu prioritate a României şi Rusiei, urmând apoi să se îndrepte spre frontul de Vest. Istoria nu a vrut să le fie pe plac.

In „Memoriile“ sale Hindenburg a relatat ideile expuse mai jos, privind intrarea României în război. Toate consideraţiile sunt preluate din aprecierile sale asupra faptelor militare şi politice.

El spunea că situaţia politică a Puterilor Centrale faţă de România a impus, în cursul anului 1915-1916, eforturi necunoscute până atunci. Măsurile militare de prevenire ale pericolului erau insuficiente la intrarea României în război. Hindenburg chiar a insistat pe aprecierea că la preluarea de către el a Marelui Cartier General situaţia militară a Puterilor Centrale era foarte gravă şi a adăugat: „Intr-adevăr, niciodată o putere atât de mică ca România nu avusese ocazia de a juca în istoria omenirii un rol de decizie atât de mare şi într-un moment atât de favorabil. Niciodată până acum două state atât de puternice ca Germania şi Austria nu fuseseră, ca în cazul de faţă, la discreţia desfăşurării de forţe ale unei ţări a cărei populaţie număra abia a 20-a parte din propria lor populaţie“.

Dată fiind situaţia era firesc să considerăm că România avea să intre în luptă pentru a aduce decizia conflagraţiei în favoarea Antantei cu care Puterile Centrale se luptau în zadar de doi ani.

Cert este că frontul român a atras multe forţe inamice de pe alte fronturi şi cu toate înfrângerile armata română a reuşit să păstreze existenţa Regatului Român. Cerbicia română a fost obligată totuşi la un armistiţiu, impus de disoluţia aliatului rus şi apoi la o pace care nu a fost niciodată semnată de Regele Ferdinand.

Armata română, renăscută la sfârşitul lui 1918, s-a alăturat din nou Antantei şi a somat armatele germane să părăsească în 24 de ore teritoriul României. Apoi acea armată bine rodată în război a dat peste cap armata ungară impunându-şi pretenţiile teritoriale în mod strălucit.

In anul 1917, anul dezintegrării Rusiei ţariste şi a armatei sale, i-a adus lui Hindenburg numai succese pe frontul rus unde decizia leninistă era ca să se obţină o pace în orice condiţii. Pacea de la Brest Litovsk a fost condusă din partea sovietică de Troţki şi din prima fază a fost întreruptă brusc tot de el, scandalizat de cererile teritoriale germane inacceptabile. Deşi era sfârşit de toamnă 1917 şi început de iarnă pe ținuturile ruseşti, Hindenburg, Ludendorff şi Kaiserul au hotărât să treacă la un atac generalizat, atac care a condus la mari cuceriri teritoriale germane şi la cedarea fără condiţii a bolşevicilor la o nouă rudă de pace de la Brest Litovsk. Inaintarea germană în finele anului 1917 s-a asemănat mult, ca întindere, cu cea din al Doilea Război Mondial.

Acel sfârşit de an 1917, a găsit Regatul României încă existent şi independent pe restrânsul teritoriu al Moldovei, dar în condiţii grele ale unor tratative de pace impuse cu vârful săbiei.

Pacea nu a fost semnată niciodată de regele Ferdinand, după cum am arătat, şi a fost ratificată numai de Al. Marghiloman în mai 1918. Acel an a marcat înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile, în afară de cel rusesc şi reîntoarcerea României în război în clipele retragerii germane din zona Balcanică, retragere transformată în debandadă. La 11 noiembrie 1918, la Rethondes delegaţia germană a semnat armistiţiul înjositor impus de Antantă, iar Hindenburg a fost însărcinat de Kaizer cu misiunea de a executa clauzele armistiţiului şi cu readucerea armatelor sale pe malul drept al Rhinului.

România îi scăpase din gheare militar şi diplomatic. Ea îşi continua sarcina militară de reîntregire printr-un război de încă un an cu ungurii şi o cucerire de teritoriu până în centrul Europei, la Gyor, inclusiv a Budapestei.

Popularitatea câştigată în război l-a condus pe Hindenburg la demnitatea de preşedinte al Germaniei la vârsta de 78 de ani, între 1925-1934. După război s-a retras la Hanovra de unde plecase încrezător în victorie la 23 august 1914, pentru a reflecta la evenimentele dramatice trăite şi pentru a-şi scrie memoriile: Aus meinen Leben (Din viaţa mea).

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB- X- Aprecieri ale lui David Lloyd George conte de Dwyfor (1863-1945) în anii neutralităţii BBB

Strălucit reprezentant al radicalismului britanic, figură tipică a noului politician britanic de la începutul sec.al 20-lea, energic, inteligent şi versatil, dotat cu o elocinţă cuceritoare, nonconformist în atitudine şi conduită şi necruţător cu adversarii după izbucnirea războiului mondial, în 1914, David Lloyd George a deţinut conducerea guvernului Marii Britanii timp de aproape şase ani, între decembrie 1916 şi octombrie 1922 şi a fost un lider de prim ordin pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris.

Din mai 1915, în plin război mondial, a devenit ministru al Muniţiilor, iar apoi ministru de Război, între 7 iunie şi 5 decembrie 1916. In aceste funcţii Lloyd George a intrat în contact direct cu problemele româneşti din perioada de neutralitate şi cu diverşii trimişi ai guvernului român în străinătate. El s-a alăturat Franţei în efortul de susţinere logistică a României, viitoarea aliată. Spre deosebire de alţi diplomaţi englezi el s-a arătat mult mai încrezător în conduita politică a României, dorind atragerea ei grabnică în coaliţie.

Făcând referire la premierul britanic, generalul Vasile Rudeanu a subliniat în „Memoriile“ sale: „Pentru România şi poporul său, Lloyd George a fost, pe parcursul primului război mondial, un apărător deschis şi hotărât al dreptăţii ce i se cuvenea […] a prevăzut pericolul la care Aliaţii expuneau ţara noastră, împingând-o să intre în război fără ca intervenţia ei să fie bine pregătită. Când au avut loc înfrângerile din toamna lui 1916, el a intervenit cu toată autoritatea ce avea, ca Anglia să ajute refacerea armatei noastre şi, cu loialitatea ce-l caracteriza, nu s-a sfiit să spună că, dacă armata noastră a fost înfrântă, se datora faptului că fusese lăsată singură în faţa armatelor duşmane aliate“. Toate angajamentele Antantei nu fuseseră duse la îndeplinire; ruşii nu trimiseseră cel puţin 50.000 de oameni în Dobrogea (în loc de 200.000 cât ceruse guvernul român) pentru acoperirea în faţa unui atac bulgăresc, generalul Sarvail nu realizase o ofensivă la Salonic menită să reţină forţele bulgare, pe frontul de vest nu se realizase ofensiva promisă pentru a reţine trupele germane, iar ruşii nu declanşaseră ofensiva promisă pe frontul de răsărit de la Baltica la Carpaţi.

Rudeanu a mai adăugat şi că pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, Lloyd George s-a arătat destul de ostil pretenţiilor române şi premierului I.I.C. Brătianu, primul nostru delegat, dar această atitudine îi fusese provocată şi de agresivitatea lui I.I.C. Brătianu.

Inaintea atacului Puterilor Centrale, Lloyd George s-a arătat tulburat de informaţiile privind inferioritatea în armament a armatei române, deşi unii consilieri militari susţineau că nemţii nu pot retrage trupe din frontul de pe Somme şi că în Carpaţi vor începe ninsorile făcând impracticabile trecătorile pentru artileria grea.

Lloyd George nu s-a lăsat liniştit de acele predicţii şi a exprimat o părere capitală „Noi nu putem risca o a doua tragedie sârbă“. După o zi sau două a trimis şefului Statului Major Imperial următoarea notă:

„Am văzut chiar acum o telegramă anunţând declaraţia de război a Bulgariei faţă de România. Este un nou motiv care vine să sporească temerile pe care vi le-am exprimat sâmbătă faţă de ce urmează să se petreacă în Balcani. Vă spuneam că mă tem de faptul că Hindenburg, care a fost totdeauna predispus pentru operaţii militare în Orient, opunându-se tot timpul concentrării trupelor în Vest, să nu-şi îndrepte atenţia spre zdrobirea României, îmi era teamă ca, în cazul în care România va fi puternic atacată, noi să nu avem elaborat un plan de ajutorare cu adevărat eficient. Noi nu putem să riscăm o a doua tragedie sârbă“.

Tot el spunea în propriile „Amintiri“că: „In 1915 am fost preveniţi la timp că germanii aveau intenţia să zdrobească Serbia în cooperare cu bulgarii. In pofida acestei situaţii, când atacul s-a produs noi nu am plătit nici măcar un catâr pentru a veni în ajutor sârbilor prin Salonic. Rezultatul a fost că Serbia a fost făcută bucăţi“.

In nota trimisă şefului Statului Major Imperial, Lloyd George a mai adăugat, pe lângă alte predicţii şi pe aceea că: „Este greu de crezut că armamentul românilor le va permite să reziste mai mult timp unui atac al forţelor germane, austriece şi bulgare, înzestrate cu tunuri grele cu sutele şi obuze puternice în cantităţi enorme. Românii nu au aproape deloc artilerie grea şi rezervele lor de muniţii nu vor fi suficiente, cred, pentru a le permite să susţină până la capăt o bătălie care va dura săptămâni“.

Lloyd George considera că pe parcursul toamnei 1916 ruşii au făcut un efort de a ajuta pe români dar nu a ştiut că acest ajutor a fost întârziat cu rea intenţie. El a considerat chiar că pentru a salva România, ruşii sfârşiseră prin a-şi epuiza marea lor forţă. Nu avea încă informaţiile despre contradicţiile majore din societatea rusă şi despre începutul disoluţiei acelei armate.

Lloyd George a mai adăugat pe parcurs în „Memoriile“ sale: „Doar atunci când atacul german (asupra României) a luat mari proporţii, Aliaţii s-au grăbit să organizeze expediţii improvizate pentru a salva România. Nu este exagerat să spunem că România putea fi pivotul campaniei. Dacă germanii ar fi eşuat, acesta ar fi fost cel mai mare dezastru pe care noi îl puteam provoca lor. Dar Germania a izbândit şi noi suntem vinovaţi de soarta campaniei. 800.000 de oameni, care constituie excelente elemente de luptă, atunci când sunt bine înarmaţi, au fost pierduţi. Antrepozitele goale ale germanilor au fost umplute cu petrolul şi grâul românesc“.

Căderea României a avut un efect serios asupra creditului Antantei în America. Dacă România ar fi fost ajutată la timp şi ar fi beneficiat de angajamentele Aliaţilor dinainte de intrare în război, atunci victoriile de la Verdun şi înaintarea de pe Somme ar fi produs efectul maxim.

Conform angajamentelor asumate prin Convenţia Militară din 4/17 august 1916, Rusia se obligase să aducă pe frontul din Dobrogea 50.000 de soldaţi. Desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor şi presiunea crescândă la care a fost supusă armata română de Puterile Centrale, au determinat o sporire treptată a aportului rusesc pe frontul român, dar acele efective au sosit cu mare întârziere şi nu au mai putut influenţa rezultatul campaniei din 1916. Abia în luna decembrie, au sosit masiv mari unităţi ruse, contribuind la stabilizarea frontului pe linia Carpaţilor Orientali, Siretului inferior şi Dunării maritime.

Astfel, la sfârşitul lui 1916, forţele ruse din România însumau: 15 corpuri de armată (35 de divizii infanterie) şi 3 corpuri de cavalerie (13 divizii), adică ¼ din totalul efectivelor armatei ruse.

Intârzierea sosirii ruşilor şi lipsa lor de apetit combativ a lăsat să fie pierdută bătălia pentru Bucureşti şi pierderea Dobrogei. De altfel cu mult înainte Statul Major rus avea în plan cedarea Munteniei şi o poziţie ascunsă pentru mărirea Regatului României. După scurgerea a 8 luni armata rusă va trăda datorită bolşevizării, lăsând România singură în faţa Puterilor Centrale, care, la un moment dat, aduseseră pe frontul românesc 38,8% din efectivele lor.