Succedând pe generalul-colonel Helmuth Johannes Moltke (1867-1916) la conducerea Marelui Cartier General german, imediat după eşecul german în ofensiva de la Marna (5-12 septembrie 1914), generalul Falkenhayn avea să cunoască aceeaşi situaţie neplăcută doi ani mai târziu, la data intrării României în război alături de Antantă. Aceasta a constituit o ironie şi o coincidenţă a istoriei. Totuşi impresionanta lui carieră militară a continuat urmând să se afirme la scurt timp chiar pe frontul României, noul adversar al Puterilor Centrale.
In calitate de comandant al puternicei Armate a 9-a germane, el a condus cu mână de fier contraofensiva împotriva armatei române, la început în Transilvania (septembrie-octombrie 1916) şi apoi a forţat trecătorile din apusul Munteniei şi a cucerit Oltenia şi Muntenia, avansând până la linia Siretului inferior şi a Dunării maritime, unde frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917, atât datorită unei ierni foarte aspre cât şi a sosirii unui număr considerabil de unităţi ruseşti. A mai comandat Grupul de armate otomano-german din Palestina (din mai 1917) şi apoi Armata a 10 din Rusia până la încheierea Păcii de la Brest-Litovsk şi dezamăgit de rezultatele războiului s-a retras la castelul său din Linstedt, unde a încetat din viaţă în 1922, şi unde şi-a redactat memoriile, pentru a răspunde la criticile directe şi indirecte ce-i fuseseră adresate.
Din amintirile sale se desprinde ideea că Comandamentul austro-ungar ajunsese, în 1915, la concluzia că Italia şi România nu mai puteau fi abătute de la ideea ataşării la Antantă şi că Serbia nutrea noi intenţii ofensive.
Pentru a răspunde la aceste ameninţări, Inaltul Comandament austro-ungar cerea Comandamentului Suprem german un nou sprijin prin trimiterea altor zece divizii germane, care trebuiau să înlocuiască 10 divizii austro-ungare dislocate în Carpaţi.
Şapte dintre ele trebuiau pregătite pentru a intra în acţiune la frontiera italiană iar alte trei la frontiera română. Soluţia nu a fost adoptată deoarece se considera că ar fi fost imobilizate forţe prea mari germane într-o ţară întru-totul nefavorabilă desfăşurării unor operaţii ofensive, fără a se avea certitudinea că frontul austro-ungar nu ar fi străpuns în alte puncte şubrede. Ca urmare s-au operat alte acţiuni pregătitoare şi s-a adoptat ca în cazul Italiei să se aplice o tactică defensivă pentru început.
La 23 mai 1915 s-a produs declaraţia de război a Italiei. Intrarea Italiei în cercul inamicilor Puterilor Centrale a fost primită de opinia publică cu o uimitoare indiferenţă spre deosebire, de exemplu, a intrării în conflagraţie a României.
„Cineva care se întâmpla a fi lângă Majestatea Sa (împăratul Wilhelm al II-lea) în momentul când România a declarat război, a povestit că împăratul a venit în cameră tremurând şi alb la faţă ca o coală de hârtie şi cu genunchii tremurând. Atunci a zis: Totul este pierdut, aş face mai bine dacă aş abdica imediat.
Aceasta cu toate că intrarea în război a Italiei fusese mult mai periculoasă.
Spre deosebire, la intrarea Statelor Unite în război, împăratul şi cei din jurul său erau veseli, surâzători, considerând că faptul nu face nimic, deoarece America era considerată că nu ar putea niciodată să-şi transporte trupele din cauza submarinelor“.
Falkenhayn a continuat aprecierile privind neutralitatea României arătând că intrarea Bulgariei în alianţa Puterilor Centrale şi succesele rapide care se prefigurau împotriva Serbiei din partea ei, ar fi putut exercita o influenţă asupra atitudinii României în alegerea aliaților.
Comandamentul Suprem german şi Inaltul Comandament austro-ungar au mizat pe faptul că, din nou, conducătorii politici români ar intenţiona să procedeze după metodele care le asiguraseră succese în ultimul război balcanic.
România, ziceau comandamentele, nu ar dori să se angajeze în luptă decât atunci când nu mai era nici un risc. De aceea, ea îşi amâna decizia şi evita cu grijă să se alăture în vreun fel de una din marile alianţe. Predicţia era adevărată, pentru că Brătianu nu a acceptat să se alăture Antantei decât atunci când, viitorii aliaţi au semnat tratate sigure politice şi militare care să corespundă cerinţelor ţării.
Statul Major german având informaţii despre înclinaţiile române spre Antantă şi spre teritoriile revendicate de România de la Austro-Ungaria, nu a contat, în mod serios, în timp de pace pe o alianţă cu România în caz de război. Totuşi, atitudinea şovăielnică a românilor în perioada lor de neutralitate spune Falkenhayn, a avut urmări dezagreabile pentru Puterile Centrale în conducerea războiului.
Se exercita o presiune constantă asupra Austro-Ungariei, iar comunicaţiile cu Bulgaria şi Turcia erau mult îngreunate şi câteodată aproape întrerupte. Principiile de drept internaţional privind neutralitatea erau exersate de România într-o manieră binevoitoare faţă de Puterile Centrale şi de aceea contestarea lor le era dificilă.
Acest tranzit prin România a materialelor de război a devenit mai delicat după începutul ofensivei Antantei în zona Dardanelelor. In primăvara lui 1915 s-a dezbătut la Puterile Centrale chestiunea dacă România ar trebui obligată pe calea armelor să răspundă mai bine intereselor Centrale. Propunerea nu s-a aprobat deoarece Rusia apăsa cu toată greutatea asupra Austro-Ungariei în Ungaria şi Galiţia. Ca urmare o operaţie pe teritoriul României nu era posibilă cu toate că aceasta avea o dotare mediocră în armament.
La sfârşitul verii lui 1915 s-a pus din nou problema deschiderii drumului spre Sud-Est al puterilor Centrale, prin România sau Serbia. S-a ales varianta prin Serbia cu toate ca noul aliat bulgar era gata să opereze o ofensivă împotriva României pentru recuperarea unor teritorii (Cadrilaterul) ca şi în cazul Serbiei. Totuşi, mediocra aprovizionare cu material a Bulgariei a determinat să se aleagă drumul cel mai scurt, cel prin Serbia. Puterile Centrale au considerat că Bulgaria nu era în stare să opereze împotriva României atâta timp cât flancurile ei de sud şi de apus nu erau garantate împotriva Greciei şi Serbiei. România a rămas totuşi un interes nodal, atât militar cât şi pentru aprovizionarea Puterilor Centrale cu petrol şi grâu. S-a rămas deci la ideea de a se clarifica în mod definitiv problema cu România.
In acest scop trupele din Grupul de Armate Mackensen, retrase în ultimele două luni ale lui 1915 şi în ianuarie 1916, au fost menţinute majoritar în Ungaria meridională.
După vizita ţarului bulgar Ferdinand I-ul de Saxa-Coburg la Marele Cartier General german, la începutul anului 1916, împreună cu generalul Jekov, locţiitorul comandantului şef al armatei bulgare, s-a convenit ca în termen scurt să se adreseze României un ultimatum, dar convenţia nu s-a executat mai ales datorită faptului că nu se ştia dacă bulgarii puteau îndeplini obligaţiile asumate. Totodată, România şi-a îndeplinit ireproşabil angajamentele de neutralitate, acţionând astfel cu mare diplomaţie între cele două blocuri militare. Livrările de mărfuri româneşti au înlăturat o puternică foamete în Germania şi Turcia. O intrare în conflict cu România ar fi întrerupt periculos acele livrări salvatoare.
Pregătirile pentru o ofensivă pe frontul rus au fost stagnate începutul verii când a devenit mai sigură opţiunea României faţă de alianţa cu Antanta. Alianţa Puterilor Centrale nu a putut să ia în consideraţie ca să ia iniţiativa lovirii României deoarece nu dispunea în iunie de mijloacele necesare, aşa cum s-a petrecut şi în iulie şi în august.
Inactivitatea Antantei de pe fronturile de est, din sud, de la Salonic şi din apus, a permis Puterilor Centrale să se concentreze cu forţe din ce în ce mai mari asupra României care-şi dorea reîntregirea istorică a hotarelor. România a fost, un adversar dificil, care a rezistat cu bravură, şi-a păstrat o independenţa amputată teritorial şi a permis ca după 1917 forţele Antantei să dea lovitura capitală Puterilor Centrale, în 1918. România şi-a ocupat pe drept fotoliul la Conferinţa de Pace de la Paris, aşa cum o ceruse la Convenţia din 4/17 august 1916.
Atât în 1913, cât şi după Primul Război Mondial, România a stânjenit mult interesele marilor puteri în Balcani, indiferent de blocul militar. Faptul s-a manifestat acut şi pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris, când şi-a impus pretenţiile teritoriale prin diplomaţie şi prin forţa armelor. Războiul se încheiase de mult când românii încă mai luptau împotriva ungurilor în centrul Europei, trecând de multe ori, peste hotărârile Marilor Puteri de la Paris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu