Strălucit reprezentant al radicalismului britanic, figură tipică a noului politician britanic de la începutul sec.al 20-lea, energic, inteligent şi versatil, dotat cu o elocinţă cuceritoare, nonconformist în atitudine şi conduită şi necruţător cu adversarii după izbucnirea războiului mondial, în 1914, David Lloyd George a deţinut conducerea guvernului Marii Britanii timp de aproape şase ani, între decembrie 1916 şi octombrie 1922 şi a fost un lider de prim ordin pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris.
Din mai 1915, în plin război mondial, a devenit ministru al Muniţiilor, iar apoi ministru de Război, între 7 iunie şi 5 decembrie 1916. In aceste funcţii Lloyd George a intrat în contact direct cu problemele româneşti din perioada de neutralitate şi cu diverşii trimişi ai guvernului român în străinătate. El s-a alăturat Franţei în efortul de susţinere logistică a României, viitoarea aliată. Spre deosebire de alţi diplomaţi englezi el s-a arătat mult mai încrezător în conduita politică a României, dorind atragerea ei grabnică în coaliţie.
Făcând referire la premierul britanic, generalul Vasile Rudeanu a subliniat în „Memoriile“ sale: „Pentru România şi poporul său, Lloyd George a fost, pe parcursul primului război mondial, un apărător deschis şi hotărât al dreptăţii ce i se cuvenea […] a prevăzut pericolul la care Aliaţii expuneau ţara noastră, împingând-o să intre în război fără ca intervenţia ei să fie bine pregătită. Când au avut loc înfrângerile din toamna lui 1916, el a intervenit cu toată autoritatea ce avea, ca Anglia să ajute refacerea armatei noastre şi, cu loialitatea ce-l caracteriza, nu s-a sfiit să spună că, dacă armata noastră a fost înfrântă, se datora faptului că fusese lăsată singură în faţa armatelor duşmane aliate“. Toate angajamentele Antantei nu fuseseră duse la îndeplinire; ruşii nu trimiseseră cel puţin 50.000 de oameni în Dobrogea (în loc de 200.000 cât ceruse guvernul român) pentru acoperirea în faţa unui atac bulgăresc, generalul Sarvail nu realizase o ofensivă la Salonic menită să reţină forţele bulgare, pe frontul de vest nu se realizase ofensiva promisă pentru a reţine trupele germane, iar ruşii nu declanşaseră ofensiva promisă pe frontul de răsărit de la Baltica la Carpaţi.
Rudeanu a mai adăugat şi că pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, Lloyd George s-a arătat destul de ostil pretenţiilor române şi premierului I.I.C. Brătianu, primul nostru delegat, dar această atitudine îi fusese provocată şi de agresivitatea lui I.I.C. Brătianu.
Inaintea atacului Puterilor Centrale, Lloyd George s-a arătat tulburat de informaţiile privind inferioritatea în armament a armatei române, deşi unii consilieri militari susţineau că nemţii nu pot retrage trupe din frontul de pe Somme şi că în Carpaţi vor începe ninsorile făcând impracticabile trecătorile pentru artileria grea.
Lloyd George nu s-a lăsat liniştit de acele predicţii şi a exprimat o părere capitală „Noi nu putem risca o a doua tragedie sârbă“. După o zi sau două a trimis şefului Statului Major Imperial următoarea notă:
„Am văzut chiar acum o telegramă anunţând declaraţia de război a Bulgariei faţă de România. Este un nou motiv care vine să sporească temerile pe care vi le-am exprimat sâmbătă faţă de ce urmează să se petreacă în Balcani. Vă spuneam că mă tem de faptul că Hindenburg, care a fost totdeauna predispus pentru operaţii militare în Orient, opunându-se tot timpul concentrării trupelor în Vest, să nu-şi îndrepte atenţia spre zdrobirea României, îmi era teamă ca, în cazul în care România va fi puternic atacată, noi să nu avem elaborat un plan de ajutorare cu adevărat eficient. Noi nu putem să riscăm o a doua tragedie sârbă“.
Tot el spunea în propriile „Amintiri“că: „In 1915 am fost preveniţi la timp că germanii aveau intenţia să zdrobească Serbia în cooperare cu bulgarii. In pofida acestei situaţii, când atacul s-a produs noi nu am plătit nici măcar un catâr pentru a veni în ajutor sârbilor prin Salonic. Rezultatul a fost că Serbia a fost făcută bucăţi“.
In nota trimisă şefului Statului Major Imperial, Lloyd George a mai adăugat, pe lângă alte predicţii şi pe aceea că: „Este greu de crezut că armamentul românilor le va permite să reziste mai mult timp unui atac al forţelor germane, austriece şi bulgare, înzestrate cu tunuri grele cu sutele şi obuze puternice în cantităţi enorme. Românii nu au aproape deloc artilerie grea şi rezervele lor de muniţii nu vor fi suficiente, cred, pentru a le permite să susţină până la capăt o bătălie care va dura săptămâni“.
Lloyd George considera că pe parcursul toamnei 1916 ruşii au făcut un efort de a ajuta pe români dar nu a ştiut că acest ajutor a fost întârziat cu rea intenţie. El a considerat chiar că pentru a salva România, ruşii sfârşiseră prin a-şi epuiza marea lor forţă. Nu avea încă informaţiile despre contradicţiile majore din societatea rusă şi despre începutul disoluţiei acelei armate.
Lloyd George a mai adăugat pe parcurs în „Memoriile“ sale: „Doar atunci când atacul german (asupra României) a luat mari proporţii, Aliaţii s-au grăbit să organizeze expediţii improvizate pentru a salva România. Nu este exagerat să spunem că România putea fi pivotul campaniei. Dacă germanii ar fi eşuat, acesta ar fi fost cel mai mare dezastru pe care noi îl puteam provoca lor. Dar Germania a izbândit şi noi suntem vinovaţi de soarta campaniei. 800.000 de oameni, care constituie excelente elemente de luptă, atunci când sunt bine înarmaţi, au fost pierduţi. Antrepozitele goale ale germanilor au fost umplute cu petrolul şi grâul românesc“.
Căderea României a avut un efect serios asupra creditului Antantei în America. Dacă România ar fi fost ajutată la timp şi ar fi beneficiat de angajamentele Aliaţilor dinainte de intrare în război, atunci victoriile de la Verdun şi înaintarea de pe Somme ar fi produs efectul maxim.
Conform angajamentelor asumate prin Convenţia Militară din 4/17 august 1916, Rusia se obligase să aducă pe frontul din Dobrogea 50.000 de soldaţi. Desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor şi presiunea crescândă la care a fost supusă armata română de Puterile Centrale, au determinat o sporire treptată a aportului rusesc pe frontul român, dar acele efective au sosit cu mare întârziere şi nu au mai putut influenţa rezultatul campaniei din 1916. Abia în luna decembrie, au sosit masiv mari unităţi ruse, contribuind la stabilizarea frontului pe linia Carpaţilor Orientali, Siretului inferior şi Dunării maritime.
Astfel, la sfârşitul lui 1916, forţele ruse din România însumau: 15 corpuri de armată (35 de divizii infanterie) şi 3 corpuri de cavalerie (13 divizii), adică ¼ din totalul efectivelor armatei ruse.
Intârzierea sosirii ruşilor şi lipsa lor de apetit combativ a lăsat să fie pierdută bătălia pentru Bucureşti şi pierderea Dobrogei. De altfel cu mult înainte Statul Major rus avea în plan cedarea Munteniei şi o poziţie ascunsă pentru mărirea Regatului României. După scurgerea a 8 luni armata rusă va trăda datorită bolşevizării, lăsând România singură în faţa Puterilor Centrale, care, la un moment dat, aduseseră pe frontul românesc 38,8% din efectivele lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu