TRACTORUL ROMANESC - SCURTĂ EVOLUȚIE

 Uzina Tractorul Brașov (UTB) a fost o companie braşoveană specializată în producția de tractoare. Înființată în 1925 ca fabrică de avioane (IAR Brașov), după venirea în 1946 a autorităților ruse la Brașov care au confiscat o mare parte din utilaje în contul despăgubirilor de război, producția a fost orientată spre fabricarea de tractoare. Primul model scos pe piață a fost IAR 22. În 1948 fabrica devine Uzina Tractorul Brașov și, cu începere din 1960, apar pe piață primele modele de concepție integral românească, alături de cele cu motor Fiat. În anul 1990, uzina avea 23.000 de angajați. După 1990, Tractorul a intrat într-un lent proces de privatizare, care aproape că i-a secătuit resursele. Nu de puține ori, angajații uzinei au ieșit în stradă pentru a-și exprima nemulțumirea față de tergiversările guvernanților. În anul 2002, compania a produs circa 4.000 de tractoare la o capacitate de producție de 32.000 de tractoare/an. În anul 2004 societatea a fost la un pas de privatizare, cumpărătorul fiind fabrica de tractoare Landini din Italia, dar din cauza neînțelegerilor cu autoritățile locale și din cauza alegerilor de atunci privatizarea nu a mai avut loc. Cu toate acestea, uzina și-a continuat producția, din 2004 trecând la fabricarea tractoarelor din gama „4”. În 2007 uzina a fost închisă, intrând în lichidare.

Uzina s-a mai numit I.A.R.  Brașov, Intreprinderea Metalurgică de Stat

Număr de angajați ( scădere dezastroasă):

An	2007	2005	2004	2003	1990
angajați	1.900	3.300	5.000	6.800	22.000

Completare la istoric

1925: infiintarea I.A.R. (Industria Aeronautica Romana) ca societate mixta romano-franceza profilata pe productia de avioane
1930: I.A.R. incepe sa produca si motoarele pentru avioane (initial importate)
1938-1945: I.A.R. devine regie autonoma de avioane cu capital integral romanesc. Pana in anul 1945 se produc 19 tipuri de avioane din care 6 de conceptie proprie. Cea mai importanta realizare a uzinei a fost avionul IAR 80 cu varianta IAR 81
1946: are loc conversia în fabricatia de tractoare. Este produs primul tractor romanesc IAR 22.
1947: I.A.R. se desfiinteaza iar uzina se transforma in Intreprinderea Metalurgica de Stat
1948: Intreprinderea Metalurgica de Stat devine Uzina Tractorul Brasov (UTB)
1960: proiectarea primului tractor din gama 65 CP (U 650) in conceptie complet romaneasca
1963: intrarea in fabricatie de serie a tractorului U 650 (65 CP)
1963-1968: asimilarea in fabricatie a licentei FIAT pentru motoarele de 45 CP
1968-1976: diversificarea familiilor U 445 Fiat si U 650
1977-1990: dezvoltarea din modelul Fiat a tractoarelor de 26 CP, 70 CP, 80 CP, 100 CP și a altora cu proiectare propie, precum S-1300, S-1500, A-1800, A-1800A, A-360 și altele specoalizate.
1990: UTB devine societate pe actiuni si se schimba proprietatea și destinul ce conducea spre desființare,
- A.V.A.S - 80,17774 %
- SIF Transilvania - 17,15226 %
- alti actionari - 2,67001 %
1990-2000: se stabilizeaza productia gamei complete de motoare 20-100 CP cu 2, 3, 4 si 6 cilindri
1999: desprinderea din S.C. Tractorul UTB S.A. a unor societati cu activitati distincte de productia de tractoare
2002: finalizarea proiectarii in vederea trecerii la productia de serie a tractoarelor din gama "4"
2002: certificarea europeana si americana privind emisiile poluante pentru motoarele de 48 CP, 52 CP si 68CP
2004: trecerea la productia de serie a tractoarelor din gama"4"
Comentarii Inainte de 1990, România producea peste 40.000 de tractoare pe an. In 2001, numărul lor scăzuse la 5.300 de bucăți, iar în 2006 companiile autohtone au raportat fabricarea a 3.300 de unități. După închiderea uzinei din Brașov, în 2007, producția internă din domeniu s-a prăbușit, ajungând la numai câteva zeci de unități anual, producția internă fiind realizată de Mat Craiova și Mecanica Ceahlău. Un trailer încărcat cu patru tractoare româneşti, tare obosite, intră pe platforma companiei „Rotrac“, din portul Constanţa. Sunt descărcate lângă alte 15 - 20 de tractoare, aflate în aceeaşi stare fizică. Pe geamurile lor sunt inscripţii cu vopsea, în arabă. În urmă cu 22 de ani, portul Constanţa era plin de tractoare româneşti noi-nouţe. Înainte de 1990, ţara noastră producea un tractor la 9 minute şi exporta producţia în 50 de ţări. Livrările pe pieţele străine s-au rărit până la mijlocul anilor ´90. Începând din anul 2000, au reapărut tractoarele noi în portul Constanţa, dar din import. Declinul industriei autohtone a transformat România dintr-un mare exportator de tractoare şi utilaje agricole într-un importator net. Lichidarea Uzinei Tractorul Braşov a afectat portul Constanţa, economia naţională în general. Povestea fabricii este interesantă şi plină de învăţăminte. Înfiinţată în 1925, ca fabrică de avioane, ea a supravieţuit ocupaţiei sovietice. După 1946, ruşii au confiscat cea mai mare parte din utilaje în contul despăgubirilor de război. Din 1948, fabrica a devenit Uzina Tractorul Braşov şi, cu înce-pere din 1960, au apărut pe piaţă primele tractoare de concepţie integral românească, alături de cele cu motoare Fiat. În 1990, uzina avea 23.000 de angajaţi. După 1990, Uzina Tractorul Braşov a intrat, ca şi companiile de navigaţie maritimă „Navrom”, „Romline” şi „Petromin”, în administrarea Fondu-lui Proprietăţi de Stat. Şi în cazul ei, procesul de privatizare mereu amânat a avut acelaşi rezultat: falimentul. Dacă ocupantul sovietic nu reuşise să ne lase fără flotă şi industrie, FPS (actualul AVAS) a avut mai mult succes. De câţiva ani, prin portul Constanţa se exportă masiv doar tractoare româneşti, ungureşti şi sârbeşti scoase din uz. Potrivit directorului general Cristian Ancuţa, numai din dana companiei de operare portu-ară „Rotrac” au fost încărcate peste 6.000 de tractoare în ultimii trei ani şi jumătate: în 2009 - 3.118 tractoare, în 2010 - 1.900 tractoare, în 2011 - 900 tractoare, în primele 6 luni din 2012 - 600 tractoare. Alte mii de asemenea tractoare au fost exportate prin celelalte terminale de mărfuri generale din portul Constanţa. Exportatorii sunt întreprinzători egipteni, relatează Cristian Ancuţa. „Sunt oameni tineri, cunoscători ai limbii române şi buni specialişti. Se pricep foarte bine la utilaje, la motoare. Ştiu ce este bun şi ce nu într-un tractor, ştiu tipul şi anul de fabricaţie al diferitelor componente. Participă la licitaţiile din România, Ungaria, Serbia şi cumpără tractoarele date la casare, la fier vechi. Apoi, le recondiţionează într-o fabrică din Egipt şi le revând ca tractoare funcţionale” - relatează Cristian Ancuţa. De exportul de tractoare vechi este legat un eveniment naval. În timpul furtunii din 5 martie 2010, de pe coverta cargoului „Aurelia M”, sub pavilion Moldova, au căzut în apă, în dreptul digului de sud al portului Constanţa, la circa jumătate de milă, 72 de tractoare second-hand. Erau transportate în Egipt, pentru a fi folosite ca piese de schimb. Au fost recuperate din mare până pe data de 22 aprilie. În ultimii trei ani, producţia de tractoare din România a început să dea semne de relansare. Au fost deschise mai multe unităţi de producţie noi: Fabrica de tractoare Hoyo, din Râşnov (cu capital chinezesc), IRUM Reghin, MAT Craiova şi Fabrica de tractoare Băicoi (cu capital românesc). În 2011, au început pregătirile pentru deschiderea unei alte unităţi de producţie, cu capital chinezesc, în Zona Liberă Galaţi. Dar până vom vedea noile tractoarele româneşti în portul Constanţa, alături de automobilele Renault, va curge multă apă pe Dâmboviţa.

IAR 22 este primul model de tractor românesc, produs începând cu 1946 la uzina Tractorul din Brașov, sub conducerea lui Radu Emil Mărdărescu. Acesta a copiat modelul Hannomag, la propunerea directorului Ion Grosu. Greutatea utilajului era de 3,4 tone, fiind echipat cu motoare Diesel de 38 CP. Forța de tracțiune dezvoltată era de 1.225 kgf.
Încă de la început, uzina a primit o comandă de 5.000 de bucăți din partea statului. Primul tractor asamblat a ieșit din uzină pe data de 26 decembrie 1946, iar tractorul cu nr. 1000 a fost terminat la începutul lui 1949.

Primul tractor IAR 22

 

Tractorul  IAR 22 cu nr. 1000 (1949)

 

                                                                           IAR-22.1

                                                                           IAR-22.2

                                                                            IAR-22.3

                                                                            IAR-22.4

                                                                           IAR 22.5

IAR 23 a fost un tractor doar de tip agricol și a avut acceasi motorizare ca și IAR 22. Prin dispozitivul pentru priza de forță, prevazut cu ax de transmisie și șaiba de curea, poatea pune in mișcare și alte mașini ca : mașini de treierat, vânturatoare, combine, gatere, etc.

                                                                             IAR 23.1

                                                                              IAR 23.2

 

UTB KD-35 (tractor cu șenile) echipat cu un motor diesel UTB D-35-M (4 cilindrii, 37CP), cutie de viteze cu 5+1 trepte de viteză. Acesta avea un dispozitiv de remorcare cu care poatea remorca mașini agricole și era prevăzut cu ax de transmisie secundar pentru acționarea organelor active ale mașinilor agricole remorcate ca : seceratori, mașini de cosit, mașini de legat, etc.

 

                                                                             KD-35.1

                                                                                KD 35.2

 UTB  U-2 / U-26 / U-27 / U-29 / U-45 echipat cu un motor diesel UTB D-35-M (4 cilindrii, 45CP), cutie de viteze cu 10+2 trepte de viteză

                                                                                U26.1

                                                                                  U26.2

                                                                                    U45.1

                                                                              U45.2

UTB S-80 / S-100 Tractoare folosite în special la lucrări de îmbunătățiri funciare

                                                                                S80/100
 UTB U-340 echipat cu un motor diesel (3 cilindrii, 34 CP)

U340 DT

 

                                                                        U340 DT CE

UTB U-400 echipat cu un motor diesel (3 cilindrii, 40 CP).

                                                                              U400-1

                                                                              U400-2

UTB U-445 echipat cu un motor diesel (3 cilindrii, 44 CP), o cutie de viteze cu 12+3 trepte de viteza, tractiune 4X2 sau 4X4 in functie de model.

U445-1

                                                                             U445-3

                                                                              U445-4

                                                                             U445-6

                                                                          U445- DT

                                                                            U445 DTC

                                                                            U445 DTE

                                                                  U445 HC (horticol)

                                                             U445 IF (Incărcător frontal)
UTB U-530 echipat cu un motor diesel (3 cilindrii, 53 CP), o cutie de viteze cu 12+3 trepte de viteza, tractiune 4X2 sau 4X4 in functie de model.

 

.

 

 

 

 

Tractorul U-650 şi U-650M

Tractorul U-650 a fost un tractor universal, pe roţi pentru lucrările agricole şi pentru transport. Este un tractor de putere mijlocie, echipat cu motor Diesel de 47,8 kW (65 CP) la 1800 rot/min., cu injecţie directă şi pornire electrică. Domeniul larg de utilizare a tractorului este asigurat de priza de putere independentă sau sincronă şi de gama mare de viteze realizate prin cutia de viteze cu 5+1 trepte, dublate prin intermediul unui reductor.

Tractorul U-650  (cap de serie)

Secțiune Tractor u-650

                                                                     

                                                                 Tractorul U-650 M

                                                                                  

Efortul depus de tractorist este minim, datorită servomecanismului hidraulic al direcţiei. Pentru acţionarea maşinilor agricole tractorul este echipat cu instalaţie hidraulică cu mecanism monobloc, cu reglaj automat de forţă şi poziţie.

Construcţia osiilor din faţă şi spate permite variaţia ecartamentului. Tractorul putea fi dotat cu punte faţă motoare (variantele U 651 şi U 650 DT Super).

Caracteristici tehnice ale tractorului U650:
          Masa de exploatare (cu cabină) : 3620 kg;

          Raza minimă de viraj (cu roata interioară virată): 3,40 m;
          Tractorul putea lucra pe terenuri cu panta maximă de 12o (transversal direcţiei de mers);

Cotele de gabarit la tractorul U650:
          ecartamentul roţilor din faţă: 1320 ... 1970 mm;

          ecartamentul roţilor din spate: 1400 ... 2050 mm;

          distanţa între puntea faţa şi puntea spate(ampatamentul): 2430 mm;
          înalţimea tractorului fără cabină: 1900 mm 
          înalţimea tractorului cu cabină: 2630 mm;
          lungimea tractorului: 4070 mm;

 

ROMANIA - REGINA MARIA ŞI O AVENTURĂ DE RĂZBOI BBB X

            Iarna 1917-1918 a fost foarte grea meteorologic, foarte friguroasă. Regatul Român trăia înghesuit într-o parte a Moldovei sub ameninţarea germană a încheierii unei păci impuse de baionetă. Ruşii încheiaseră cu Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk. Armata rusă trădase alianţa prin bolşevizare, părăsise frontul româno-rus, se retrăsese în debandadă şi apoi fusese dezarmată şi izgonită de trupele române atât din Moldova, cât şi din Basarabia.
               Un anume colonel Joe Boyle a sosit la Iaşi şi la 3 martie şi a făcut cunoştinţă cu regina Maria, după cum ea însăşi a notat în jurnal. Acest Joe Whiteside Boyle era fiul unui crescător de cai, pe jumătate irlandez. La 17 ani a plecat pe mare, iar la 30 de ani era foarte bogat şi avea 7 copii. A încercat mai multe meserii. A făcut, însă, avere ca un norocos căutător de aur la Klondike, Dawson şi ţinutul Yukon, în vestul Canadei. Reprezenta modelul unui personaj al lui Jack London, pe care de altfel l-a cunoscut.

              De la Iasi, Boyle a plecat la Odesa cu un avion pus la dispoziţie de generalul Berthelot. Misiunea lui a fost să salveze 60 de prizonieri români. La destinaţie a negociat cu Cristian Rakovski un schimb de prizonieri. Personajul fusese un socialist român, din Cadrilater, cu studii de medicină la Paris, devenit apoi bolşevic şi un apropiat de Lenin şi Troţki. Rusii i-au dus pe prizonieri în port pe un vapor, dar Boyle a furat vasul de sub nasul soldaţilor roşii. După o odisee marină, la 1 aprilie 1918 vasul a ajuns la Sulina cu prizonierii romani la bord. Aventura a stîrnit senzaţie, iar Boyle a fost privit ca un erou la Curtea regală.

                Regina s-a retras la Coţofeneşti, în zona Bicaz. Argetoianu a scris în memoriile sale că Boyle a fost marea pasiune a reginei Maria şi nu Barbu Stirbei, alt amor mai vechi al reginei.
              Iată cum notează regina Maria apariţia lui Boyle la Coţofeneşti, în refugiul izolat de lângă Bicaz, la poalele Carpaţilor : “Eram pe punctul de a mă aşeza la masă, cînd auzii un uruit de maşină, o voce gravă, bărbătească, acompaniată de o călcătură apăsată pe scările de lemn. Era Boyle! Ce bucurie ! Am sperat în secret că el va veni, dar nu convenisem nimic.”

                Boyle a fost ultimul membru al misiunii militare a Antantei, cînd aceasta a trebuit să se retragă la cererea Puterilor Centrale, după pacea de la Bucuresti. A rămas pe peronul de la Iaşi s-o protejeze pe regina Maria.

                 La 18 iunie 1918, Boyle s-a întors cu avionul la Chişinău. Acolo a  făcut un puternic atac de cord chiar în ziua sosirii pe aeroport. Regina a trimis medicul ei personal. Boyle nu şi-a revenit niciodată pe deplin. A rămas cu un tremur al mîinii drepte şi cu dificultăţi de scriere tot restul vieţii. Dacă ar fi avut o constituţie mai puţin robustă, ar fi murit. In jurnal Maria a notat: ” Oare m-a părăsit Dumnezeu ? De ce el ? Oare nu-mi mai rămîne nimeni drag, totul se prăbuşeşte în jurul meu, nu mai am nici un sprijin, nici o salvare, nici o speranţă ? De ce ? De ce ? “(18 iunie 1918) “ Sînt rîndurile unei femei îndrăgostite şi care trăda lipsa ei de ataşament faţă de soţul atât de răbdător şi de bine educat.

                 După şase săptămîni, cînd starea sanătăţii lui era ceva mai bună, regina l-a adus pe iubit la Bicaz şi l-a îngrijit cu devotament. Sunt zilele cele mai bune ale iubirii lor. Vizitează împreună împrejurimile, satele, văile, pădurile. Amîndoi erau mari iubitori de cai. Boyle a revenit treptat la ocupaţiile lui, făcând planuri. Printre altele, se amesteca printre politicieni în zilele reunificării cu Basarabia şi Bucovina. S-a afirmat drept un antibolşevic convins, dorind să plece în Crimeea să îi combată alături de generalul alb Wranghel.

                Ferdinand nu a spus nimic deosebit. El a privit mereu amorurile reginei cu toleranţă. Mai curînd Barbu Ştirbey, cel trădat, iubitul reginei încă din 1909, s-a simţit frustrat de aventura reginei cu un aventurier.

Cum a privit Maria relaţia dintre soţul ei, regele Ferdinand, şi colonelul Boyle s-a putut constata din jurnalul ce a făcut-o de râs posterităţii: “Sînt îngrijorată cînd îi las singuri. Boyle este atât de sigur pe el în tot ce intreprinde. Cînd crede că are dreptate în ceea ce face e gata să se bată pentru ideile sale zece ore în şir, pînă are cîştig de cauză. Aceasta insistenţă îl scoate din sărite pe Nando. Nu poate să suporte să fie constrîns către o decizie chiar dacă ea ar coincide cu ce a decis el înainte. Are oroare să acţioneze şi îi respinge pe cei care îl obligă să-şi facă datoria. Boyle pe de altă parte nu suportă convenţiile sociale…Confruntările lui cu Nando mă îngrozesc şi mă amuză în acelaşi timp şi mă tem să nu ajungă să se bată într-o bună zi, ceea ce ar fi foarte regretabil…Avem nevoie de un om ca Boyle, dar cred că se înşală în privinţa lui Nando…” (notă din Jurnal de la 23 octombrie 1918). Disputele de care vorbeşte Maria, aveau legătură cu aventura prinţului moştenitor, viitorul Carol al II-lea, care cu o lună înainte, în septembrie 1918, dezertase şi fugise la Odesa, cu Zizi Lambrino.

La 11 noiembrie 1918, Germania a capitulat. Intreaga situaţie a Romaniei s-a schimbat. Curtea regală s-a întors la Bucureşti, şi s-a instalat în vechiul Palat regal şi la Cotroceni. Regele a fost primit triumfal de bucuresteni, fiind mai popular ca oricând. Maria a ajuns din nou regina de la ea de acasă, într-o ţară care a ieșit victorioasă din război, dar cu răni greu de vindecat. Abnegaţia reginei prin spitalele cu răniţi, curajul arătat pe front, au făcut să se bucure de multă simpatie. Poporul o iubea, ea fiind o aprigă susţinătoare a intrării în război de partea Antantei. La Iaşi s-a opus păcii separate cu Puterile Centrale.

                In martie 1919, regina Maria a făcut o vizită la Paris, unde Conferinţa de Pace se blocase. Cererile romanilor nu mai erau acceptate decît în parte. Regina a ajuns acolo sperînd să îmbunătăţească poziţia Bucureştiului la negocieri. Cei doi, Boyle şi regina Maria, se cunoscuseră cu un an înainte. Boyle se afla la Paris, dar marginalizat. Stilul său impetuos, direct, îi crease destule animozităţi. Totuşi el a făcut cîteva servicii României, cum ar fi obţinerea unui împrumut din partea Canadei, bani de care era nevoie pentru refacerea ţării.
          Borden, primul ministru al Canadei, l-a numit însărcinat cu afaceri la Bucureşti. El trebuia să supravegheze felul cum se distribuiau ajutoarele către Romania şi să promoveze comerţul între cele două ţări.

                 Regina a sosit la Paris, gara Lyon, la 5 martie 1919 şi s-a instalat la Hotel Ritz, în piaţa Vendome. Acolo a vizitat-o preşedintele Franţei, iar presa a scris mult despre vizită. Regina era frumoasă, era aliata Franţei, iar în vremuri grele se ţinuse bine. L-a întâlnit şi pe fostul preşedinte francez, Aristide Briand. Acesta era preşedinte, în august 1916, cînd România a semnat intrarea în război alături de Antanta. La 6 martie 1919 s-a văzut cu noul prim ministru, George Clemenceau. Două zile mai tîrziu, a mers la Palatul Elisee pentru a-l vizita pe preşedintele Poincare, care i-a acordat legiunea de onoare.
               A pleacat la Londra pentru a-l întîlni pe vărul său, George al V-lea. Regele şi regina Marii Britanii au întâmpinat-o la Gara Victoria. Aici l-a reîntâlnit pe colonelul Boyle. A revenit la Paris pentru a se întîlni cu preşedintele american, Woodrow Wilson, cel care nu susţinea cererile Romaniei la Conferinta de Pace.

              Revederea cu Boyle a schimbat ceva din povestea lor de iubire de la Coţofeneşti şi Iaşi. Diferenţele sociale dintre ei s-au accentuat. Ea este regina unei ţări europene. El a rămas un om cu statut echivoc. Izolarea, disperarea reginei, care îi apropiase cîndva, atunci cînd Maria avea nevoie de sprijin, dispăruseră. Succesul ei la Paris şi Londra pare să sublinieze distanţa ce se crease între cei doi foşti amanţi. Trebuia să se ţină seama şi de anturajele care nu priveau cu ochi buni relaţia celor doi. Protocoalele şi aparenţele trebuiaiu păstrate. Intr-un sat din Moldova, departe de ochii lumii, nu prea au avut de ce să se teamă. La Paris, la Londra, la Bucureşti, aparenţele erau imposibil de păstrat. Totuşi povestea de dragoste a continuat.

            Armata română, în timp ce Conferinţa de Pace se ţinea la Paris, iar regina se întorcea în ţară, a ocupat Budapesta. Scopul era de a plăti o poliţă istorică şi de a înăbuşi revoluţia bolşevică ungară. Prinţul moştenitor Carol, participa la expediţie, ţinut departe de Zizi Lambrino, morganatica lui soţie cu care se căsătorise clandestin la Odesa în toamna 1918.

               Boyle a revenit la Bucureşti ca diplomat canadian. Datorită relaţiilor sale la Curte, a devenit iar un personaj influent, permiţându-şi să facă plimbări călare cu regina. Refacerea Romaniei solicita multe fonduri, investiţii străine, iar perspectivele ţării erau foarte mari. Trecerea pe care o avea Boyle îi deschidea multe uşi. Regina a devenit mai curând preocupată de căsătoriile celor trei fiice ale ei. Prinţul Carol, a fost trimis să facă înconjurul lumii. Situaţia era însă încurcată pentru familia regală, pentru că Zizi Lambrino a născut un copil. Iar Carol al Il-lea l-a recunoscut, fapt care a născut numeroase procese mai tîrziu. La Bucureşti, Boyle apărea mereu în anturajul reginei, situaţie care supăra multă lume. Regina nu ţinea seama de demnitatea sa şi se comporta total necuvincios.

          Boyle s-a implicat în afaceri ca reprezentant al firmei Royal Dutch Shell în România. A continuat să poarte uniforma de colonel onorific, deşi Guvernul canadian i-a interzis. Treptat între el şi regină s-a instalat o distanţă. In august 1919, Boyle a primit ordin de la Ottawa să închidă misiunea şi să se întoarcă acasă. El a refuzat, deşi stipendiile îi fuseseră tăiate. Unii au văzut în această atitudine faptul că nu se putea despărţi de regină. Alţii, vedeau că ar fi vorba de interesul pentru afacerile lui, care începuseră să devină importante. Cum în Canada era ruinat, nu îi rămînea decît să reuşească la Bucureşti.

          Presa romanească nu îl privea cu simpatie. Apareau articole critice. Influenţa lui stârnea destule gelozii. Zvonurile circulau insistent şi se creaseră multe rivalităţi. Concurenţii de pe piaţa de petrol din România, mare producătoare în acel timp, doreau eliminarea acestui rival influent. A fost acuzat că servea interesul privat şi nu misiunea dimplomatică, sau că slujea mai mult patronii din industria petrolului, ale Shell-ului şi Angliei, şi mai puţin România. O altă chestiune care s-a pus a fost bănuiala că ar fi activat ca agent britanic de informaţii. Contra Rusiei bolşevice se pare că jucase acest rol în 1917-1919. La Bucuresti, cercurile de afaceri romanesti şi străine l-au marginalizat. iar cu sănătatea stătea din ce în ce mai prost. In iunie 1920, regina Maria i-a sugerat că ar fi bine să plece din ţară. Şi nu era singura care cerea acest lucru. Presa, politicieni importanti și personaje din anturajul Curţii îi cereau acelaşi lucru. La 20 octombrie 1920, Boyle a părăsit România.

           Boyle a plecat în Crimeea ca să îi combată pe bolşevici. De aici i-a trimis o scrisoare reginei. ”Doresc să fii fericiră. Este tot ce pot să îţi spun.” In Crimeea cuprinsă de haos şi război civil, generalul Wranghel a fost înfrînt. Boyle a ajuns la Odesa în plină retragere a Armatei albe, ultima care mai rezista bolşevicilor. El s-a refugiat la Constantinopol.

           In decembrie 1920  a revenit la Bucureşti, unde regina l-a primit. De Crăciun a pleacat la Paris pentru afaceri cu petrol. In aprilie 1921, Boyle a fost angajat de Royal Dutch Shell, ca să reprezinte compania în Caucaz. Trece prin Bucureşti în drum spre Constantinopol. Regina Maria l-a invitat la castelul Bran. La începutul lui iulie 1921, Boyle s-a despărţit de regină. N-a mai revăzut-o niciodată. La 21 octombrie Boyle i-a scris reginei: ”Ţi-a fost imposibil să păstrezi lîngă tine vechiul prieten. Am plecat. Nu mă lăsa să devin o fantomă în viaţa ta. Nu-mi datorezi nimic. Ai fost generoasă şi îţi sunt recunoscător. Te iubesc.Gîndeşte-te la asta.” Dar relaţia lor era terminată.

        In 1922, Boyle, ca reprezentant Shell, s-a aflat în Caucaz. Bolnav, a trebuit să fie transportat la Constantinopol. In drum spre la Londra, unde urma să fie internat intr-o casa de odihnă, a vizitat-o pe Elisabeta, regina Greciei, fiica reginei Maria. Nici afacerile nu i-au mai mers bine. Shell l-a concediat. A murit la 13 aprilie 1922. Regina Maria nu l-a uitat. Lespedea romanească de la cimitirul Hampton Hill a fost executată la cererea ei. A fost marea ei iubire, cu toate că el s-a aflat în deplinătate fizică numai pentru jumătate de an din aventura lor. Povestea a aruncat o umbtă total ruşinoasă asupra reginei atât de respectată.

PRINŢUL CAROL - O RUŞINE PENTRU DINASTIA ROMÂNĂ ŞI ONOAREA MILITARĂ BBB

In septembrie 1918, Prinţul Carol dispare de la regimentul de vînători de munte încazarmat la Tîrgu Neamţ. Insoţit de un prieten de încredere, a trecut peste  Nistru în Ucraina. Acolo s-a folosit de protecţia unor ofiţeri austrieci, continuându-şi drumul pâna la Odessa, unde s-a căsătorit cu Ioana Zizi Lambrino.

“Ofiţerii puterilor centrale erau prezenţi. Autorităţile inamice erau încîntate că Dinastia care le-a declarat război primea o atare lovitură.” consemna I.Gh.Duca. Prinţul Carol a trimits o telegramă  obraznică regelui Ferdinand: “ Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa". Carol. ”Prințul Carol mai amenințase că se va duce pe frontul de vest să lupte acolo, dar nimeni nu legase acest zvon de flirtul dintre prinţ şi Ioana Zizi Lambrino, o tînără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iaşilor, sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română. Prinţul Carol era frivol şi afemeiat, astfel că nu era de mirare că renunţa prea uşor la tron, pentru a se dedica iubitei lui. Episodul era agravat de faptul că Odesa se afla pe teritoriu inamic, sub ocupaţia Puterilor Centrale. Carol s-a făcut, astfel, vinovat de dezertare şi trădare, cu circumstanţe agravante; ţara lui se gasea în război.

Fuga prinţului Carol a luat prin surprindere familia regală. Faptul a facut senzație. Ziarele, mai ales cele germane, relatau faptul cu multe amănunte. Pe lîngă dezertare, mai rămînea un alt fapt: realiza o căsătorie morganatică care îl decădea pe Carol din calitatea de moştenitor al tronului.

Argetoianu în Memorii nota : “ Vâlva a fost enormă căci Prinţul, în care toţi ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dîndu-ne o mare decepţie .” La Iaşi s-a ţinut un Sfat. Regele s-a consultat cu primul ministru Alexandru Marghiloman, cu Ionel I.C. Bratianu, Alexandru Averescu și Barbu Ştirbey. Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoştenirea lui Carol şi trimiterea lui în faţa tribunalului militar pentru dezertare. Alţii pentru o soluţie blândă. Regina Maria, mai ales, îşi apără copilul cu energie. Probabil că spiritul lui de aventuri amoroase se moştenea de la ea. S-a hotărât trimiterea unor emisari la Odesa pentru a-l aduce cu orioce preţ înapoi pe fugarul regal.

Prinţul moştenitor era major, om de 25 de ani şi se însurase cu româncă, fapt interzis de lege. Carol era obligat de regulamentele casei regale să ia în căsătorie o femeie dintr-o familie regală străină. Ferdinand în 1892, îndrăgostit de Elena Vacarescu, la cererea lui Carol 1, a renunţat la ideea de a se căsători cu Elena Văcărescu. Prinţul Carol, într-un alt climat, cu altă educaţie decît Ferdinand, a preferat să părăsească armata în timp de război pentru a se căsători ce cea pe care o iubea, Ioana - Zizi Lambrino. Se cunoşteau din copilarie. Zizi Lambrino era legată de curtea regală pe care o frecventa. Mai ales în perioada refugiului la Iaşi, Zizi Lambrino s-a aflat şi mai mult în apropierea reginei Maria şi a prinţului Carol.

La insistenţele trimişilor lui Ferdinand, prinţul Carol s-a întors la Iaşi. La graniţă a fost aşteptat de regina Maria, cu care a avut discuţii încordate, pline de reproşuri, lacrimi şi promisiuni. Carol a acceptat în prima instanţă să renunţe la căsătorie. Criza dinastică părea depăşită. Carol a fost separat de Zizi Lambrino. Orice întîlnire le era interzisă. Zizi a fost expediată în judeţul Botoşani unde familia ei avea o moşie. Prinţul Carol a fost surghiunit la mănăstirea Secu Horaiţa din Carpatii orientali, lîngă Bicaz. In ianuarie 1919 căsătoria a fost anulată, pe motiv că s-a făcut fără aprobarea regelui, şeful casei regale, cum cerea Constituţia.

Familia regală s-a întrs la Bucureşti odată cu retragerea trupelor de ocupaţie, la 12 decembrie 1918. Carol a participat la ceremonii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplt, dar a continuat s-o vadă, în ascuns, pe Zizi Lambrino. Este trimis ca pedeapsă pe malul Dunării în satul Mănăstirea. Trimite scrisori de dragoste spre Zizi Lambrino, şi ameninţă cu evadarea şi cu sinuciderea. A fost trimis în surghiun mai departe de Bucureşti, la garnizoana Bistriţa. Carol vrea sa se împace cu Zizi şi pentru că ea aşteapta un copil. La 1 august 1919, Carol i-a trimis o scrisoare prin care recunoaştea că era tatăl copilului. Deşi a acceptat desfacerea căsătoriei, el a revenit şi a trimis o scrisoare regelui Ferdinand de renunţare la tron.

Ca replică, a fost trimis pe frontul de pe Tisa pentru a reflecta la decizia sa. Guvernul şi regele nu au recunoscut renunţarea la tron. Un comunicat oficial a contestat autenticitatea scrisorii, afirmându-se că renunţarea la tron survine numai după recunoaşterea actului de către rege şi Guvern. Carol a revenit cu o scrisoare către Brătianu, Prim ministru la aceea dată, în care a insistat că renunţarea la tron rămînea irevocabilă. A simulat chiar şi o tentativă de sinucidere la Palatul Cotroceni, împuşcîndu-se în picior.

Copilul lui Carol şi Zizi Lambrino s-a născut la 8 ianuarie 1920, primind numele Mircea Lambrino. Carol a devenit tată într-o căsătorie morganatică, aşa că lucrurile au luat o intorsătură gravă şi total nedorită pentru statutul prinţului moştenitor. Regele Ferdinand şi regina Maria au hotărât să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii. Şase săptămîni după naşterea copilului, la 20 februarie, prinţul Carol a pleacat din portul Constanţa, pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, canalul de Suez, Bombay, Colombo, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Şanghai, Kyoto, Hawai, San Francisco, Chicago, New York, Londra. Paris.  Stratagema a avut efect. Intr-o scrisoare către Zizi Lambrino, Carol a anunţat că legătura lor a încetat. "Am întors o nouă pagină” o anunţa el. Socoteala reginei Maria, că depărtarea i-o va scoate din inimă, s-a adeverit. Intors în Europa după ce ocolise pămîntul, la Lucerna, Carol a întîlnit-o pe prinţesa Elena a Greciei. Se pare că a fost vorba de dragoste la prima vedere. Tinerii s-au plăcut şi căsătoria a avut loc la Atena pe 10 martie 1921, la o săptămînă după căsătoria Elisabetei, alt copil al reginei Maria, cu George al Greciei, fratele Elenei. Amîndouă căsătoriile s-au desfăşurat în prezenţa reginei Maria. Slujba a avut loc cu fast la Catedrala patriarhală.

In mai, perechea s-a întors în România pe mare. Primirea la Bucureşti a fost entuziastă. Mulţimea a uitat de criza dinastică, iar Carol părea hotărât să recîştige simpatia poporului. Elena avea 25 de ani, iar Carol 28. Cei doi au ales să locuiască la Sinaia, în vila Foişor, în apropierea Peleşului. Au preferat să stea departe de larma capitalei. Regina Maria îi vizita uneori dîndu-le sfaturi. Mai ales Elenei, care era însărcinată. Carol îşi petrecea timpul ca şi în trecut printre militari, la regimentul de vînători de munte din Sinaia. Uneori cei doi ieşeau să se plimbe cu automobilul prinţului Carol, care e un şofer pasionat.

Elena a născut la 25 octombrie 1921 un băiat, căruia i s-a dat numele Mihai. In decembrie, Carol şi soţia lui au revrnit la Bucureşti şi s-au instalat într-un palat pe şoseaua Kiseleff. La scurt timp, după botezul lui Mihai, Elena a pleacat la Atena, îngrijorată de sănătatea tatălui ei, şi pentru a-l înfăţisa familiei sale pe Mihai, nepotul regelui Constantin. Acolo a rămas patru luni. A revenit la Bucureşti în aprilie 1922 şi a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia.
Apoi a pleacat din nou să-şi întîlnească tatăl în Italia. A revenit la Bucuresti, dar, se pare că, despărţirea dintre Carol şi Elena a fost prea lungă. Răceala s-a înstalat între cei doi. Ajunsă la Bucureşti, Elena a constatat repede că prinţul Carol avea o altă viaţă lui. Nu a avut altceva de făcut decît să accepte situaţia şi să-şi îndeplinească obligaţiile protocolare. Dar relaţia dintre ei s-a rupt.

In 1922, cei doi au călătorit pe Dunăre pînă la Belgrad, unde a avut loc căsătoria prinţesei Maria, sora lui Carol, cu regele Alexandru al Iugoslaviei.
Principala preocupare a reginei Elena a rămas educaţia lui Mihai, viitorul rege al României. Copilul era şi singura punte de legătură cu viciosul Carol. Pe alte teme cei doi nu mai comunicau. Elena practic era părăsită la Bucureşti. Carol a început o altă aventură, care îi va marca viaţa, legătura scandaloasă cu Elena Lupescu, soţia unui ofiţer. Ziarele au observat ce se întîmpla şi au început să scrie despre subiect, mai ales cele străine. Insistenţele lui Ferdinand, ale reginei Maria, ale reginei Sofia, au rămas fără rezultat. Cei doi, Elena si Carol nu s-au putut reconcilia.

Cum a rămas cu Zizi Lambrino ? Printr-un aranjament cu Guvernul, Zizi Lambrino a primit o pensie de 100.000 lei/anual, cu condiţia să părăsească ţara împreună cu copilul. S-a stabilit lingă Paris, la Neully, într-o vilă cumpărată de statul român. Ea trebuia să restituie corespondenţa cu Carol pentru alţi 100.000 lei. Adevărul este că deşi a primit banii, nu a predat toate scrisorile. In 1926, la doi ani după ce se pronunţase divorţul lui Carol de regina Elena, Ioana- Zizi Lambrino a intentat un proces pentru pensie alimentară fostului ei soţ. A fost primul dintr-un şir lung de procese. Ioana Zizi Lambrino a adus drept probe scrisorile trimise ei de Carol, în care acesta recunoştea copilul, pe Mircea Grigore, născut la 8 august 1920. A fost un copil ilegitim, născut in afara căsătoriei. Presa a înşfăcat acest subiect şi l-a desfăşurat pe multe pagini, vreme de ani de zile, la Paris, ca şi la Londra şi Roma şi bineînţeles la Bucureşti. De întîlnit, însă, cei doi nu s-au mai întîlnit niciodată. Zizi Lambrino a murit la Paris în 1953. După o săptămînă a murit şi Carol, în exil, în Portugalia, la Estoril.