miercuri, 14 noiembrie 2012

UNIREA BANATULUI CU ROMÂNIA 1919 BBB X


Unirea Banatului cu România a fost proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Preluarea de facto și de jure a administrației Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe și franceze.
http://timisoarastiri.ro/images/stories/tm1919unirii-20120728192153.jpg

Administrația românească s-a instalat în Banat abia un an mai târziu, unirea fiind consfințită de intrarea trupelor românești în Timișoara pe 3 august 1919. Deși România revendicase Banatul în cadrul granițelor sale naturale, până la Tisa și Dunăre, Banatul a fost în cele din urmă împărțit deConferința de pace de laq Paris, între Regatul României (aproximativ 2/3) și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (aproximativ 1/3). Administrația românească s-a instalat abia în vara anului1919, unirea fiind consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara la 3 august 1919.
Cadrul politic
Intrarea armatei romane in Timisoara


Situația din Banat în toamna anului 1918 devenise tot mai tensionată. Acțiunile de protest din regiunile urbane s-au înmulțit. Pe 6 și 20 octombrie, la Timișoara au avut loc demonstrații pentru încheierea ostilităților militare. La 26 octombrie, participanții la manifestația organizată pe străzile orașului au dărâmat statuia generalului austriac Antoniu Scudier precum și monumentul lui Coronini. Publicația locală Temesvári Hírlap consemna că statuia „a fost dărâmatǎ cu o rangă. Nu are importanță de cine. Nici nu merită să mai fie ridicată. Ea reprezenta o lume veche, dispărută, militarismul, servilismul și închinarea la idoli”. La 31 octombrie 1918, a avut loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara. În aceeași zi, în sala cazarmei militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale și s-a înființat un Consiliu Național al Banatului, condus de dr. Aurel Cosma. În zilele următoare, soldații întorși de pe front, revoltați de lipsurile în care se zbăteau familiile lor iau cu asalt conacele celor avuți, împărțind celor înfometați stocurile de alimente și de alte bunuri rechiziționate. În multe localități, autoritățile făceau apel la aparatul represiv. Jandarmii și așa numitele „gărzi de oțel” intervin cu brutalitate, mulți locuitori nevinovați căzând victime măcelurilor. Românii din Banat s-au constituit în Consilii și Gărzi naționale românești, ca răspuns la dezordinea care se crease, la atrocitățile jandarmilor și ale „gărzilor de oțel” ungurești. Lupta lor pentru emancipare națională și autodeterminare intra acum în ultima fază.

Proclamarea Republicii Autonome Bănățene

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara, au participat, în Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorși la Timișoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntașii maghiari locali și decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei și să înființeze „Sfatul Poporului din Banat”, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a proclamat Republica Bănățeană și a declarat că va rămâne atașat noului guvern maghiar. Manevra însă nu a fost deloc agreeată de români, care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României. Fruntașii românilor au părăsit consfătuirea și, într-o întrunire separată, au alcătuit „Consiliul Militar Național Român”, având ca președinte pe dr. Aurel Cosma. Acesta răspundea deciziilor lui Otto Roth astfel: „Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național.”
In 1919, Banatul a fost împărțit între Regatul României și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Regatul Iugoslaviei). Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existența a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre. Alt argument al sârbilor a fost poziția geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la granița cu Banatul și, prin urmare, vulnerabilă din punct de vedere strategic și militar. Mai târziu, o ultimă încercare de independență a venit din partea germanilor din Banat, care, în data de 16 aprilie 1920, au trimis o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar și regiunea vecină Bácska. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane, care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferința de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
In 11-13 iunie, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a comunicat României decizia finală privind granița dintre România și Ungaria și dintre România și Serbia. Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime revenea Serbiei.
Banatul românesc
In 28 iulie, administrația română s-a instalat în Banat. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru județul Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma pentru județul Timiș-Torontal, cu sediul la Timișoara.


La 3 august 1919 în Timișoara au intrat primele unități ale armatei române, sub comanda colonelului Economu, în uralele mulțimii entuziasmate. În piața din centrul orașului, care de atunci se va numi „Piața Unirii”, armata a fost primită de oficialitățile locale și de reprezentanți ai minorităților. Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, au sosit la Timișoara de la Arad prim-ministrul Ion I.C. Brătianu și ministrul Consiliului Dirigent Ștefan Cicio-Pop. În ziua următoare Regatul României a încheiat tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în granițele României Mari.
Marea adunare populară de la Timișoara
La 10 august 1919 se ține la Timișoara o mare adunare populară a tuturor bănățenilor, veniți în număr de peste 40.000, din toate colțurile provinciei, să consfințească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluție prin care declară:

Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române.
Jurăm credință și supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.
Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreața operă și jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolșevismului maghiar și pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei.
Luăm cu mulțumirea la cunoștință hotărârile Suveranului nostru și a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale și suverane ale statului și neamului românesc.
Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie „Banatul” cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa și Mureșul, din punct de vedere istoric, etnografic și economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari.
Protestăm contra oricărei încercări de a știrbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului și statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român.
[...]

 La Conferința de Pace de la Paris, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a cerut recunoașterea granițelor unei Românii care includea întreg Banatul, cu granița pe Tisa inferioară până la vărsarea acesteia în Dunăre și apoi cursul Dunării. Conferința însă a decis linia de demarcație care s-a păstrat până astăzi, cu excepția unei rectificări care a avut loc în 1923. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda (Međa, Párdány), Modoș (Jaša Tomic), Șurian (Šurjan), Căptălan (Busenje), Crivobara (Markovićevo) și Gaiu Mare (Veliki Gaj, Nagy Gaj), în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche (Stara Beba, Óbéba), Cherestur (Krstur, Pusztakeresztúr), Ciortea (Csorda) și Iam (Jám) și orașul Jimbolia (Žombolj, Zsombolya). Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924

Banatul sub ocupație sârbească

Sfârşitul războiului de reîntregire naţională găseşte România în tabăra câstigătoare. Acest fapt dădea curs aplicării tratatului încheiat cu Antanta la 17 august 1916, prin care României îi era promis, pe langă Transilvania şi Bucovina, Banatul integral.
Instaurarea administraţiei româneşti s-a făcut cu dificultate, datorită ocupaţiei străine, sub care se afla Banatul, ocupanţii fiind chiar trupele aliate sârbeşti.
Există două variante generalizante, opozabile una alteia, care explică intrarea armatei sârbe în Banat şi care aparţin spaţiului istoriografic românesc.
Conform uneia dintre opinii, comandamentul militar al flancului de sud al Antantei ar fi luat hotărârea ca trupele sârbeşti să fie mandatate cu menţinerea ordinii în zonă, date fiind tulburările iscate în preajma şi după încheierea armistiţiului din 11 noiembrie, conform căreia armata sârbă urma să înainteze în Banat, încă din 12 noiembrie, ajungând până la 20 noiembrie pe râul Mureş.
Potrivit celeilalte opinii, sârbii au folosit, în avantajul propriu, situaţia confuză din Banat, urmărind să pună Conferinţa de Pace de la Paris în faţa unui fapt împlinit, fără să aibă consimţământul generalului francez Franchet d’Esperey, comandantul frontului de sud, aceştia trecând Dunărea2.
Cert este că armata sârbă a trecut Dunărea în ziua de 9 noiembrie 1918 şi a ocupat oraşul românesc Biserica Albă, urmat de Lugoj şi Timişoara în zilele următoare, astfel căpână la 20 noiembrie 1918, trupele sârbeşti au ajuns pe linia Mureşului, instalându-se între localităţile Szegedin şi Lipova3.
In acel moment armata română era în curs de mobilizare, începând cu 6 noiembrie 1918, pentru a neutraliza armata germană condusă de către feldmareşalul Mackensen. Pe 10 noiembrie 1918, România a reintrat în război, guvernul român, condus de geberalul Coandă a adresat un ultimatum lui Mackensen, cerându-i ca armata germană să se retragă urgent de pe teritoriul României. Comandamentul armatei sârbe care era la curent cu preparativele României de a reintra în război împotriva puterilor centrale, au procedat la ocuparea Banatului.
Armata sârbă a vrut să pună viitoarea Conferinţă a păcii în faţa unui fapt împlinit. Ca atare, ea abandonează flancul stâng pe care îl deţinea în cadrul trupelor aliate la Salonic şi deplasându-se spre dreapta frontului, a ocupat în întregime Banatul fără consimţământul comandantului operaţiunilor de pe Teatrul de război din Sud, generalul francez Franchet d’Esperey. In consecinţă armata sârbă a trecut Dunărea în ziua de 9 noiembrie 1918 şi a ocupat oraşul Biserica Albă, unde a instaurat administraşia sârbă. La 13 noiembrie a intrat în Lugoj și la 15 noiembrie în Timişoara. Continuându-şi înaintarea, la 20 noiembrie 1918, trupele sârbeşti au ajuns la linia Mureşului instalându-se între localităţile Szegedin şi Lipova. Fiind informat despre intenţia trupelor sârbeşti de a ocupa tot Banatul, Dr. Otto Roth, comisarul civil al poporului din Banat şi Guvernatorul Banatului numit în această demnitate de către guvernul ungar, Karolyi, a cerut ca, armata sârbă să fie primită ca aliat, deoarece vine din partea Antantei, pentru a păstra ordinea. O. Roth proclamase cu puţin timp înainte aşa-zisa Republică Autonomă a Banatului şi spera că poate perpetua stăpânirea maghiară asupra Banatului cu ajutorul trupelor sârbeşti. Serbia era un stat mic ce aspira la gruparea într-o federaţie a unor state şi provincii invecinate. De aceea cercurile conducătoare ale Ungariei îşi puneau mari speranţe în ocupaţia sârbă a Banatului.
Astfel, detaşamente mici de sârbi au pătruns în Banat şi l-au ocupat în întregime foarte repede. La 11 noiembrie ei intrau deja în Novi Sad. Inclusiv şi în Lipova, pe Mureş, s-a stabilit un detaşament sârbesc, după 20 noiembrie 1918. Pretutindeni în comitatele Torontal şi Timiş s-au instalat autorităţi sârbeşti, fară să se aştepte hotărârea de la Paris.
Intre timp, Consiliul Naţional Român Central a solicitat în mod oficial, prin nota ultimativă din 10 noiembrie 1918, Consiliului Naţional Maghiar, predarea guvernării şi administraţiei efective a Banatului şi a Transilvaniei. Nota ultimativă expira în ziua de 12 noiembrie 1918 orele 18:00, modalităţile de predare urmând să fie stabilite de către o comisie mixtă româno-maghiară. Consiliul Naţional Maghiar şi guvernul din Budapesta au cerut prelungirea cu 48 de ore a termenului de expirare din nota ultimativă. Aceasta pentru că, între timp, guvernul maghiar ducea tratative pentru încheierea unui armistiţiu cu Antanta. Armistiţiul a fost încheiat la 13 noiembrie 1918, prin semnarea la Belgrad a unei convenţii speciale între Antanta, reprezentată de generalul Henrys, comandantul armatei din Ungaria şi voievodul sârb Meśici şi Ungaria reprezentată prin ministerul de război, Bela Linder. Cu toate că avea un caracrer militar, convenţia stipula că, în nordul Mureşului administraţia să rămână în competenţa trupelor ungare, iar sudul râului să rămână în competenţa Antantei. Această situaţie trebuia să dureze până în momentul când viitoarea Conferinţă de Pace va lua o hotărâre despre respectiva zonă. Deci potrivit acelei Convenţii abuzive două treimi din Transilvania reveneau Ungariei, iar Banatul fiind administrat de maghiari, rămânea efectiv ocupat de armata sârbă şi franceză.
Prima localitate importanta ocupată de către sârbi a fost Biserica Albă, care a trecut sub comanda Colonelului Zivo Miletici.  In cazul ocupării Timişoarei, atât prefectul comitatului Timiş cât şi comisarul guvernamental al Banatului dr. Otto Roth au fost anunţaţi telegrafic de către Miletici, despre hotărârea autorităţilor de la Belgrad de a ocupa în întregime Banatul. Mai mult chiar, aceştia hotărăsc ca armata sârbă să fie primită ca aliat, considerând că sârbii vin din partea Antantei, pentru a păstra ordinea.
Otto Roth proclamase cu puţin timp înainte aşa-zisa republică a Banatului în cadrul Ungariei, al cărei comisar civil era, şi spera să-şi poată continua planurile sale ambiţioase de perpetuare a stăpânirii maghiare asupra Banatului cu ajutorul trupelor sârbeşti. Veneticii foşti stăpâni ai Banatului sev temeau de unirea Banatului cu România.
După încheierea Convenţiei de Armistiţiu de la Belgrad au început în ziua de 13 noiembrie 1918, la orele 11:00, la Arad se purtau tratative între o delegaţie a guvernului maghiar condusă de Oscar Iaszi, ministrul minorităţilor şi o delegaţie a Consiliului Naţional Român Central condusă de Ştefan C. Pop, Chiar în timpul desfăşurării tratativelor româno-maghiare de la Arad, continuând politica faptului împlinit şi profitând de prevederile Convenţiei de la Belgrad, armata sârbă a intrat în Timişoara.
La 14 noiembrie, primele unităţi sârbeşti au intrat în Timişoara şi au instalat noile autorităţi, ai căror funcţionari au fost recrutaţi din rândul comunităţii sârbe din oraş, comunitate ce nu depăşea cca 15.000 de locuitori, dintr-un total estimat la 70.000 de oameni. Ocuparea oraşului Timişoara de către armata sârbă a fost înfăptuită efectiv duminică, 15 noiembrie 1918, când primarul Iosif Geml a predat oficial oraşul trupelor sârbeşti, rugându-le să-i protejeze pe cetăţeni.  In numele consiliului Naţional Român din Timişoara şi comitatului Timiş, a luat cuvântul preşedintele dr. Aurel Cosma, cerând comandamentului de ocupaţie protejarea românilor din Banat. Din partea armatei de ocupaţie a răspuns colonelul Nicolae Czolovici, care a dat asigurări că populaţia oraşului va beneficia de un tratament uman.
Sârbii au preluat administrarea militară a oraşului, numind comandant al garnizoanei pe colonelul sârb Petru Savatici.
Armata sârbă a dizolvat, în ziua de 17 noiembrie 1918, garda civilă care menţinea ordinea în oraş şi în comitat, acest rol fiind preluat de poliţia oraşului, asistată de către soldaţii sârbi.  In aceeaşi zi au fost desfiinţate şi gărzile naţionale româneşti, din ordinul comandamentului sârb.
Odată cu instalarea administraţiei militare, a fost numit şi un nou comandant al poliţiei oraşului, respectiv colonelul Petar Savatici, care s-a remarcat încă de la preluarea funcţiei prin luarea unor măsuri extrem de severe, care vizau, în principal, anihilarea oricărei mişcări cu caracter naţional de sorginte românească, eventual maghiară. La 20 noiembrie au fost dizolvate toate gărzile civile înfiinţate pe teritoriul Banatului. Se înţelegea astfel că autorităţile sârbe nu vor tolera nicio manifestare cu caracter naţional.
Românii bănăţeni, în frunte cu dr. Aurel Cosma, au primit armata sârbă ca pe armata unei ţări care făcea parte din Antanta şi deci, aliată României, atitudine ce reiese din discursul acestuia la intrarea trupelor în oraş.  In scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat radical, românii bănăţeni fiind cei mai persecutaţi de către administraţia sârbă.
S-a ajuns la o înţelegere între armata sârbă şi Sfatul Poporului, subordonat guvernului de la Budapesta, care reglementa întreţinerea şi aprovizionarea trupelor de ocupaţie, înţelegere consfinţită prin convenţia încheiată la Belgrad. Astfel întreţinerea trupelor revenea ca îndatorire Sfatului Poporului, iar controlul aprovizionării acestora revenea Consiliului Naţional Sârb din Banat.
Inţelegerea dintre armata sârbă şi Sfatul Poporului din Banat, dominat de liderii populaţiei maghiare şi şvăbeşti maghiarizate, s-a făcut, însă, cu excluderea populaţiei majoritare româneşti.  In acele condiţii, cei mai primejdioşi pentru ambele administraţii de sorginte străină, militară şi civilă, erau românii. In consecinţă, au fost desfiinţate cu precădere consiliile naţionale româneşti din Banat, iar în funcţiile oficiale ale oraşelor, au fost numiţi tot mai mulţi membri ai Consiliului Naţional Sârb din Banat. Ca urmare consiliile naţionale româneşti au trebuit sa-şi desfăşoare activitatea în mod clandestin pentru alegerea de delegaţi români la Alba Iulia.
Dacă la început armata sârbă a fost bine primită ca un aliat de către românii bănăţeni şi s-a comportat în consecinţă, în scurt timp a ridicat obstacole serioase în calea organizării româneşti a Banatului şi a participării la Adunarea de la Alba Iulia. In multe cazuri, fruntaşii bănăţeni au fost nevoiţi să lucreze în secret pentru a putea mobiliza pe români la adunările de alegeri şi a dota pe delegaţi cu crediţionale, adică împuterniciri de a vota unirea fără condiţii a Banatului cu România. Delagaţii români puteau pleca numai dacă deţineau aprobarea comandamentului armatei sârbe, care a permis acest luru doar la 60 de delegaţi. Ceilalţi au reuşit, în general, să plece, dar delegaţiile din sudul Banatului au întâmpinat mari dificultăţi în această privinţă. Astfel, episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitor Patriarh al României, a fost reţinut de către trupele sârbe din Bouţari, pe linie de demarcaţie, o zi şi o noapte, ajungând la timp în Alba Iulia.
Miron Cristea - viitorul Patriarh al României

Anihilarea mişcării naţionale româneşti a fost un obiectiv prioritar al administraţiei militare sârbe a Banatului. Astfel se află dintr-o informare a generalului M. Rasici către vicepreşedintele consiliului de miniştri şi ministrul de externe al Serbiei, Ştefan Protici, din 22 noiembrie/ 5 decembrie 1918: „ În ultimele zile, această agitaţie de simţăminte, în special în Banat, îndeosebi în partea de răsărit, unde au loc chiar şi unele manifestaţii evidente din partea românilor...”, „ Am ordonat ca orice agitaţie de acest fel să fie zădărnicită imediat, cu toate acestea, aproape zilnic au loc diferite incidente”.
Persecuţii contra românilor bănăţeni s-au desfăşurat pretutindeni. Astfel, pe lângă desfiinţarea, mai întâi a gărzilor şi apoi a consiliilor naţionale româneşti, românilor le-a fost interzisă alegerea de delegaţi pentru adunarea de la Alba Iulia, iar acolo unde aceştia au apucat să aleagă, armata de ocupaţie sârbă a interzis deplasarea lor în „oraşul unirii”.
Cu toate restricţiile trupelor de ocupaţie, instituite prin convenţia de la Belgrad, românii din Banat au participat în număr mare la adunarea de la Alba Iulia.  In Marele Sfat Naţional, ales de adunare, erau 44 de reprezentanţi din Banat, iar între cei şase secretari ai adunării, au fost cooptaţi socialistul Traian Novac din Timişoara şi militantul naţional din Lugoj, Caius Brediceanu. Din delegaţia ce a prezentat la Bucureşti hotărârea de unire a Marii Adunări Naţionale, făceau parte, din Banat, pe lângă episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, şi Caius Brediceanu şi Cornel Corneanu.
General Henri Mathias Bertthelot
marele prieten al românilor
Deşi populaţia majoritară românească şi-a exprimat dorinţa de unire a Banatului cu România în cadrul adunării, acest lucru nu s-a putut întâmpla imediat, deoarece teritoriul continua să fie ocupat, conform Convenţiei de Armistiţiu de la Belgrad întocmit cu acordul generalului d'Esperey, de trupele regale sârbeşti, iar începând cu luna ianuarie 1919, de trupele franceze.
După votarea unirii Banatului cu România, la Alba Iulia, armata sârbă şi-a intensificat iar persecuţiile împotriva românilor şi a organizaţiilor lor naţionale. Astfel mulţi români au fost deportaţi, de către armata sârbă, în lagăre de concentrare, organizate în acest scop dincolo de Belgrad, deci mai departe de zona bănăţeană.
Intensificarea persecuţiile împotriva românilor şi a organizaţiilor naţionale, după 1 decembrie 1918 a fost prezentat şi în raportul maiorului român Alexandru Dumitrescu, înaintat Marelui Cartier General Român în data de 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită şi asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor, zilnic se fac internări şi arestări de români în diferite localităţi din Banat şi actualmente Aradul are un mare număr de români în Banat refugiaţi de frica persecuţiilor militare sârbe. ”. In încheierea raportului său, ofiţerul român arata că: „Dacă situaţia rămâne aşa, până la Conferinţa Păcii, apoi atunci cu greu Banatul va putea exprima voinţa liberă asupra soartei lui”. De asemenea foarte multe persoane ai fost arestate după întoarcerea de la Alba Iulia. Este şi cazul dr. Crişan şi a altor 10 membrii ai delegaţiei române, care a fost confirmată de generalul Henri Mathias Berthelot, conducătorul misiunii militare franceze în România, care a scris că sârbii şi-au permis să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să aresteze pe români şi să împiedice pe aceştia să-şi manifeste dorinţa lor pentru unirea cu România.
Comandanţii armatei franceze, armată aliată României, nu au intervenit în primele săptămâni ale ocupării Banatului de către sârbi, considerând ca sârbii se vor comporta cu românii ca şi cu nişte aliaţi.
Pentru a se informa asupra situaţiei din Banat şi Transilvania, în decembrie 1918, a fost trimis din partea conducerii Antantei, generalul Henri Mathias Berthelot, un mare prieten al românilor, fost comandant al misiunii militare franceze în România prin anii 1916-1917.  In turneul său prin Banat, generalul francez, a fost bine primit de către românii din această provincie, întâmpinat de către o mulţime de români în frunte cu intelectualii şi conducătorii lor.
Călătoria generalului Berthelot prin Banat a avut o mare importanţă, ţinând seama de situaţia încordată din zonă. Acesta ceruse, încă din luna noiembrie 1918, guvernului francez, ca toate trupele sârbeşti, care ocupau Banatul până la Arad, să fie trimise la vest de Tisa, iar regiunea să fie ocupată de către armata franceză până la încheierea păcii generale.
Situaţia anormală din Banat, unde românii erau trataţi ca duşmani chiar în regiunile unde reprezentau majoritatea covârşitoare a populaţiei nu putea să mai dureze. Astfel, în urma intervenţiilor generalului H.M. Berthelot şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent, pe lângă Antanta, primul-ministru francez G. Clemenceau într-o scrisoare din 16 ianuarie 1919 arăta că: „Nu am ezitat pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henryss, sub aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei”. Această înlocuire era necesară, deoarece armata sârbă de 4 săptămâni interzisese intrarea în comitatul Caraş Severin a tuturor ziarelor româneşti din Transilvania sau România.
In ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor sârbe, acestea nu şi-au ascuns iritarea faţă de iniţiativele Parisului în Banat. Solicitarea ambasadorului Franţei la Belgrad, Fontenay, în acord cu omologii săi italian şi britanic, prin care a cerut guvernului sârb eliberarea de urgenţă a funcţionarilor români arestaţi, a trezit reacţii pe măsură. Atât prim-ministrul Nikola Pasici, cât şi prinţul-regent Alexandru „şi-au exprimat regretul şi surpriza faţă de cererea Franţei ca trupele sârbe să evacueze Banatul”.
In urma intervenţiilor primului ministru francez, trupele sârbeşti au trecut la evacuarea Banatului de Est, adică comitatul Caraş Severin, iar locul lor a fost luat de trupe franceze. La 27 ianuarie 1919 a intrat în Caransebeş şi Timişoara divizia 11 colonială franceză condusă de generalul Leon Farret. In aceeaşi zi, unităţi ale diviziei sub aconducerea colonelului Lemoigne au intrat în Lugoj. Prin toate localităţile pe unde au intrat trupele franceze au fost întâmpinate cu bucurie şi entuziasm de către români.
Trupele franceze s-au instalat în estul Banatului, dar centrul şi vestul acestei provincii româneşti, împreună cu oraşul Timişoara au rămas sub ocupaţie sârbă. Intre timp a început, în ianuarie 1919, conferinţa de Pace de la Paris şi una din problemele României la această conferinţă a fost şi situaţia Banatului. Pentru a se documenta asupra situaţiei, la 19 februarie 1919 a venit la Timişoara o comisie trimisă de Conferinţa Păcii, sub conducerea delegatului american Mr. Goodwin. Comisia i-a vizitat pe generalul francez L. Farret, pe generalul sârb Gruici şi pe episcopul Letici, iar în sala mare a palatului Lloyd a primit în audienţă pe toţi frunaşii naţionalităţilor din Banat.
In vederea evitării oricărui conflict între sârbi şi români în Banat, generalul Louis Francet d’Esperay, comandantul şef al Armatelor Aliate din Orient a decis constituirea unei zone ocupate de trupe franceze cu excluderea oricăror trupe române şi sârbe. Acest demers era conform stipulaţiilor Convenţiei de la Belgrad prin care Aliaţii îşi rezervau dreptul de a ocupa tot teritoriul sau puncte strategice, în scopul apărării intereselor lor strategice sau din necesitatea de a evita un conflict.
In virtutea acestei decizii a fost constituită Zona de Ocupaţie Franceză pentru care a fost ales comandant generalul L.Farret, comandantul diviziei a 11-a de infanterie colonială. Pentru a menţine administraţia maghiară în partea de Est a Banatului, generalul L.Farret şi prefectul comitatului Caraş Severin Aurel Issekutz au decis înfiinţarea unui comitat nou numit comitatul Lugojului. Acest nou comitat avea reşedinţa la Lugoj şi mai cuprindea oraşele: Caransebeş şi Reşiţa, ca şi 15 plăşi conform Ordonanţei nr.418/2 publicată în ziarul „Drapelul” din 25 martie/5 aprile 1919. Astfel, în zona respectivă, întreaga administraţie, poliţie, jandarmerie erau sub autoritatea maghiară, iar administraţia militară o deţinea generalul Farret. Acest aranjament s-a făcut cu excluderea populaţiei majoritare româneşti, fiind o altă nedreptate făcută acesteia după încheierea Convenţiei de la Belgrad, deoarece s-au adoptat hotărâri fără consultarea celei mai importante populaţii din Banat.
Pentru a evita un atac al trupelor maghiare de poliţie din „comitatul” Lugoj s-a cerut ocuparea de trupele române a liniei Lipova – Lugoj – Caransebeş – Orşova, eventual, Reşiţa – Moldova Nouă, pentru a se asigura Valea Haţegului şi Valea Jiului și pentru a se bara accesul trupelor maghiare spre Transilvania.
Datorită acţiunilor sale şi a simpatiilor pro-maghiare, generalul Farret va fi înlocuit la 1 mai de generalul Charles de Tournadre trimis direct de la Paris, ceea ce arată importanţa situaţiei din Banat în ochii miniştrilor francezi.
Revenind la evenimentele din urmă, trebuie spus că a doua zi după venirea delegaţiei Conferinţei Păcii la Timişoara, în data de 20 februarie, continuând politica faptului împlinit, armata sârbă a preluat administraţia civilă a Banatului, pe lângă cea militară. In acest scop au fost numiţi de guvernul de la Belgrad, în funcţia de comite suprem, adică prefect, dr. Martin Filipon, iar de prefect al oraşuşui Timişoara, inginerul Reinhold Heegn din Vârşeţ, cumpărat de sârbă cu bani, iar în funcţia de comandat al garnizoanei a fost desemnat dr. M. Jivonovici. Din acest moment a încetat dualitatea sârbo-ungară a administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi civilă intrând în atribuţia guvernului de la Belgrad. Această schimbare s-a desfăşurat pe fondul începerii Conferinţei de Pace de la Paris, Ungaria având statutul de ţară învinsă şi nu mai era avea ce căuta în administraţia Banatului, nici chiar nominal. Prelucrarea administraţiei civile şi militare de către guvernul de la Belgrad a însemnat şi o accentuare a persecuţiilor şi a arestărilor asupra românilor. Astfel, într-o telegramă a Inaltului Comandament Sârb din 4 februarie 1919 se arată că, în Belgrad sunt arestaţi 30 de români, din care 5 au murit.
Discuţiile diplomatice pe problema Banatului din cadrul Conferinţei de Pace, au condus la o soluţie de compromis între România şi Serbia, mai exact împărţirea Banatului între cele doua state.
In consecinţă, trupele sârbeşti au trecut la evacuarea Banatului de est, adică judeţul Caraş-Severin, iar locul lor a fost luat de către armata franceză comandată de generalul Leon Farret, care şi-a făcut intrarea şi s-a instalat în Lugoj şi Caransebeş.
Venirea trupelor franceze în Banat era dorită şi salutată de către românii Bănăţeni şi fruntaşii lor naţionali, pentru a se opri abuzurile făcute de către armata sârbă, prin ocupaţia ei militară şi administrativă a Banatului. Armata franceză a fost primită cu mare satisfacţie şi în partea de sud-vest a Banatului, în comitatul Torontal. Ziarul românesc „Opinca” din Vîrşeţ anunţa cu entuziasm evenimentul: „ Săptămâna aceasta ne-a adus o foarte mare şi plăcută surprindere, căci au sosit trupe de ocupaţie franceză, sub comanda domnului Blanchin...Sunt fraţii noştri, poporul cel mai luminat din întreaga lume, care au luptat şi au adus cele mai mari jertfe pentru eliberarea tuturor naţiunilor asuprite”.
Sosirea trupelor franceze însă nu au schimbat însă foarte mult situaţia românilor bănăţeni, deoarece odata cu instalarea trupelor franceze, cele sârbe în comitatul Timiş încep instaurarea administraţie civile, pe lângă cea militară, guvernul de la Belgrad numind în funcţiile de comite suprem, adică prefect, dr. Martin Filipon, de prefect al oraşului Timişoara, inginerul Reinhold Heegn, din Vîrşeţ, şi de căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici, personaje amintite.
Pentru a atenua tensiunile dintre armata de ocupaţie sârbă şi românii bănăţeni, în noile condiţii de după preluarea administraţiei civile de către sârbi, la sfârşitul lunii februarie 1919, a sosit în Timişoara divizia a 17 a franceză, sub conducerea generalului Pruneau. Divizia franceză a rămas în Timişoara până în mai 1919, cand au fost nevoită sa intervină în cadrul ofensivei contra Ungariei, la Mocrin.
Pe data de 23 mai 1919 a început procesul instaurării administraţiei româneşti în zona care fusese recunoscută României de către Conferinţa Păcii de la Paris. Atunci un detaşament de 550 de jandarmi români a sosit la Deva și la Lugoj. Peste câteva zile, în data de 25 mai, a sosit la Lugoj dr. George Dobrin, numit de către Consiliul Dirigent prefect al judeţului Caraş-Severin.  In ziua de 28 mai 1919 dr. George Dobrin a instaurat administraţia română în comitatul Caraş Severein pe teritoriul care a constituit zona franceză în Banat. Administraţia română a fost instaurată în estul Banatului, dar armata română va intra mult mai târziu, abia în ultima decadă a lunii iulie. Ca atare a fost preluată de către români administraţia  civilă a  Banatului de Est, dar nu şi cea militară, care continua să fie deţinută de către armata franceză.
In partea centrală şi de vest, în comitatele Timiş şi Torontal continua să existe administraţia civilă şi militară sârbă. Această ocupaţie devinea tot mai dură pe măsură ce evoluau lucrările Conferinţei de Pace şi armata română îşi continua înaintarea spre Vest. Sârbii au devenit conştienţi că vor pierde Timişoara şi partea centrală a Banatului şi de aceea au intensificat persecuţiile şi rechiziţiile în partea de Banat ocupată. Un caz aparte le-au constituit pagubele pe care armata sârbă le-a făcut Uzinelor de Fier şi domeniilor Reşiţa, între 16 iunie şi sfârşitul lunii iulie 1919, în valoare de 1.082.629 lei. Acestei societăţi, deşi era una paticulară, armata sârbă i-a aplicat art.227 şi 230 din Regulamentul serviciului trupelor de ocupaţie, care prevedea că materialele rechiziţionate unei instituţii de stat se consideră pradă de război şi nu se plăteşte. Cererea de despăgubire ca şi altele formulate de diferite societăţi particulare au rămas fără răspuns, deoarece în majoritatea cazurilor nu s-a prezentat nici un act al rechiziţiei, armata sârbă confiscând cu forţa tot ceea ce credea că are nevoie.
Amploarea conflictelor din Banat ameninţa întreaga activitate industrială şi comercială cu prăbuşirea. Reacţionând la încercarea de demontare şi transportare a maşinilor de la fabrica de încălţăminte „Turul” muncitorii au declanşat, în ziua de 14 iunie 1919, o manifestaţie de proporţii în faţa comandamentului armatei sârbe din Timişoara. Tot în semn de protest împotriva jefuirii Banatului, populaţia comunelor de pe Valea Begăi, de lângă Lugoj au închis stăvilarul de la Coştei, prin care se aducea apa Timişului în Bega. Astfel, şlepurile sârbeşti ce se deplasau pe Bega încărcate cu diferite materiale rechiziţionate, s-au împotmolit.
La 22 iulie 1919, la aproape două luni de la preluarea administraţiei civile, trupele armatei române au intrat în Banatul de est. In acest teritoriu a venit să preia administraţia militară Divizia a II-a olteană, condusă de generalul Iancu Jitianu.
In graba lor de a rechiziţiona cât mai multe lucruri din Banat, sârbii au luat de la Palatul Poştei tablourile şi lămpile Centrului Telegrafic Interurban. Efectul acestei rechiziţii a fost întreruperea comunicaţiilor între diverse oraşe din Banat, nu numai pentru administraţia publică a Timişoarei, dar şi pentru comandamentul francez. La intervenţia acestuia, incidentul a fost rezolvat.
Între timp, trupele franceze s-au retras în totalitate din comitatul Caraş-Severin, în perioada 16-22 iulie, iar în perioada 22 - 31 iulie, din toata zona Banatului, care revenea României. După plecarea trupelor de ocupaţie, în Banatul de est a intrat, la 22 iulie 1919, armata română, la doua luni de la preluarea administraţiei civile a acestei zone de către români.
La 27 iulie, ultimele trupe de ocupaţie sârbe s-au retras din Timişoara, autorităţile militare fiind reprezentate de către unităţile armatei franceze conduse de generalul Tournardre.  In ziua urmatoare, 28 iulie, dr. Aurel Cosma a fost instalat ca prefect, preluând funcţia în numele statului român, în judeţul Timiş.
Ocupaţia sârbă a îmbrăcat toate caracteristicile unei invazii. Au fost consemnate deportări de populaţie civilă (românească în cea mai mare parte), arestări, violenţe şi jafuri, demontarea instalaţiilor industriale, distrugerea infrastructurii de cale ferată şi rechiziţii forţate.
Necesitatea unei comisii mixte româno-iugoslave pentru constatarea pagubelor săvârşite în Banat a fost arătată într-o notiţă informativă despre starea economică a Banatului, a Marelui Cartier General, Biroul de contra-informaţii. De asemenea, s-a menţionat că nu s-a intervenit pentru eliberarea deportaţilor români din Banat. Se preciza că au fost deportaţi în Albania 7 fruntași din comuna Vermeş (de lângă Lugoj), din comuna Sviniţa (pe Dunăre) 21 de oameni, iar din comuna Moşniţa 14 oameni.
Procesul instaurării administraţiei româneşti în zona Banatului care fusese recunoscut României de către Conferinţa Păcii a continuat. La Timişoara, în ziua de 27 iulie 1919, a fost instalat prefect dr. Aurel Cosma, în judeţul Timiş – Torontal. In ziua de 2 august 1919, a sosit la Timişoara un detaşament de 500 de jandarmi de la Lugoj. A doua zi, la 3 august 1919, unităţi ale armatei române conduse de col. Virgil Economu au intrat în Timişoara. Astfel, a fost preluată administraţia judeţului Timiş – Torontal în numele guvernului român, încheindu-se procesul de integrare administrativă a provinciei Banat în cadrul statului român.
Bustul Lt-Colonel Virgil Economu
care a intrat în Timișoara la 3v august 1919

La toate cererile guvernului român de a se forma o comisie militară româno-sârbă, guvernul de la Belgrad și-a declinat orice ofertă.
După trasarea graniţei dintre România şi Iugoslavia pe baza Protocolului semnat la 24 noiembrie 1923, guvernul român a desemnat o delegaţie pentru o comisie care să stabilească despăgubirile ce trebuiau acordate de statul iugoslav. Aceste despăgubiri trebuiau acordate pentru rechiziţiile făcute în Banat în timpul ocupaţiei sârbeşti, ca şi pentru toate pagubele aduse comunelor predate României cu ocazia elimitării. Se solicita suma de 246.312.303 lei. Rechiziţiile şi pagubele cauzate de armata sârbă aveau următoarele valori: 210.141.434 coroane, 61.251.867 lei, 11.838.200 dinari, 278.720 franci francezi, 70.280 franci elveţieni şi 266 dolari. Comisia mixtă de stabilire a pagubelor cauzate de armata sârbă nu s-a constituit, iar din suma despăgubirilor nu s-a primit nimic. Toate aceste pagube datorate de statul iugoslav au fost anulate prin acordul de reciprocitate semnat la 11 martie 1933.”


ROMA - TEATRUL LUI POMPEIUS



         Teatrul lui Pompeius (Theatrum Pompeium – în latină și Teatro Pompeio – italiană) era o structură a Romei antice, construită în ultima parte a perioadei republicane. A fost terminat în șapte ani, începând din anul 55 e.A și consacrat la începutul anului 52 e.A, înainte ca edificiul să fie terminat definitiv. A  fost unul dintre primele teatre din Roma realizat din materiale rezistente, cărămidă și piatră, nu din lemn. S-a înălțat în Câmpul lui Marte.

         Edificiul, în sine, făcea parte dintr-un complex cu multe destinații și era dotat de un portic cu patru laturi în spate scenei. Inconjurat de portic pe cele patru laturi forma o mare grădină cu fântâni și statui. In lungul perimetrului acoperit, dispunea de săli de expoziții cu opere de artă și cu achiziții ale lui Pompeius Magnus pe timpul campaniilor sale. O altă destinație a complexului cu grădină era acela al unei Curii pentru întruniri politice. Senatul folosea adesea acest edificiu cu diverse temple  și de săli care satisfăcea exigențele lui formale. Această Curie este locul trist în care a fost asasinat Julius Caesar de către acei liberatores din elita romană, care considerau că salvează Republica Romană de dictatură. Pentru asasinat au conspirat 60 de senatori. Fapta lor a provocat, însă, grăbirea prăbușirea guvernării de tip republican și trecerea la cea de tip imperial.

Originea

         Pompeius Magnus a cheltuit pentru această operă arhitecturală de excepție în dorința de a câștiga popularitate pe timpul celui de al doilea consulat al său. Teatrul a fost inspirat după o vizită a sa, în anul 62 e.A, la un teatru grec din Mytilene. Acest teatru a fost cel mai mare dintre care le-au construit romanii vreodată. El a păstrat numele lui Pompei de-a lungul întregii istorii sale active, timp de 600 de ani. Teatrul s-a enumerat printre cele mai celebre monumente ale Romei antice.
         Structura și quadroporticul din spatele scenei  au avut multiple utilizări. Teatrul a avut cea mai mare Criptă (cavou) dintre teatrele romane. Zona din spatele și din intreriorul unei incinte era folosită pentru activități dintre acte, pentru plimbări, consumări de băuturi răcoritoare, sau, pur și simplu pentru a se ferii actorii de ploaie și soare pe sub porticuri.
         Porticul lui Pompei era decorat cu statui ale marilor artiști și actori. Sub lungile porticuri erau expuse colecții de picturi și de sculpturi, precum și un spațiu adecvat pentru reuniuni ce atrăgea pe romani din mai multe motive. Fântânile somtuoase erau alimentate cu apa adusă și, probabil, cumpărată de la un apeduct din apropiere și stocate. Nu se știe dacă apa era suficientă pentru o funcționare a fântânilor în mod continuu, sau pentru câteva ore programate.

Punctul culminant al complexului era templul zeiței Venus Victrix, divinitate personală a lui Pompei (spre deosebire de a lui Julius Caesar care era Venus Genetrix).
Unii erudiți moderni  cred că nu era vorba de o simplă pietate, dar esențială pentru ca structura să nu fie considerată o extravaganță promoțională, ci un sprijin spiritual pentru teatrele permanente.
Bolți din fundamentul Teatrului lui Pompeius
- acum parte dintr-un restaurant -
         Restul părții de est a quadroporticului și resturile a trei dintre cele patru temple anterioare conastrucției, adesea asociate teatrului pot fi văzute pe Largo di Torre Argentina.
Cel de al patrulea a rămas mult acoperit de un teatru construit în 1730 și sub alte construcții moderne. Acest areal arheologic a fost săpat din ordinul lui Mussolini între anii 1920-1930, terenul bogat în vestigii fiind inaugurat de acesta în 1929.
Vestigii rare ale teatrului pot fi văzute subteran sub actuala Via di Grotta Pinta. Bolțile originale ale teatrului pot fi găsite în sala subterană a restaurantelor de pa această stradă, dar și în zidăria hotelului Albergo Sole di Biscione. Fundamente ale teatrului, precum și părți din primul nivel și cavea există, dar au fost mascate după ce au fost dimensionate. In cursul secolelor, construcțiile moderne au integrat structurile teatrului, folosind din plin material din trupul  său.
         In cursul istoriei teatrului, de la a cărui părăsire au trecut circa1500 de ani,  s-a procedat la numeroase restaurări în principal pentru a prelua din material. In final, căzut în ruină, marele teatru a devenit numai sursă de material de construcție pentru numeroase edificii existente încă în Roma.
                                                          Pompeius Magnus

 Arhitectura
         Caracteristicile teatrelor romane sunt similare celor grecești de la care s-au inspirat. Totuși teatrele romane prezintă unele caracteristici deosebite. Erau construite pe propriile fundații, în loc de a se folosi lucrări de deplasări de pământ, sau excavări ale pantelor unor coline. Cele romane sunt înconjurate din toate părțile.
Roma nu avea teatre în interiorul zidurilor până la mijlocul primului secol al erei antice, Existau teatre și amfiteatre din lemn, care puteau fi montate și demontate repede. Tentative de construire de teatre permanente au fost întrerupte succesiv de personalități politice, sau, pur și simplu nu s-au concretizate pe de-a întregul.
         Pompeius a fost o personalitate ce nu a putut fi oprită de a-și concretiza voința, modelul teatrului său fiind inspirat de teatrul de la Mytilene, din insula Lesbos. Structura dorită de el putea intra în concurență cu Forum Romanum. Probabil că această realizare a incitat și construirea Forum-urilor imperiale. Julius Caesar l-a concurat pe Pompeius în folosirea prăzilor din cuceruirile sale magnifice, atunci când a construit propriul forum, care, la rândul său, le- inspirat pe cele altor împărați succesori.

Folosirea arhitecturii, prin integrarea spațiului templului public pentru ambiția politică personală a fost folosită de Sylla și de cei ce l-au precedat pe acel dictator. Utilizarea asociațiilor religioase și rituale pentru glorificarea personală și propaganda politică era o tentativă de proiectarea unei imagini publice.
Utilizarea betonului și a pietrei la fundații a permis autonomia teatrelor și amfiteatrelor romane. Crearea de culoare boltite pe sub tribune au dat posibilitatea unui acces ușurat spre diverse secțiuni ale cavea și  la diverse nivele. Era o folosire novatoare a arcului de către romani. Această arhitectură a fost folosită și de teatrele construite ulterior în Roma și în restul imperiului. Alte edificii celebre care au folosit un stil arhitectonic similar au fost Coliseum și teatrul lui Marcellus, ambele oferind astăzi ruine remarcabile.
Zona sacră din preajma Teatrului lui Pompeius
Largo di Torre Argentina
         Complexul teatrului dispunea de utilizări multiple. Templul zeiței Venus Victrix era situat direct în fața scenei. Porticul avea galerii, altare, grădini și săli pentru întâlniri. Locația teatrului este renumită și pentru că a fost locul asasinării lui Julius Caesar. Se pare că asasinatul a avut loc în porticul din spatele scenei. In grădina cea mare exista o sală de ședințe, o Curie la capătul apropiat al zonei sacre, care a fost folosită ocazional ded către senat.

         La idele lui martie (15 martie după calendarul roman) Caesar urma să participe la o ședință a senatului din Curia teatrului lui Pompeius. Marcus Antonius care a aflat vag de un eventual complot de la unul dintre conspiratori, Servilius Casca, s-a temut că ar fi adevărat, a mers aproape de Caesar, dar nu a putut preveni fapta abominabilă la care a participat și Casca.

marți, 13 noiembrie 2012

ROMA - CIRCUS FLAMINIUS




    
         Circul Flaminius a fost o vastă suprafață circulară, care conținea o mică pistă de curse. Era rezervat jocurilor misterioase și s-a îmbogățít, de-a lungul timpului cu diverse alte clădiri și monumente. Era situat la extremitatea sudică a Câmpului lui Marte, în apropiere de Tibru, ca entitate urbanistică puțin prelucrată. El a fost amenajat de către Caius Flaminius Nepos, în anul 221 e.A, cel care a construit și Via Flaminia (de mai multe ori consul și censor).
          La începutul existenței sale, circul se prezenta ca o potcoavă cu o lungime în jur de 500 de metri, care se întindea pe câmpurile Flaminia. Pe parcursul sec.al 2-lea e.A, acest spațiu vast a început a fi invadat de construcții și monumente. La începutul sec.al 3-lea e.N singurul spațiu deschis rămăsese o mică piață în centru, lungă de circa 300 de metri, unde aveau loc jocurile publice (ludi).
          Circul Flaminius nu a putut rivaliza niciodată cu mult mai marele Circus Maximus, acesta nefiind numai loc de divertisment. El adăpostea consilile plebeiene și era punctul de plecare al cortegiilor triumfale. Jocurile plebeiene, au fost inagurate, în anul 216 e.A, tot de Caius Flaminius Nepos și derulau aici, ca și jocurile seculare.
Către începutul perioadei imperiale, Circul Flaminius a pierdut treptat rolul de circ, devenind o simplă piaţă şi apoi o piaţă comercială.

In anul 2 e.N, circul a fost inundat parţial pentru măcelul a 36 de crocodili, pentru comemorarea construcției Forum-ului lui Augustus. In anul 9 e.N, Augustus a rostit aici un Laudatio pentru Drusus. Circul acesta era lipsit de scaune, sau tribune permanente, neavând nici structuri înconjurătoare permanente în jurul pistei de curse.

         Există o dezbatere pentru a se stabili dacă Circul Flaminius a fost utilizat pentru curse de care. Strabon nu a lăsat nici o mențiune despre activități ecvestre aici. Valerius Maximus a afirmat că jocurile plebeiene (Plebeii Ludi) au avut loc numai în acest loc public, dar nu există alte surse. Totuși, Titus Livius, Varron și Antoninus Pius au amintit de unele alte forme de Ludi în acest circ, foarte probabil fiind vorba de Taurii Ludi, jocuri în onoarea zeilor Infernului. Acele jocuri misterioase aveau loc numai în Circul Flaminius, ceea ce sugerează că ele erau legate simbolic de acest loc și nu puteau fi mutate către un alt circ. Mai putea fi vorba și de curse de cai, nu de care, ci de curse cu călăreți individuali care aveau spațiu să ocolească potourile.

In vecinătatea Cicului Flaminius  existau alte numeroase structuri. Templul Pietas  era îngropat sub o latură  de sud-est a forului Holiotorium. Templul lui Marte era situat în nord-vest. Prin anul 220 e.N existau, probabil, șase  temple, dintre care unul dedicat lui Apollo şi altul lui Neptun. In anul 15 e.N au fost ridicate statui ale lui Augustus divinul, de către Caius Norbanus Flaccus. Intre Teatrul lui Pompeius, aflat în vecinătate, la vest și Circul Flaminius se găsea Porticul Octavia, construit de Gnaeus Octavius, în 168 e.A, după victoria navală asupra lui Perseus al Macedoniei. Acest portic nu a avut nimic comun cu Porticul de marmură construit de Augustus mult mai târziu, în onoarea surorii sale Octavia, pentru un timp soţie a triumvirului Marcus Antonius- Porticul Octaviei.
Circul Flaminius a căzut în ruină pe parcursul sec.al IV-lea e.N.
Atâta timp cât a existat s-a bucurat de notorietate, astfel că Augustus a acordat numale lui la Regio IX, atunci când a conceput o nouă împărţire urbanistică a Romei.