REÎNARMAREA ŞI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN PRIMĂVARA 1917 BBB - X

      

        După patru luni şi jumătate de lupte cu forţe superioare, în a doua parte a anului 1916, armata română ajunsese într-o stare foarte critică. Pierderile umane s-au apreciat la circa 250.000 de oameni din care 100.000 morţi sau dispăruţi, circa 50.000 de răniţi, iar restul prizonieri sau rămaşi în teritoriul ocupat. Se uzase şi se pierduse un important material de război, pentru gradul de înzestrare al armatei române, precum 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.

         In Moldova, la începutul anului 1917 se produsese o suprapoluare. Acolo se retrăsese, alături de armată tot aparatul de stat, patru contingente de tineri, foarte mulţi refugiaţi din teritoriul ocupat. La aglomeraţia română s-au adăugat forţe ruse de aproape 1.000.000 de oameni, o parte pentru front şi alta pentru asigurarea serviciilor şi aprovizionării.

        Primul ţel al guvernului refugiat a fost reorganizarea şi reînarmarea armatei pentru continuarea luptelor ce aveau a avea loc în anul următor, după o iarnă excesiv de grea.

        Necesităţile operative şi politice au determinat ca Armata a II-a română (şase divizii de infanterie şi o brigadă de cavalerie) să rămână pe front în continuare. Ca urmare reorganizarea armatei a cunoscut două modalităţi. Pentru Armata a II-a (compusă din două corpuri de armată, Corpul 2 şi 4, fiecare cu trei divizii) s-a aplicat metoda retragerii în spatele frontului a câte unei divizii din fiecare corp de armată, pe timp de o lună. Celelalte forţe române au fost dirijate în anumite zone de reorganizare situate în spatele frontului, constituite în partea de nord a Moldovei.

        Pentru numărul mare de oameni şi subunităţi care se rătăciseră de unităţile de origine şi se aflau în cadrul altor unităţi sau mari unităţi, încă din perioada retragerii, s-a procedat la modificări continue ale restructurării. După două luni trupele au fost încadrate în felul următor: Corpul 1 de armată (diviziile 2, 4 şi 11) la Iaşi şi împrejurimi; Corpul 3 de armată (diviziile 5, 13 şi 14) în raionul şi oraşul Botoşani; Corpul 5 de armată (diviziile 9, 10 şi 15) şi artileria grea în raionul şi oraşul Vaslui; diviziile 1 şi 2 cavalerie în raionul Dumbrăveni şi Burdujeni.

         Reorganizarea totală a armatei a durat circa cinci luni de zile în condiţiile unei ierni extrem de vitrege. Pe front s-au desfăşurat numai acţiuni minore cu caracter local. În acea perioadă, forţele aflate în contact cu inamicul de pe întregul front al Moldovei era apreciat pentru trupele româno-ruse, la 30 de divizii de infanterie, 10 divizii de cavalerie, 2 brigăzi de infanterie şi 2 brigăzi de cavalerie; iar pentru trupele inamice la 28,5 de divizii de infanterie şi 5 divizii de cavalerie.

        Refacerea armatei nu a fost uşoară ci dimpotrivă, s-a izbit de multe greutăţi. Retragerea precipitată de la sfârşitul anului 1916 a lăsat în Muntenia multe resurse de hrană şi furaje neevacuate, mai ales din lipsa mijloacelor de transport. Furajul din Moldova fusese consumat de numeroasa cavalerie rusă. Vitele au pierit în număr mare de oboseala retragerii, de foame şi de frig. Lipsurile de furaje au atras o mortalitate destul de ridicată a cailor armatei. Spre exemplu, numai la Divizia a 4-a au murit 1.100 de cai numai în luna ianuarie 1917. Din cauza lipsei de cai, două brigăzi de roşiori au fost reorganizate pedestru iar unele regimente de artilerie nu s-au mai putut reface.

Multe din staţiile CFR erau blocate de îngrămădirea trenurilor cu materiale evacuate din Muntenia. Pentru restabilirea tranzitului s-a trecut la scoaterea de pe şine a vagoanelor goale de prin staţii şi trecerea pe căi laterale.

         Lipsa de alimente, aglomerația excesivă de oameni, vitregia iernii, lipsa de adăposturi şi uneori chiar de echipament au făcut ca să izbucnească o epidemie de tifos exantematic şi de febră recurentă. Acestea au făcut ravagii în rândul populației, dar şi în al armatei, în lunile ianuarie şi februarie 1917. Spre exemplu, la Divizia a 4-a s-a ajuns la 50 de morți pe zi, iar la un moment dat s-au înregistrat 3.000 de bolnavi.

Materialul de război necesar înzestrării trupelor a sosit cu întârziere astfel că reorganizarea s-a putut realiza treptat şi la unele divizii foarte târziu şi incomplet. Cu toate aceste greutăți trupele Armatei a II-a au fost gata reorganizate către sfârșitul lunii aprilie 1917, iar cele al Armatei I-a către sfârșitul lunii iunie 1917, exceptând Corpul 1 de armată. Reorganizarea a înlăturat principiul concentrării de efective umane și l-a aplicat pe cel al dotării corespunzătoare a unităților, atâtea câte puteau fi dotate corespunzător. Pentru acestea s-au organizat nevoile de reîmprospătare cu efective şi materiale de război în situaţia că războiul ar fi fost de lungă durată.

Divizia a constituit marea unitate de bază, dotată cu toate mijloacele pentru a putea trăi şi lupta în mod independent. Ca forţă combativă divizia română ajunsese să fie comparabilă cu a inamicului, conform tabelului:

Divizia română:         14 batalioane, 13 baterii, 2 escadroane, 112 mitraliere

Divizia rusă:              12-16 batalioane, 6 baterii, 1 escadron, 48-96 mitraliere

Divizia germană:       9 batalioane, 9 baterii, 1 escadron, 81-108 mitraliere

Divizia austro-ungară: 12 batalioane, 12 baterii, 1 escadron, 96 mitraliere

Divizia bulgară:         16 batalioane, 12 baterii, 1 escadron, 64 mitraliere

Divizia turcă:             9 batalioane, 6 baterii, 1 escadron, 54-72 mitraliere

         Pentru reorganizarea sa, armata română a primit sprijinul deosebit al misiunii militare franceze, conduse de generalul Henri Mathias Berthelot. Această misiune a sosit cu primele ei elemente în luna octombrie 1916, pentru că la începutul lui februarie 1917 să dispună de 277 de ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie şi de stat major; 37 de piloţi şi observatori; 88 de medici; 9 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă şi administraţie. Misiunea era completată de 1.150 grade inferioare şi soldaţi, printre care numeroşi specialişti. Ofiţerii misiunii au fost repartizaţi la toate comandamentele până la regimentele de infanterie şi artilerie grea. Ofiţerii francezi au luat parte şi la lupte, mulţi dintre ei căzând pe câmpul de onoare alături de românii pe care îi instruiseră. Mulţi medici şi personal auxiliar francez şi-au dat viaţa alături de cei români pentru combaterea epidemiilor (de amintit colonelul doctor Dubois şi mediul savant, profesor doctor Clunet).

         Francezii au pus accent pe învăţarea românilor cu folosirea noului armament. S-au elaborat noi regulamente şi instrucţiuni de luptă, în conformitate cu experienţa primilor doi ani şi jumătate de război. S-au organizat centre şi cursuri pe specialităţi pentru cadrele române din comandamente. Pentru trupă s-au organizat şcoli în fiecare divizie pentru mitraliere, pentru puşti-mitraliere, pentru grenadieri, pentru fortificaţii, pentru telefonişti şi semnalizatori, etc. După încheierea cursurilor s-au desfăşurat aplicaţii în teren până la nivel de divizie.

        Privind instrucţia de bază s-a acordat o preocupare constantă pentru completarea materialului de război şi a efectivelor noi. Efectivele au fost completate cu două contingente de tineri (1917 şi 1918), aproximativ 80.000 de oameni şi cu rezervele care se aflau la părţile sedentare ale regimentelor, aproape 130.000 de oameni.

S-a ajuns astfel ca armata de operaţii să se ridice la 460.000 de oameni, din totalul de 700.000 de oameni ai întregii armate din Moldova.

         Capacitatea de luptă a infanteriei s-a îmbunătăţit substanţial mai ales datorită dotării cu armament automat, mitraliere, puşti-mitraliere şi grenade, trimise mai ales din Franţa. In cursul anului 1917 s-au primit din Franţa şi Anglia următoarele materiale de război: 150.000 de arme „Lebel“ de 8 mm, 1957 de mitraliere, 2736 puşti-mitralieră, 1.300.000 de grenade, 84 tunuri de câmp, 92 tunuri grele, 49 de obuziere grele, 130 de mortiere de tranşee şi numai din Franţa aproximativ 50 de avioane de cercetare şi luptă.

In luna iulie 1917, când s-a considerat încheiată reorganizarea şi reînarmarea, armata română dispunea de 867 de batalioane (din care 60 de marş), 110 escadroane şi 243 de baterii.

        Este ilustrativă o comparaţie între dotarea din 1916 şi cea din campania 1917. In anul 1916 armata română nu avea deloc puşti-mitralieră şi grenade, iar după reorganizare fiecare pluton dispunea de 2 puşti-mitralieră şi de o grupă de grenadieri. Un regiment din 1916 dispunea de 4-6 mitraliere, în 1917 un singur batalion avea 8 mitraliere. In 1916 numai comandamentele de armată şi diviziile de cavalerie aveau câte o secție de telegrafie, iar după reorganizare ea există în organizarea fiecărei divizii de infanterie. Lipsa secţiilor de telegrafie a constituit o gravă carenţă în campania română din 1916 când distanţele dintre divizii erau mari, separate de munţi şi când s-au operat frecvenţe modificări de dispozitiv şi situaţii.

Reorganizarea şi reînarmarea armatei române avea să dea roade glorioase în marile bătălii din vara lui 1917 la Mărăşti, Mărăseşti și Oituz şi pentru tot frontul pentru păstrarea existenţei Regatului şi a dinastiei.

ROMÂNIA, ANTANTA ŞI PUTERILE CENTRALE ÎN 1917 X

      

        După ce cele două mari tabere experimentaseră „strategia epuizării“ reciproce, germanii la Verdun şi englezii cu francezii pe Somme, în 1916, anul 1917 se anunţa a fi „anul marii crize“ al conflagraţiei mondiale.

        Francezii plănuiau o ofensivă generală la începutul anului 1917 prin Conferinţa de la Chantilly. Dar revoluţia rusă care „plutea în aer“ urma să complice enorm planurile militare şi politice.

Puterile Centrale, analizând capacităţile de luptă ale armatelor, cât şi raportul de forţe, înţeleseseră falimentul „strategiei epuizării“ aplicate cu un an înainte. Ele au concluzionat că acţiunile ofensive pe frontul de vest, în 1917 nu puteau fi decisive. Trebuia să se aştepte că „războiul submarin să aibă timpul necesar să-şi producă efortul dorit“. Pentru a contracara parţial intenţiile inamice, germanii au decis să execute o retragere, menită să îmbunătăţească capacităţii de rezistenţă a liniilor de apărare pe frontul de vest. Retragerea s-a făcut pe linii dinainte pregătite, pe „Siegfried Stellung“ (Poziţia Siegfried).

Germanii vroiau să treacă la un război submarin distrugător şi să-i aştepte efectele asupra slăbirii inamicilor. Cercurile militare ale Antantei au interpretat corect semnificaţia hotărârii germanilor de a declanşa un război submarin nelimitat. Ataşatul rus la Londra a sintetizat: „Noua strategie a submarinelor este un semn de slăbiciune. În anul acesta nu vor avea loc mari ofensive germane“. Cu toate acestea submarinele germane au provocat Antantei, în primul rând Angliei, o gravă criză de aprovizionare şi militară.

        Situaţia Antantei urma a se îmbunătăţi sub raportul de forţe ca urmare a intrării în război a SUA. Pentru început, în martie 1917, americanii au adus pe continent 200.000 de oameni slab instruiţi, slab echipaţi şi înarmaţi, neobişnuiţi cu duritatea războiului european. Aceste trupe s-au instruit şi echipat din mers folosind, în principal armament şi echipament european până la terminarea ostilităţilor, la sfârşitul anului 1918. Salutară a fost însă intervenţia aviaţiei americane. În vara aceluiaşi an Antanta a reuşit să rezolve favorabil şi „afacerea greacă“ prin ultimatum ca mijloc de constrângere. Regele Constantin, filogerman, a fost silit să abdice, iar la Atena s-a instalat un guvern Varnizelos care a rupt relaţiile cu Berlinul şi Viena, intrând în război contra lor la 29 iulie 1917. Armata greacă s-a alăturat trupelor aliate din Macedonia, trupe care nu reuşiseră să ajute cu nimic România în războiul ei din toamna lui 1916.

Puterile Centrale au avut un mare avantaj pe frontul de răsărit unde soldaţii au întors armele împotriva propriului guvern, creând Antantei o situaţie foarte dificilă din punct de vedere militar, iar României una dezastruoasă.

          Situaţia militară a Antantei s-a înrăutăţit datorită epuizării rezervelor în oameni, a scăderii bruşte a valorii combative a armatei franceze, ca urmare a eşecului suferit de ofensiva Nivelle dintre 16-19 aprilie 1917. Era moment în care francezii păreau a se afla la cea din urmă suflare. În plus capacitatea de luptă a armatei italiene a fost grav compromisă în urma înfrângerii dezastruoase din toamna anului 1917. Singura armată „capabilă de mari acţiuni ofensive“ a rămas pentru câteva luni doar armata britanică, care s-a străduit să împiedice pe germani să atace armata franceză aflată în stare de „convalescenţă“.

Pe de altă parte, în 1917, s-au resimţit din plin consecinţele economice şi politice datorate prelungirii războiului. Lipsa aprovizionării cu materiale necesare industriei de război şi cu alimente s-a simţit extrem de acut mai ales la Puterile Centrale, dar victoria parţială din 1916, pe frontul românesc începea să dea roadele economice.

         „Numai România singură a fost aceea care ne-a salvat în 1917, şi pe noi şi pe Austro-Ungaria şi Constantinopol“ recunoştea generalul german Ludendorff al doilea om în conducerea militară Germania. Tot el a mărturisit gradul de exploatare a teritoriului românesc cucerit vremelnic: „Eram siliţi să scoatem din această ţară tot ce ne trebuia“.

         Pe de lată parte, în 1917, Germania mai avea încă 2.000.000 de soldaţi din armata cu care începuse războiul în 1914, iar Austro-Ungaria, după marile înfrângeri suferite pe frontul oriental mai dispunea doar de 383.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul. Este vorba de soldaţii foarte bine instruiţi şi experimentaţi. Înăsprirea legilor privitoare la prestarea serviciului militar crea o rezervă mobilizabilă de aproximativ 10.000.000 de oameni în Germania şi circa 7.000.000 în Austro-Ungaria. Blocul austro-ungar avea sub arme peste 10.000.000 de oameni.

         Aliaţii otomani ai Puterilor Centrale aveau şi ei mari probleme în completarea efectivelor militare. Gravitatea situaţiei rezultă şi din măsura adoptată în septembrie 1917 de guvernul turc: „Toţi libienii, egiptenii, marocanii, ciprioţii, tunisienii, yemeniţii, etc., care se aflau în Turcia“ pentru afaceri şi alte motive, erau încorporaţi imediat sub ameninţarea că în caz de refuz vor fi trimişi în faţa curţii marţiale. Cei menţionaţi erau scutiţi de serviciul militar înainte de război.

        Pentru Puterile Centrale extrem de îngrijorătoare era situaţia stocurilor de materii prime strategice, necesare producţiei de armament. Lipsa materialelor metalurgice explică şi abţinerea germanilor de a-şi consuma oţelul pentru construirea unui număr prea mare de tancuri şi artilerie de munte, arme de care duceau lipsă. Oţelul era destinat cu prioritate producţiei de submarine şi nave de linie. Aceeaşi carenţă de materii prime, în special metale, crea mari dificultăţi industriei aeronautice germane. La 23 ianuarie 1917, generalul Ludendorff scria Ministerului de Război: „Eu repet, o creştere suficientă a numărului avioanelor noastre pentru primăvara 1918 este de o importanţă decisivă. Cer să se dea toate dispoziţiile pentru a se ajunge la construirea a 2.000 de avioane şi 2.500 de motoare pe lună îndată ce… situaţia noastră se va ameliora sub raportul materiilor prime“.

Totodată producţia diferitelor sectoare ale agriculturii Reichului scăzuse între 1913-1917 cu 50%-70%.

         Efectivele Antantei fuseseră puse la grea încercare în 1916, cu toate că sacrificaseră România ca să atragă forţele austro-germane într-acolo. În urma slăbirii activităţii militare a Rusiei şi până la intrarea efectivă în luptă a soldaţilor americani, statele-majore aliate au trecut printr-o perioadă de mare nelinişte.

La începutul anului 1917 Franţa mai avea numai 964.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul, restul de 2.636.000 erau morţi, răniţi sau prizonieri. Francezii, deşi recrutaseră masiv pentru a-şi completa armata, aveau în 1917 mai puţini soldaţi decât în 1914, adică numai 3.114.000. Italia pierduse 877.000 de oameni, Anglia peste 1.000.000, iar Rusia 5.810.000. Românii mai aveau doar 300.000 dintre soldaţii cu care începuseră campania din 1916. În urma unor noi încorporări, armata română se refăcuse în 1917, la 700.000 de oameni, dintre care 460.000 constituiau unităţile combatante.

        Pentru a-şi completa golurile din efective, Antanta a recurs din ce în ce mai mult, în ciuda reţinerilor pe care le aveau generalii, la soldaţi din colonii: algerieni, marocani, anamiţi (indochinezi), etc. La 1 februarie 1917, în rândul trupelor britanice din Franţa, luptau numeroşi soldaţi din teritorii dependente de Anglia: din Canada, 284.000 de oameni adică 4 divizii, din Australia 300.000 de oameni, adică 5 divizii, din Africa de Sud, 60.000 de oameni, adică 1 divizie, din Noua Zeelandă 65.000 de oameni, adică o divizie şi din New-Foundland 3.300 de oameni, adică o baterie.

        In plus, numeroşi muncitori din colonii au înlocuit britanici, francezi sau ruşi la diverse munci, mărind astfel disponibilităţile pentru front. De exemplu Rusia a primit până în august, 160.000 de culi din China ca muncitori. De asemenea în spatele frontului englez din Franţa şi din Balcani, numeroase batalioane de muncitori erau formate din chinezi. În flota comercială britanică lucrau ca marinari mii de chinezi.

În paralel, în primăvara anului 1917, italienii şi românii au făcut eforturi proprii însemnate pentru a-şi reface forţele şi a le mări capacităţii de luptă cu armament modern. Românii au reuşit să-şi reorganizeze armata în 15 divizii de infanterie, peste 2 divizii de cavalerie, 12 escadrile de aviaţie, 5 companii de aerostaţie, etc. Antanta i-a furnizat armatei române însemnate cantităţi de armament modern, printre care 150.000 de puşti, 1957 de mitraliere, 225 de tunuri şi avioane. În acest fel marile unităţi române au ajuns la o dotare comparabilă cu a celor inamice austro-germane.

         Superioritatea numerică a Antantei era cu mult mai mare, iar efectivele unei divizii a ei erau mai mari decât ale armatei germane. Pregătirea militară a materialului uman german era superioară aşa că putea compensa în parte inferioritatea numerică. Generalul Petain afirma că trei divizii germane aveau valoarea a patru divizii ale Antantei pe frontul de vest.

        Un mare avantaj al Puterilor Centrale l-a constituit izbucnirea revoluţiei burghezo-democratice în Rusia în februarie 1917 care a slăbit activitatea armatei ruse pe întreg frontul de răsărit. De altfel generalul Ledendorff a recunoscut deschis că în aprilie şi mai 1917: „ceea ce ne-a salvat a fost numai revoluţia rusă“.

         In 1917 ambele tabere aflate în conflict au trecut prin momente de criză şi de transformări fără ca una din ele să-şi atingă obiective de mare valoare. Nici măcar mica Românie nu a putut fi scoasă din luptă, reuşind să-şi păstreze fiinţa statală chiar în condiţiile trădării şi retragerii armatelor ruse.

Armata franceză de pe frontul de apus a suferit o scădere acută de moral, astfel că unităţi întregi au refuzat a mai intra în tranşee, după înfrângerea generalului Nivelle în prima parte a anului. In vara anului 1917, armata britanică a fost cea care a preluat greutatea principală a operaţiunilor militare în vest. La fel, românii au avut eroismul de a opri ofensiva austro-germană în latura de răsărit a continentului.

Pe frontul italian armatele austro-germane au obţinut, în acelaşi timp, o victorie răsunătoare împotriva italienilor la Isonzo. In anul 1917 pe frontul din Balcani nu s-a remarcat nici un eveniment remarcabil. În continuare acel front nu era în stare să scoată pe bulgari din luptă şi să deschidă drumul spre România încercuită din trei părţi numai de duşmani, în aşa numitul „triunghi al morţii“.

CAMPANIA ROMÂNĂ DIN 1916 - REZUMAT BBB X

        Intrarea României în război, alături de Antantă, s-a decis în Consiliul de coroană din dimineaţa zilei de 14/27 august, la palatul Cotroceni.

La 15 august 1916, România mobilizase 813.000 de oameni, dintre care 562.947 combatanţi. Adăugând rezervele, România putea conta pe 1.234.000 de oameni, adică 15% din populaţia totală a ţării, sau 30% din populaţia bărbătească.

         La 14/27 august 1916 guvernul României a declarat război numai Austro-Ungariei, evitând să declare război și Germaniei, pentru a proteja susceptibilităţile regelui. Nu a declarat război nici Bulgariei, deoarece ţara nu avea pretenţii teritoriale în sud şi era interesată în amânarea deschiderii ostilităţilor pe acest front, pentru a câştiga timpul necesar sosirii Corpului de ajutor rus în Dobrogea. La 17/30 august Germania a declarat război României, urmată de Bulgaria şi Turcia la 19 august/1 septembrie 1916.

Deşi scopul general al războiului României era „realizarea idealului naţional, adică întregirea neamului“, adică eliberarea teritoriilor locuite de românii aflaţi sub dominaţie habsburgică, scopul strategic era avansarea trupelor române prin Transilvania până în zona de hrănire a armatei austro-ungare, adică pe văile Tisei şi Dunării. mijlocii.

         Intocmit în conformitate cu tratatul de alianţă încheiat cu Antanta, planul român de operaţii prevedea un război pe două fronturi: pe frontul de nord, nord-vest, împotriva Puterilor Centrale şi pe frontul de sud împotriva Bulgariei. Pe frontul de sud, planul de operaţiuni prevedea rămânerea în defensivă pentru faza iniţială şi apoi trecerea la ofensivă în colaborare cu forţele ruseşti ce urmau a sosi. Ofensiva româno-rusă trebuia să atingă aliniamentul Rusciuk-Şumla-Varna.

         Pentru operaţiunile din Transilvania erau destinaţi 420.324 de oameni (adică 75% din forţe), iar pentru cele din sud 142.523 de oameni (25% din forţe). Planurile de campanie gândite pentru România erau mult prea ample pentru un stat mic, strâns în cleştele unor mari puteri.

Trupele române erau prost înarmate, lipsindu-le artileria grea, puştile mitraliere, grenadele şi alt armament modern, precum aruncătoarele de mine și având aviaţia cu numai 28 de avioane (4 escadrile), etc.

La prima partea a campaniei din 1916 pentru un batalion român se dispunea de:

Mitraliere    Aruncătoare         Guri de foc       Din care grele

     de mine

- Armata română          0-2            0                  3-4       0-0,5

- Armata austriacă        6               2                  6          1

- Armata IX germană   6-8            4                  6-7       1-1,5

        Forţele române erau dispuse astfel: Armata a III-a, comandată de generalul M. Aslan se afla pe frontul de sud, care se întindea de la Calafat la Marea Neagră (până la Ekrene). Din cele șase divizii ale sale, trei se aflau în Dobrogea, unde urmau a colabora cu numai trei divizii ruse. 
      Pe frontul din Carpaţi urmau să acţioneze ofensiv armatele I, II, şi IV. Armata I-a, comandată de generalul I. Culcer, ocupa un dispozitiv muntos de la Calafat la izvoarele Argeşului, Armata a II-a comandată de generalul Al. Averescu era dispusă între izvoarele Argeşului şi regiunea cotului Vrancei, armata a IV-a, sau de nord, comandată de generalul C. Prezan, se afla în Carpaţii Moldovei şi făcea joncţiunea cu armatele ruseşti în regiunea Dornei. Aceste trei armate se compuneau din 3-4 divizii în linia întâia, iar 1-2 divizii erau organizate ca rezerve, în spate.

         Lungimile frontului românesc însumau 1.200 de km, fiind cel mai lung front din Europa căci, până şi frontul rus, de la Marea Baltică la Dorna nu avea decât 1.100 de km. La armatele române menţionate se adăuga rezerva generală, strategică, concentrată în jurul Bucureştiului, formată din două divizii. Lungimea exagerată a frontului românesc a determinat permanent Inaltul Stat Major rus să aibă reticenţe în a se angaja în ajutorarea românilor, cu toate că semnase Convenţia militară.

        Misiunea armatelor române din Carpaţi consta în: Armata I-a trebuia să depăşească trecătorile şi formeze un pivot în regiunile Haţegului şi Sibiului. Sprijinindu-se pe Armata I-a, armatele II şi IV trebuiau să înainteze dincolo de Carpaţi pentru a elibera o parte din Transilvania, la început şi să constituie un dispozitiv în lungul Mureşului. Ultimele două armate aveau misiunea cea mai importantă.

     In noaptea de 27-28 august 1916 (stil nou) soldaţii români, cu un moral excelent au luat cu asalt poziţiile austro-ungare pe toată linia arcului carpatic.

         Intrarea României în război alături de Antantă a reprezentant un mare eşec diplomatic al blocului Puterilor Centrale şi a trezit speranţa la Paris, Londra şi Roma că cei o jumătate de milion de soldaţi români puteau distruge echilibrul abia menţionut de Puterile Centrale în ultimele săptămâni. De altfel marii Aliaţi din Antantă s-au bucurat că intervenţia română, pentru că a determinat scăderea presiunii pe celelalte fronturi mai ales pe cel de la Verdun. Trebuie recunoscut că marii Aliaţi ai României se aflau şi ei într-o situaţie limită şi au dorit cu disperare ca Puterile Centrale să-şi retragă forţe de pe fronturile lor, fapt ce s-a şi întâmplat.

        Documentele şi declaraţiile ulterioare au relevat faptul că aliaţii din Antantă au ştiut că introduc România într-un război de sacrificiu, într-un război peste puterile ei. Şi au mai ştiut că nu-şi vor îndeplini obligaţiile din Convenţia militară, adică ofensivele de pe fronturile de vest, est şi Salonic care să atragă forţele inamice. La rândul lor, ruşii au ştiut că nu-şi vor putea îndeplini sarcina de a întări corespunzător şi la timp frontul românesc.

         La intrarea României în război, chiar Lluyd George, anterior un sceptic, gândea că „România poate fi pivotul campaniei“ decisive, că acţiunea armatelor ei putea tăia legătura Germaniei pe ruta Budapesta, Constantinopol-Belgrad. Istoricul german K.M. Jansen a apreciat şi el că „norocul armelor“ oferea unei mici ţări şansa de a da o „lovitură de moarte“ celor două mari puteri europene.

Generalul Erich Ludendorff, care împreună cu mareşalul Paul von Hindenburg, înlocuiseră pe generalul Falkenhayn, la 29 august, la comanda supremă a armatelor germane, a scris după război despre această nouă alipire la Antantă: „Nu puteam încă să-mi dau seama pe atunci cât de greu ne lovea declaraţia de război a României“.

         Intrarea României în război nu a provocat însă la Berlin şi Viena o surpriză reală. Incă de la 7 februarie 1916, Falkenhayn prevenise pe cancelar că livrarea în continuare de armament României poate fi dăunătoare, deoarece această ţară adopta o atitudine mereu mai defavorabilă Reich-ului. Aceleaşi ştiri veneau şi dinspre spionajul bulgar.

      Momentul în care a fost împinsă în război de către aliaţii din Antantă a fost neprielnic ales, deoarece ei ajunseseră la limită pe propriile fronturi şi nu erau capabili să-şi respecte angajamentele. Profitând de presiunea scăzută de pe fronturile Antantei, Puterile Centrale au avut posibilitatea de a-şi concentra rezervele împotriva României. Cu o lună înainte situaţia ar fi fost cu totul alta deoarece armatele Puterilor Centrale erau puternic angajate pe toate fronturile. Dar motive de garanţie politică au împiedicat România să se sacrifice fără semnarea unui tratat cu condiţionări clare teritoriale după câștigarea războiului.

         Astfel până la sfârşitul anului 1916, austro-germanii au putut concentra pe frontul românesc 24 de divizii de infanterie, 6 brigăzi de vânători de munte, 11 divizii şi o brigadă de cavalerie. In schimb Rusia, căreia i se solicitaseră 200.000 de oameni pentru Dobrogea, care urmau să acţioneze alături de români încă din prima fază a operaţiunilor, a trimis numai 20.000 de oameni şi o conducere slabă.

   Totuşi, profitând de elementul surpriză şi de superioritatea lor numerică temporară, trupele române au debuşat în Transilvania la 15/28 august 1916, au ocupat Braşovul (16/29 august) şi Făgăraşul, ajungând în împrejurimile Sibiului. Armata a IV-a română, a fost cea care a atacat din adânc spre centrul Transilvaniei. In acele momente, armata bulgară, întărită cu unităţi germane şi turceşti a intrat în acţiune. Lovită dinspre sud şi pierzând „capul de pod“ de la Turtucaia, la sud de Dunăre, armata română a oprit temporar, în septembrie, ofensiva din Transilvania pentru a executa pe frontul de sud „manevra de la Flămânda“ la sud de Dunăre, împotriva armatelor germano-bulgaro-turce, comandate de mareşalul von Mackensen. Consecinţa a fost că austro-germanii au avut răgazul să-şi concentreze forţele pe frontul de nord şi să preia în scurt timp iniţiativa operaţiunilor.

         Pentru început, armata română a fost silită să se retragă în munţi, la trecători, fără a putea fi nimicită. Românii nu au putut fi atacaţi în „câmp deschis“ aşa cum îşi dorea Hindenburg.

 Bătălii importante s-au dat Merişor-Petroşani (1/14 septembrie–9/22 septembrie), Sibiu (13/26 septembrie–15/28 septembrie), ultima fiind de fapt prima bătălie de pe acest front. Românii s-au retras la trecători.

         Adversarii reuşiseră să-şi asigure, în Transilvania, superioritatea numerică şi de armament, alegând frontul român ca obiectiv al „loviturii principale“, în toamna şi iarna lui 1916. In acelaşi timp, pe fronturile din est, vest şi din Balcani (Salonic) aliaţii din Antantă se aflau în stagnare, sau defensivă, neputând constitui un sprijin indirect pentru armata română.

    In octombrie 1916, armata română a zdrobit prima încercare a inamicilor de a pătrunde prin trecătorile Carpaţilor în Muntenia şi sudul Moldovei.

Lovindu-se de o rezistenţă neaşteptat de dârză, austro-germanii au fost siliţi să încerce o pătrundere prin vest, executând lovitura principală pe trecătoarea Jiului. Realizând o superioritate de 7/1, austro-germanii au reuşit să pătrundă la sud de munţi, să ocupe Craiova şi să forţeze Oltul (11/24 noiembrie), înaintând spre Bucureşti.

         In noiembrie, armata de la Dunăre a lui von Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea, după ce străpunsese frontul româno-rus din Dobrogea (6/19 octombrie – 8/21 octombrie) şi ocupase Constanţa la 9/22 octombrie.

   In aceste condiţii, urmărind să dea o contralovitură, armata română a declanşat una dintre cele mai mari bătălii desfăşurate pe frontul român în timpul campaniei din 1916, „bătălia pentru Bucureşti“ (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie), desfăşurată pe Neajlov şi Argeş. Armata română a pierdut însă această bătălie datorită unor evenimente minore negative, iar trupele ruseşti ajunse în apropiere au refuzat să intervină, motivând că nu au primit ordin de la Marele Comandament. De altfel această expectativă trădătoare făcea parte din planul Statului Major rus de a ceda Muntenia adversarilor şi de a stabili frontul pe cursul inferior al Siretului.

     La 23 noiembrie/6 decembrie 1916 Bucureştiul a fost ocupat. La sfârşitul anului, la terminarea primei faze a războiului dus de România, armatele Puterilor Centrale au fost oprite după lupte grele pe aliniamentul format de Carpaţii răsăriteni, râul Putna, Siretul inferior şi Dunărea maritimă.

         După părăsirea Bucureştiului, armata română a mai susţinut bătălii importante pe Cricov (25 noiembrie/8 decembrie–29 noiembrie/12 decembrie) la Râmnicu Sărat (9/22 decembrie–14-27 decembrie), după care armatele româno-ruse s-au retras spre Focşani, la Caşin (9/22 decembrie–3/16 ianuarie 1917), etc. Două armate ruse au intrat în luptă şi împreună cu românii au reuşit să stabilească un echilibru de forţe cu cele 42 de divizii inamice.

          Puterile Centrale obţinuseră un succes însemnat punând mâna pe bogăţiile alimentare şi petroliere ale Munteniei şi demonstraseră că armatele lor îşi păstraseră forţa ofensivă redutabilă. România pierduse 2/3 din teritoriu dar îşi păstrase existenţa ca stat. Armata română continua să lupte deşi pierduse 250.000 de oameni, 29.000 de puşti, 55% din mitraliere şi 24% din tunuri. In Moldova, la Iaşi, guvernul român şi-a continuat activitatea, iar trupele române au început imediat să se pregătească pentru contraofensivă în 1917.

         Armata română suferise înfrângeri grave în prima sa campanie, în primul rând, datorită faptului că a fost lipsită de ajutoarele armatelor franceze, engleze şi ruse. Infruntase singură lovitura unor forţe net superioare numeric, ca tehnică de luptă şi experienţă de război, care aleseseră România drept obiectiv principal în toamna-iarna lui 1916. Puterile Centrale nu reuşiseră să scoată România din luptă datorită capacităţii de sacrificiu a poporului român. Milioane de români au trăit în acea iarnă cumplite suferinţe în retragere şi refugiu.