După ce cele două mari tabere experimentaseră „strategia epuizării“ reciproce, germanii la Verdun şi englezii cu francezii pe Somme, în 1916, anul 1917 se anunţa a fi „anul marii crize“ al conflagraţiei mondiale.
Francezii plănuiau o ofensivă generală la începutul anului 1917 prin Conferinţa de la Chantilly. Dar revoluţia rusă care „plutea în aer“ urma să complice enorm planurile militare şi politice.
Puterile Centrale, analizând capacităţile de luptă ale armatelor, cât şi raportul de forţe, înţeleseseră falimentul „strategiei epuizării“ aplicate cu un an înainte. Ele au concluzionat că acţiunile ofensive pe frontul de vest, în 1917 nu puteau fi decisive. Trebuia să se aştepte că „războiul submarin să aibă timpul necesar să-şi producă efortul dorit“. Pentru a contracara parţial intenţiile inamice, germanii au decis să execute o retragere, menită să îmbunătăţească capacităţii de rezistenţă a liniilor de apărare pe frontul de vest. Retragerea s-a făcut pe linii dinainte pregătite, pe „Siegfried Stellung“ (Poziţia Siegfried).
Germanii vroiau să treacă la un război submarin distrugător şi să-i aştepte efectele asupra slăbirii inamicilor. Cercurile militare ale Antantei au interpretat corect semnificaţia hotărârii germanilor de a declanşa un război submarin nelimitat. Ataşatul rus la Londra a sintetizat: „Noua strategie a submarinelor este un semn de slăbiciune. În anul acesta nu vor avea loc mari ofensive germane“. Cu toate acestea submarinele germane au provocat Antantei, în primul rând Angliei, o gravă criză de aprovizionare şi militară.
Situaţia Antantei urma a se îmbunătăţi sub raportul de forţe ca urmare a intrării în război a SUA. Pentru început, în martie 1917, americanii au adus pe continent 200.000 de oameni slab instruiţi, slab echipaţi şi înarmaţi, neobişnuiţi cu duritatea războiului european. Aceste trupe s-au instruit şi echipat din mers folosind, în principal armament şi echipament european până la terminarea ostilităţilor, la sfârşitul anului 1918. Salutară a fost însă intervenţia aviaţiei americane. În vara aceluiaşi an Antanta a reuşit să rezolve favorabil şi „afacerea greacă“ prin ultimatum ca mijloc de constrângere. Regele Constantin, filogerman, a fost silit să abdice, iar la Atena s-a instalat un guvern Varnizelos care a rupt relaţiile cu Berlinul şi Viena, intrând în război contra lor la 29 iulie 1917. Armata greacă s-a alăturat trupelor aliate din Macedonia, trupe care nu reuşiseră să ajute cu nimic România în războiul ei din toamna lui 1916.
Puterile Centrale au avut un mare avantaj pe frontul de răsărit unde soldaţii au întors armele împotriva propriului guvern, creând Antantei o situaţie foarte dificilă din punct de vedere militar, iar României una dezastruoasă.
Situaţia militară a Antantei s-a înrăutăţit datorită epuizării rezervelor în oameni, a scăderii bruşte a valorii combative a armatei franceze, ca urmare a eşecului suferit de ofensiva Nivelle dintre 16-19 aprilie 1917. Era moment în care francezii păreau a se afla la cea din urmă suflare. În plus capacitatea de luptă a armatei italiene a fost grav compromisă în urma înfrângerii dezastruoase din toamna anului 1917. Singura armată „capabilă de mari acţiuni ofensive“ a rămas pentru câteva luni doar armata britanică, care s-a străduit să împiedice pe germani să atace armata franceză aflată în stare de „convalescenţă“.
Pe de altă parte, în 1917, s-au resimţit din plin consecinţele economice şi politice datorate prelungirii războiului. Lipsa aprovizionării cu materiale necesare industriei de război şi cu alimente s-a simţit extrem de acut mai ales la Puterile Centrale, dar victoria parţială din 1916, pe frontul românesc începea să dea roadele economice.
„Numai România singură a fost aceea care ne-a salvat în 1917, şi pe noi şi pe Austro-Ungaria şi Constantinopol“ recunoştea generalul german Ludendorff al doilea om în conducerea militară Germania. Tot el a mărturisit gradul de exploatare a teritoriului românesc cucerit vremelnic: „Eram siliţi să scoatem din această ţară tot ce ne trebuia“.
Pe de lată parte, în 1917, Germania mai avea încă 2.000.000 de soldaţi din armata cu care începuse războiul în 1914, iar Austro-Ungaria, după marile înfrângeri suferite pe frontul oriental mai dispunea doar de 383.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul. Este vorba de soldaţii foarte bine instruiţi şi experimentaţi. Înăsprirea legilor privitoare la prestarea serviciului militar crea o rezervă mobilizabilă de aproximativ 10.000.000 de oameni în Germania şi circa 7.000.000 în Austro-Ungaria. Blocul austro-ungar avea sub arme peste 10.000.000 de oameni.
Aliaţii otomani ai Puterilor Centrale aveau şi ei mari probleme în completarea efectivelor militare. Gravitatea situaţiei rezultă şi din măsura adoptată în septembrie 1917 de guvernul turc: „Toţi libienii, egiptenii, marocanii, ciprioţii, tunisienii, yemeniţii, etc., care se aflau în Turcia“ pentru afaceri şi alte motive, erau încorporaţi imediat sub ameninţarea că în caz de refuz vor fi trimişi în faţa curţii marţiale. Cei menţionaţi erau scutiţi de serviciul militar înainte de război.
Pentru Puterile Centrale extrem de îngrijorătoare era situaţia stocurilor de materii prime strategice, necesare producţiei de armament. Lipsa materialelor metalurgice explică şi abţinerea germanilor de a-şi consuma oţelul pentru construirea unui număr prea mare de tancuri şi artilerie de munte, arme de care duceau lipsă. Oţelul era destinat cu prioritate producţiei de submarine şi nave de linie. Aceeaşi carenţă de materii prime, în special metale, crea mari dificultăţi industriei aeronautice germane. La 23 ianuarie 1917, generalul Ludendorff scria Ministerului de Război: „Eu repet, o creştere suficientă a numărului avioanelor noastre pentru primăvara 1918 este de o importanţă decisivă. Cer să se dea toate dispoziţiile pentru a se ajunge la construirea a 2.000 de avioane şi 2.500 de motoare pe lună îndată ce… situaţia noastră se va ameliora sub raportul materiilor prime“.
Totodată producţia diferitelor sectoare ale agriculturii Reichului scăzuse între 1913-1917 cu 50%-70%.
Efectivele Antantei fuseseră puse la grea încercare în 1916, cu toate că sacrificaseră România ca să atragă forţele austro-germane într-acolo. În urma slăbirii activităţii militare a Rusiei şi până la intrarea efectivă în luptă a soldaţilor americani, statele-majore aliate au trecut printr-o perioadă de mare nelinişte.
La începutul anului 1917 Franţa mai avea numai 964.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul, restul de 2.636.000 erau morţi, răniţi sau prizonieri. Francezii, deşi recrutaseră masiv pentru a-şi completa armata, aveau în 1917 mai puţini soldaţi decât în 1914, adică numai 3.114.000. Italia pierduse 877.000 de oameni, Anglia peste 1.000.000, iar Rusia 5.810.000. Românii mai aveau doar 300.000 dintre soldaţii cu care începuseră campania din 1916. În urma unor noi încorporări, armata română se refăcuse în 1917, la 700.000 de oameni, dintre care 460.000 constituiau unităţile combatante.
Pentru a-şi completa golurile din efective, Antanta a recurs din ce în ce mai mult, în ciuda reţinerilor pe care le aveau generalii, la soldaţi din colonii: algerieni, marocani, anamiţi (indochinezi), etc. La 1 februarie 1917, în rândul trupelor britanice din Franţa, luptau numeroşi soldaţi din teritorii dependente de Anglia: din Canada, 284.000 de oameni adică 4 divizii, din Australia 300.000 de oameni, adică 5 divizii, din Africa de Sud, 60.000 de oameni, adică 1 divizie, din Noua Zeelandă 65.000 de oameni, adică o divizie şi din New-Foundland 3.300 de oameni, adică o baterie.
In plus, numeroşi muncitori din colonii au înlocuit britanici, francezi sau ruşi la diverse munci, mărind astfel disponibilităţile pentru front. De exemplu Rusia a primit până în august, 160.000 de culi din China ca muncitori. De asemenea în spatele frontului englez din Franţa şi din Balcani, numeroase batalioane de muncitori erau formate din chinezi. În flota comercială britanică lucrau ca marinari mii de chinezi.
În paralel, în primăvara anului 1917, italienii şi românii au făcut eforturi proprii însemnate pentru a-şi reface forţele şi a le mări capacităţii de luptă cu armament modern. Românii au reuşit să-şi reorganizeze armata în 15 divizii de infanterie, peste 2 divizii de cavalerie, 12 escadrile de aviaţie, 5 companii de aerostaţie, etc. Antanta i-a furnizat armatei române însemnate cantităţi de armament modern, printre care 150.000 de puşti, 1957 de mitraliere, 225 de tunuri şi avioane. În acest fel marile unităţi române au ajuns la o dotare comparabilă cu a celor inamice austro-germane.
Superioritatea numerică a Antantei era cu mult mai mare, iar efectivele unei divizii a ei erau mai mari decât ale armatei germane. Pregătirea militară a materialului uman german era superioară aşa că putea compensa în parte inferioritatea numerică. Generalul Petain afirma că trei divizii germane aveau valoarea a patru divizii ale Antantei pe frontul de vest.
Un mare avantaj al Puterilor Centrale l-a constituit izbucnirea revoluţiei burghezo-democratice în Rusia în februarie 1917 care a slăbit activitatea armatei ruse pe întreg frontul de răsărit. De altfel generalul Ledendorff a recunoscut deschis că în aprilie şi mai 1917: „ceea ce ne-a salvat a fost numai revoluţia rusă“.
In 1917 ambele tabere aflate în conflict au trecut prin momente de criză şi de transformări fără ca una din ele să-şi atingă obiective de mare valoare. Nici măcar mica Românie nu a putut fi scoasă din luptă, reuşind să-şi păstreze fiinţa statală chiar în condiţiile trădării şi retragerii armatelor ruse.
Armata franceză de pe frontul de apus a suferit o scădere acută de moral, astfel că unităţi întregi au refuzat a mai intra în tranşee, după înfrângerea generalului Nivelle în prima parte a anului. In vara anului 1917, armata britanică a fost cea care a preluat greutatea principală a operaţiunilor militare în vest. La fel, românii au avut eroismul de a opri ofensiva austro-germană în latura de răsărit a continentului.
Pe frontul italian armatele austro-germane au obţinut, în acelaşi timp, o victorie răsunătoare împotriva italienilor la Isonzo. In anul 1917 pe frontul din Balcani nu s-a remarcat nici un eveniment remarcabil. În continuare acel front nu era în stare să scoată pe bulgari din luptă şi să deschidă drumul spre România încercuită din trei părţi numai de duşmani, în aşa numitul „triunghi al morţii“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu