ROMA - SANTA MARIA degli ANGELI e dei MARTIRI

Acest edificiu servește în mod special drept cadru unor ceremonii religioase oficiale al guvernului.

In termele lui Diocletianus, construite, conform tradiției de 40.000 de creștini condamnați la muncă forțată, papa Pius al IV-lea a ordonat, în anul 1561, construirea unei biserici și a unei mănăstiri pentru călugării Chartreux. Până la acea dată, monumentul antic fusese deja vandalizat de materiale de unii papi și de populația săracă.

Deși Michelangelo avea atunci 86 de ani, a fost însărcinat cu această lucrare. Proiectul său, strict respectos față de arhitectura antică, nu a încetat de a fi alterat după moartea sa, în 1564, urmată de cea a papei în 1565. Deoarece în 1749 edificiul căpătase o aliură destul de informă, napolitanul Luigi Vanvitelli (1700-1773) a fost însărcinat de a-i da o unitate respectabilă. Fțada concepută de acela a fost distrusă la începutul sec.al 20-lea. In locul ei a apărut, insolit, peretele concav și nud al caldariumului termelor antice.

Ultima operă a lui Michelangelo în materie de arhitecturã a fost bazilica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma . Numită la origine La Basilica di Santa Maria dei Sette Angeli, acest monument de artă a luat naștere, după cum s-a spus, prin decizia papei Pius al  IV-lea  (5 august 1561). Sacerdotul sicilian Antonio Lo Duca a propus ca edificiul sã fie închinat “celor sapte îngeri”, Michelangelo având sarcina de a realiza acest proiect într-o incintã a Termelor romane ale lui Dioclitianus.

Pe un frontispiciu al bisericii stã scris: “le terme romane sono construite con il sudore e il sangue di schiavi e martiri cristiani” (Antonio Lo Duca). Bazilica închinatã Fecioarei, Ingerilor si Martirilor, este un omagiu adus acestor primi creștini anonimi dar și un“memento” istoric.

 Impăratul roman Dioclitianus (243–313 d.Ch.), cunoscut nu numai prin contributiile sale în materie de organizare a imperiului (este initiatorul sistemului de guvernare statalã numit “tetrarchia”), dar și ca ultim prigonitor al creștinilor, a renunțat la titlul său de Augustus, în anul 305 e.N., retrăgându-se și din viata politică, în același timp cu partenerul său din partea de apus a imperiului. Fiul unuia dintre cei patru reprezentanți ai tetrarchiei a devenit împăratlul Constantin I-ul, cunoscut de ortodocși sub numele de Constantin cel Mare. 

Acest împărat, prin edictul de “toleranță” de la Milano (313 e. N.), a dat legitimitate religiei creștine în tot Imperiul Roman. Edictul a fost de fapt extinderea unui act similar (din 311 e.N.), dat de Galerius, împăratul Imperiului Roman de Rãsãrit, (unul dintre cei patru tetrarchi). Acesta i-a acordat lui Constantin titlul de Caesar, recunoscându-i astfel, implicit, succesiunea la tron în cadrul terarhiei. Acel Constantin nu arespectat convenția tetrarhiei și eliminat pe toți ceilalți parteneri.

 Edictul lui Galerius nu putuse fi aplicat din cauza mortii acestuia, câteva zile mai târziu (5 mai 311). Galerius provenea din Dacia romanã, având mamã dacã.

Peretele frontal al Bazilicii Santa Maria degli Angeli e dei Martiri, de formã concavă, aidoma căușului unei mâini divine, invitã călătorul sã intre, iar pe artist îl cheamă să-și pună amprenta în acest templu al concordiei. 

Bolta centrală, albă, ridicată de Michelangelo, în 1571, este de o simplitate uimitoare, lipsitã de picturi sau alte ornamente. Nimeni nu a intervenit cu vreo intenție de restaurare de când a atins-o mâna lui Michelangelo, cea care i-a dat formă și rezistență. Dar nici o imperfecțiune nu se remarcã în ansamblul ei de forme curbe, albe și majestuoase, minunat conservate. Nici măcar timpul nu îndrãznește să denatureze acele locuri sfințite de geniul maestrului. Doar artiștii sacri au permisiunea să se alăture operelor marilor înaintași.

Proiectul, rămas neterminat prin moartea lui Michelangelo, a lăsat urmașilor un spațiu deschis operelor viitorilor artiști care vor veni în veacuri, începând din sec.al 16-lea  și până în ziua de astăzi. Stilul combinat, între baroc si neoclasicism, este dictat de opere celebre ale unor pictori italiani renumiti - Domenichino (sec. 17), Pompeo Batoni, Carlo Maratta, Givanni Odazzi, Luigi Vanvitelli (pictor si arhitect din sec. 18) – și ale pictorului francez Pierre Subleryas (sec. 18). De asemenea, în incinta bazilicii Sfânta Maria a Ingerilor si Martirilor și-au găsit un loc privilegiat, permanent sau temporar, în cadrul unor expoziții de artã, nenumãrate sculpturi, picturi, basoreliefuri, tapiserii și mozaicuri.

Interiorul bisericii a fost conceput de Michelangelo cu plan de cruce greacă, dar a fost foarte remaniat de Vanvitelli.

In biserică se intră printr-un vestibul așezat peste anticul tepidarium. Apoi se trece printr-un pasaj către transept, lucru mai puțin obișnuit deoarece se pătrundea , de obicei, într-un naos prelung. Transeptul este singura parte a bisericii care premite să se imagineze amploarea solemnă a sălilor antice. Instalat în sala centrală a termelor, el a păstrat opt coloane antice monolit din granit roșu.

Pentru a da mai multă armonie edificiului, Vanvitelli a adăugar coloane din masonerie simplă pictată în cele două pasaje care separă transeptul de vestibul și de cor. In plus față de intrarea actuală, deoarece Michelangelo prevăzuse două intrări la capetele transeptului. Ele au fost, ulterior, transformate în capele și dotate cu arhitectură pictată.

Transeptul este o adevărată galerie deb tablouri, mai ales din sec.al 18-lea. Cea mai mare parte au provenit de la Basilica Sfântul Petru, unde au fost înlocuite de opere în mozaic. Pentru a le etala în Santa Maria a Ingerilor și Martirilor, Vanvitelli a trebuit să amenajeze spații între coloane.

Brațul din dreapta al transeptului adăpostește mormintele unor personaje care s-au remarcat în Primul Război Mondial. Pe paviment s-a trasat o linie care reprezintă meridianul locului. Din 1702 până în 1846, ea a servit la reglarea orologiilor Romei.. Astăzi mijlocul zilei este anunțat de la Jnicul printr-o lovitură de clopot.

Asemănător transeptului spațiul corului este abundent decorat. Trebuie special remarcată fresca Martiriul Sfântului Sebastian realizată de Dominiquino (1581-1641) și Botezul lui Iisus de Carlo Maratta. In spatele altarului este plasat un tablou foarte venerat, reprezentând pe Fecioră adorată de îngeri, lucrare comandată în 1543 unui venețian de către Antonio del Duca, preot sicilian. Acela, în cursul unui vis a văzut o mulțime de îngeri ieșind din termele lui Diocletianus. De atunci el nu a încetat să ceară construirea unei biserici în acest loc. In final papa Pius al IV-lea a răspuns la cerea sa.

ROMA - VIA AURELIA

Via Aurelia a fost un drum roman construit în aproximativ 241 e.A. Proiectul a fost realizat de Gaius Aurelius Cotta, care în acel moment a fost cenzor. Cotta a avut experiență de construire a drumurilor pentru Roma, deoarece el a supravegheat construirea unui drum militar în Sicilia (fiind consul în 252 e.A., în timpul Primului Război Punic) care leaga Agrigentum (modernul Agrigento) și Panormus (modernul Palermo).

In perioada de mijloc a Republicii au fost construite o serie de drumuri moderne în toată Italia pentru a satisface nevoile expansiunii romane, inclusiv mișcări rapide ale armatei și o comunicare rapidă rezonabilă cu coloniile romane răspândite în peninsulă. Acțiunea a fost consecința neintenționată (dar benefică) a unei creșteri a comerțului între orașele italiene și Roma. Drumurile au fost standardizate la lățimea de 4,6 m, permițând trecerea a două căruțe, iar distanța a fost marcată cu repere.

Via Aurelia a fost construită ca parte a acelei campanii de construcție a drumurilor, care a început în anul 312 e.A. cu realizarea Viei Appia. Alte drumuri incluse în acea perioadă de construcție au fost Via Amerina (241 e.A.), Flaminina, Clodia, Aemilia, Cassia, Valeria (cca 307 e.A.) și Caecilia (circa 283 e.A.).

Via Aurelia a traversat râul Tibru prin intermediul podului Pons Aemilius, apoi a ieșit din Roma din partea de vest. După ce împăratul Aurelian a ridicat noul zid în jurul Romei (circa 270-273 e.N.), Via Aurelia a ieșit din Porta Aurelia. Drumul a urmat apoi 40 de kilometri spre Alsium, pe coasta Tireniană, de-a lungul coastei, până la Vada Volaterrana, Cosa și Pisae (orașul modern Pisa). Acolo, lucrarea inițială a Viei Aurelia a încetat. Acesta a fost un traseu deosebit de important în Republica timpurie și mijlocie, deoarece a legat Roma, Cosa și Pisae. Cosa era o colonie importantă și un avantaj militar în Etruria, iar Pisae era singurul port dintre Genua și Roma. In consecință, era o bază navală importantă pentru romani în războaiele lor împotriva Ligurienilor, Galilor și Carthaginienilor.

Via Aurelia a fost extinsă mai târziu cu circa 320 km în anul 109 e.A. de Via Aemilia Scaura, construită de M. Aemilius Scaurus. Acest drum a condus la Dertona (Tortona modernă), Placentia, Cremona, Aquilea și Genua, de unde călătorii puteau trece la Gallia Narbonensis (sudul Franței) prin Via Postumia. In timpul Imperiului extins, călătorii puteau pleca de la Roma prin Via Aurelia dincolo de Alpi, pe Via Julia Augusta, fie către nordul Franței, fie spre Gades (modernul Cadiz, Spania).

Strada Statale 1 moderne ocupă aceeași rută, iar în mod colocvial se mai numește și "La Via Aurelia".

ROMA - VIA TIBURTINA - VALERIA

Via Tiburtina a fost un drum vechi care conducea spre est-nord-est, de la Roma la Tivoli (fostul, Tibur) și apoi spre Pescara (fostul, Aternum).

A fost construită de consulul roman Marcus Valerius Maximus în jurul anului 286 e.A. și ulterior a fost prelungită pe teritoriile Marsi și Aequi, în zona Abruzzo, ca Via Valeria. Lungimea sa totală a fost de aproximativ 200 km de la Roma până la Aternum (modernul oraș Pescara). A ieșit din Roma prin Zidul Aurelian la Porta Tiburtina și prin Zidul Servian pe la Porta Esquilina.

Podul Lucano, cu mormântul lui Plautius Lucanus, desen  c. 1840

Istoricii afirmă că Via Tiburtina trebuie să fi apărut ca o potecă lată în timpul înființării Ligii Latine. Deși după aceea a devenit o arteră importantă, prima porțiune a Via Tiburtina și-a păstrat întotdeauna denumirea inițială de Via Valeria, Numele de Tiburtina se aplica numai porțiunii de drum de dincolo de Tibur. Este dificil să se determine ultima porțiune a cursului Via Tiburtina de la Albulae Aquae la Tibur. Un drum de stat cu același nume există astăzi și urmează aceeași cale.

Există rămășițele mai multor poduri romane de-a lungul drumului, inclusiv Ponte Lucano și Ponte Mammolo.