RĂSCOALA ORGANIZATĂ DE BOLȘEVICI LA TATAR BUNAR - BBB- X

           Operațiunea de la Tatar Bunar a avut două componente, cea de suprafață și cea ascunsă. Cea de suprafață a reprezentat-o rebeliunea în sine, împreună cu pregătirea ei.  Cea perversă și ascunsă a fost de spionaj și de propagandă. Primul incident al rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar a avut loc, la 11 septembrie 1924, în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei. Un grup înarmat condus de Ivan Bejanovici, alias Kolțov, a comis un atac banditesc. „Rebeliunea", care în mod oficial avea un scop politic, a degenerat treptat în jafuri, tâlhării și omoruri la care s-au dedat bandele de bolșevici. Despre evenimentele petrecute la Nicolaevca se vorbește într-un număr al ziarului „Universul", din septembrie 1924, care menționa: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca"; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade"; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile. După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla, sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil"; „Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente" (agent bolșevic care acționa în zona Deltei Dunării și în Dobrogea).

          Atacul de la Nicolaevca s-a soldat cu rezultate negative pentru bolșevici, fiind arestați unii dintre conducători. Astfel, liderul bolșevic Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. „În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, la care au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov (Ivan Bejanovici), Leonte Ţurcan, Alexei Pavlenco, fiind aprobat planul acţiunilor militare care urmau să se declanşeze a doua zi la Tatar-Bunar. Unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea.

          Atacul a început cu ocuparea principalelor clădiri din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi, primăria. In zorii zilei de 16 septembrie, după jaful de la fabrica de postav, bandele bolşevice au silit populaţia să se adune în centrul localităţii, unde Nenin a ţinut un discurs în care spunea că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie. El a făcut publică știrea falsă despre intrarea Armatei Roșii în Basarabia (care ar fi ocupat deja Cetatea Albă și înaintează spre Tatar-Bunar), îndemnându-i pe locuitori să se înarmeze și să înceapă lupta. Și-a încheiat discursul cu lozinca „Trăiască Republica Moldovenească Sovietică!", prezentând dorința sa drept realitate, dar dând totodată în vileag planurile sovietice. Din ordinele lui, participanții la rebeliune au format două bande: una s-a îndreptat spre Akmanghit, cealaltă spre Cișmea. Intâmpinând rezistență, unii s-au retras spre Nerușai, de acolo spre Galilești. Alții au mers spre Tatar-Bunar, iar o parte s-au împrăștiat în diverse direcții. La 17 septembrie, Nenin și Iustin Batișcev, împreună cu câțiva rebeli, s-au retras prin Echipolos spre Nerușai, dar după unele confruntări cu trupele de ordine au fost arestați". In timpul acestor evenimente, unii dintre membrii Comitetului de partid din sudul Basarabiei, au fost uciși: Este vorba de Andrei Kliușnikov, Ivan Bejanovici, Ivan Dobrovolski, iar Iustin Batișcev a fost arestat.

           La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli și forțele de ordine, au fost arestate circa 1600 de persoane, urmând să fie judecate 489 de persoane, de unde și denumirea procesului judiciar drept procesul celor 500, desfășurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925 la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată. In acest cadru legal au fost condamnați 85 din cei 287 de acuzați. Iustin Batișcev a primit cea mai severă pedeapsă - muncă silnică pe viață; Nichita Lisovoi și Leonte Țurcan au fost condamnați la 15 ani muncă silnică, trei inculpați la câte 10 ani, alți douăzeci la 5 ani închisoare, iar restul inculpaților la închisoare pe termene diferite între 1-3 ani. Alți 202 inculpați au fost achitați. Trebuie să se mai amintească faptul că pentru a se salva de arestări și represalii, mulți dintre participanții la evenimentele de la Tatar-Bunar (în mare parte din rândurile populației alogene) au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), fiind tratați într-un mod excepțional de către autoritățile de la Kiev. Totuși, aceștia nu au scăpat de represiunile care au avut loc în Uniunea Sovietică între 1937-1938.

Acțiunea aceasta banditească a fost numită impropriu drept revoltă, ea fiind numai o aventură idioată de terorism de sorginte bolșevică.

REȚELE DE SPIONAJ BOLȘEVICE IN ROMANIA DUPĂ UNIREA BASARABIEI - BBB - X

           Primii paşi ai operaţiunilor de spionaj bolșevice în România Mare au fost crearea de reţele de spionaj. In dicţionarul lui Pavel Moraru se consemnează: „A fost organizat aşa-numitul Comitet de partid din sudul Basarabiei alcătuit din: Andrei Kliuşnikov, alias Nenin, secretar, agent bolşevic, aflat în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar; Nicolai Şişman, alias Afanasiev, agent bolşevic trimis de peste Nistru; trei membri din rândul populaţiei locale - Ivan Bejanovici, alias Kolţov, sau Pugaciov, Ivan Dobrovolski, alias Gromov, şi Iustin Batişcev, alias Almazov. Această organizaţie nu era subordonată nici Comitetului ilegal regional de partid din Basarabia, care intra în componenţa P.C.R., nici conducerii de la Bucureşti a P.C.R., ci se afla în subordonarea directă a conducerii comuniste de la Moscova.

Conform instrucţiunilor şi indicaţiilor primite de peste Nistru de la serviciile speciale din Ucraina, membrii mai sus-numiţi au organizat aşa-zisele comitete revoluţionare în unele localităţi din sudul Basarabiei: Cişmeaua Rusă, Cişmeaua Văruită, Neruşai, Jebrieni, Vaisal, Galileşti, Caracurt, Banovca, Fântâna Zânelor, Cairaclia, Caragacii Noi, Chilia Nouă, Furmanca, Dracula, Sofiana, Schirlichitai, oraşul Ismail, Dulichioi, Câşliţa, din judeţul Ismail, Plachteevca, Divizia Şaba, Akmanghit din judeţul Cetatea Albă, Găvănoasa, Pelinei Moldoveni, Vulcăneşti, oraşul Cahul din judeţul Cahul.

Organizarea comitetelor revoluţionare în aceste localităţi nu a fost întâmplătoare şi s-au făcut cu uşurinţă, deoarece erau locuite în majoritate de ruşi şi ucraineni. Aici nu se aflau decât câteva familii de moldoveni cu totul izolate şi înăbuşite în ambianţa rusească. După un plan întocmit de centrul de spionaj de la Odessa, agenţii comunişti au format o întreagă reţea: comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care la rândul lor erau subordonate comitetelor regionale. Comitetele revoluţionare aveau trei funcţii: militară; de legătură; de spionaj, contraspionaj şi de adunarea informaţiilor, încadrându-se perfect în instrucţiunile date de Moscova. În paralel, pe lângă comitetul local, în fiecare localitate trebuia să fie creat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri, fiind condus de un comandant. Legătura între comitete urma să se realizeze prin curieri".

KREMLINUL - STALIN ȘI URA CONTRA ROMÂNIEI BBB - X

           Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia".

            La 12 mai 1922 Kremlinul, nemulţumit de unificarea teritoriilor româneşti din anul 1918, adoptă o decizie privind „spionajul activ", astfel că în Basarabia începea aplicarea planurilor serviciilor secrete.

Citatul de mai sus ilustrează pe deplin obsesia dictatorului de la Moscova asupra securităţii „ţării sovietelor". 

             Viziunea lui Stalin, care avea să fie biruitor în rivalitate cu Troţki, punea în prim-planul politicii externe sovietice problema Zonei de securitate. Cu alte cuvinte, U.R.S.S.-ul s-ar afla într-o „încercuire capitalistă", care poate fi străpunsă printr-o „încercuire socialistă" prin sovietizarea ţărilor din „vecinătatea apropiată". Or, înainte de sfârşitul lui ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd, percepea Basarabia ca pe o „platformă" de operaţiuni împotriva revoluţiei ruse. Stalin îi scria lui Lenin la 24 iulie 1920 despre necisitatea unei revoluţii în Italia şi în statele încă fragile, ca de exemplu Cehoslovacia şi Ungaria; referitor la România, exista doar un singur verdict: „Trebuie să zdrobim România".

             Atât Lenin, cât şi Stalin, au fost „discipolii fideli" ai lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care considerau că dintre est-europeni numai polonezii şi maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului", în schimb românii erau văzuţi ca un popor „degenerat", „neviabil", „un popor fără istorie", fără vreo „capacitate de supravieţuire" şi fără vreo speranţă de a obţine „vreun mod de independenţă, destinat doar asimilării de către alte popoare". De aceea planurile liderilor de la Kremlin vizau „izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării prin împărţirea ei între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria".

             La 27 martie-2 aprilie 1924 U.R.S.S. a „planificat" eşecul discuţiilor româno-sovietice de la Viena, ale cărei obiective, date delegaţiei conduse de N.N. Krestinski, fixau că „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României". Iată ce îi scria M.M. Litvinov lui Christian Racovski la 27 ianuarie 1924: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război". La începutul anilor ʼ20 Rusia sovietică recurge la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, arme şi muniţii proprii, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune şi destabilizatoare în sud-estul Moldovei, pentru a da un semnal de secţiuni similare pe întreg teritoriul României, unde un rol important îl avea Partidul Comunist din România (P.C.R.). Astfel, în timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro" sau „contra" actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918.