ISTANBUL - GÂNDURI LA PLECARE 2009

In mai 2009, într-o dimineaţă, am lăsat în urmă locaşul Sfinţii Sergius şi Bscchus, care ar fi avut multe de povestit. Am plecat cu regretul de a nu-l voi mai vedea niciodată, de a nu apuca transformarea lui în muzeu şi eliberarea din strânsoarea caselor turceşti.

Tinereţea mea a fost prea plină de nelinişte, de bariere, de coşmaruri şi de întrebări numai de mine ştiute. Printre toate numai ferestrele deschise de familie şi de călătorii au aruncat raze calde de lumină şi de linişte. O astfel de rază, mult prea scurtă ca durată, dar neînchipuit de strălucitoare a fost prima vizită la Istanbul în 1975.

Au urmat multe altele, dar cam prea târziu. După decenii am cântărit oamenii, visele, stelele, ideile, speranţele, toate cuprinse într-un oarecare haos. Am apucat uneori pe un drum şi când am ajuns la capătul lui am descoperit haosul. M-am întors şi am început o altă cale la capătul căreia era un abis. In tinereţe şi la maturitate am căutat multe căi spre o viaţă normală, dar peste tot m-am izbit de obstacole pe care a trebuit să le depăşesc cu prea multă sudoare şi tensiune. Am ajuns să cred uneori că toate speranţele, toate iniţiativele sfârşesc în abis, în obstacole, sau în haos.

Tinereţea şi maturitatea s-au dus învârtindu-se în jurul celor doi poli: frica şi speranţa. Dar acum la bătrâneţe stau liniştit pe marginea prăpăstiei, stau neînfricat, nu mai fug şi nu voi mai spera mult timp.

Stau liniştit şi visez la călătoriile pe care le-am făcut şi care mi-au umplut sufletul, la locurile pe care am râvnit să le văd dar la care nu am fost în stare să ajung, Le las celor ce au acelaşi dor. Le las, în primul rând fiului meu Cosmin care mă tachinează că nu voi vedea nicicând Egiptul, pentru că ezit să voiajez cu avionul. Nu înţeleg satisfacţia lui faţă de această nerealizare a mea. Nu-i înţeleg atitudinea mereu ostilă, chiar rău voitoare şi duşmănoasă uneori.

Vouă celor care citiţi aceste rânduri vă adresez îndemnul:  Vedeţi Lumea ! Nu aşteptaţi anii târzii ai vieţii ! Adio !