ISTANBUL - LITORALUL DE SUD-VEST AL BOSFORULUI

Pornind din piaţa Karaköy şi urmând spre nord litoralul Bosforului, se trece de biserica patrirhală Paraskevi a falimentarului Patriarhat ortodox turc şi se ajunge în zona numită Tofan, zonă aflată în preajma portului unde acostează imensele nave de croisieră moderne. Zona Tofan mărgineşte cartierului Pera, înspre apele strâmtorii, mai la sud de Palatul Dolmabahçe cu câteva sute de metri. Este o parte veche de oraş, unde otomanii au găsit utilitate terenului din vecinătatea cartierului Galata, încă din primele decenii ale stăpânirii lor.

Oprimă oprire trebuie făcută la Moscheea Kiliç Ali Paşa, cea mai veche din cartierul ocupat de apusenii genovezi. Este o lucrare de neconfundat, din 1580, a marelui şi prolificului arhitect Sinan (Mimar). Locuitorii o mai numesc şi Moscheea de la Tofan. Lângă ea sunt aşezate: o şcoală (medresa), o fântână monumentală (sebile), câteva morminte (tűrbe) şi o baie turcească (hammam). Apare ca o copie redusă a Sfintei Sofia. Cupola centrală este suportată de patru coloane, iar curtea este înconjurată de un portic pe care sunt figurate frumoase caligrafii islamice.

In epoca otomană devenise o cutumă ca un războinic viteaz şi cu avere, sau un conducător de armată, după mai multe victorii, să construiască propria sa moschee. Se prezenta în faţa sultanului cu solicitarea, iar acela, drept recompensă, îi desemna locul unde trebuia să înalţe viitorul sanctuar spre gloria lui Allah.

Amiralul de origine italiană, Kiliç Ali Paşa, după ce s-a distins în multe bătălii navale, s-a prezentat la palat. Din motive necunoscute, sultanul nu-l agrea, dar a respectat tradiţia şi nu i-a putut refuza cererea, spunându-i: „Fiindcă eşti stăpân al mării, va trebui să-ţi construieşti moscheea pe mare“. Ca atare i-a desemnat un teren mlăştinos din zona Tofan, la nord de Cornul de Aur, în apropiere de apele Bosforului. Pe atunci locul era foarte puţin populat şi cu foarte puţine edificii. Terenul a necesitat lucrări mari şi costisitoare de consolidare, înainte de a se începe lucrările de elevaţie.

Puţin mai la nord, pe partea stângă, se află Turnătoriile de la Tofan. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a înţeles repede importanţa tunurilor în strategia militară, mai ales după asediul Constantinopolului, din 1453. Imediat după cucerirea marii capitale creştine a ordonat construirea unei turnătorii de tunuri la marginea „oraşului Galata“. Baiazid al II-lea a suplimentat spaţiile turnătoriei foarte curând după dispariţia tatălui. Dar soluţia nu s-a dovedit suficientă după câteva decenii, aşa că Soliman I-ul Magnificul (1520-1566), a dispus construirea unui atelier mult mai mare. Edificiile actuale au făcut parte, mai târziu, dintr-un ansamblu care cuprindea şi cazărmi. Ansamblul s-a închegat sub domnia sultanului Selim al III-lea, iniţiator al unei reforme a armatei otomane.

Turnătoria a trebuit să treacă printr-o restaurare parţială, în anul 1950. Cu acea ocazie au dispărut bătrânele cazărmi, pentru a se putea lărgi bulevardul ce trece paralel cu ţărmul Bosforului. In 1993, edificiile fostei turnătorii au fost atribuite Universităţii de Arte Frumoase Minar Sinan. Restaurarea s-a făcut cu atenţie, redându-se trăsăturile originale ale edificiului şi păstrându-se structurile valoroase.

Turnătoriile de tunuri Tofan au dat numele lor cartierului actual.

In anul 1880, valorosul arhitect, Sarkis Balyan, aparţinător unei adevărate dinastii de arhitecţi de origine armeană, a ridicat la Tofan, aproape de mare, un turn cu orologiu, Turnul Tofan. Lucrarea a fost comandată de sultanul Abadűlhamit al II-lea (1876-1909) şi a dăinuit mult timp, devenind un simbol al cartierului docurilor. Astăzi turnul este ascuns de noile construcţii deoarece înălţimea lui de 15 metri nu poate concura cu avalanşa de blocuri dimprejur. Turnul mai este numit Turnul Hamidiye.

Intre Turnul Tofan şi Turnătoria Tofan se găseşte Pavilionul Tofan, un palat de dimensiuni reduse, construit în anul 1850 de arhitectul englez care construise şi sediul ambasadei engleze din Galata. Comanda a primit-o de la sultanul Abdűlmecit (1839-1869), care a folosit bogatul edificiu drept pavilion de vară. Cartierul nu era încă urbanizat nici în acea perioadă, deşi se scurseseră trei secole de la cucerire.

Astăzi Pavilionul Tofan aparţine tot de Universitatea de Arte Frumoase Mimar Sinan ca şi Turnătoriile, fiind folosit numai pentru expoziţii temporare. Decoraţiunea murală originară nu a prea suferit, în schimb mobilierul original a dispărut cu totul.

La câţiva paşi de ansamblul Tofan, spre nord, se ridică Moscheea Nusretiye (Moscheea Victoriei), un exemplu pur al stilului baroc din epoca imperială modernă. Lucrarea a revenit arhitectului de mare valoare, Kirkor Baylan, din ordinul sultanului Mahmud al II-lea, în anul 1825.

Este alăturată acum portului modern al Istanbulului. Sub mica ei cupolă se descoperă magnifice caligrafii islamice datorate unor maeştri de renume în imperiu. Cele două minarete, puţin cam prea zvelte şi acoperite de sculpturi, sunt înconjurate fiecare de câte două balcoane. Intr-o latură a locaşului se ridică o fântână decorată tot cu caligrafii islamice. A fost deplasată, în 1958, tot pentru lărgirea bulevardului ce urmăreşte ţărmul Bosforului spre nord. Complexului îi mai aparţine o fântână de abluţiuni şi o sală de orologii. Lângă Moscheea Nusretiye, timp de câteva decenii, a existat o altă fântână, numită Noua fântână de la Tofan (Yeni Tofan Çeşmesi). Acea mică bijuterie de arhitectură Art Nouveau a fost opera arhitectului italian Aronco, cel ce a deţinut demnitatea de arhitect imperial mai mult de un deceniu, la trecerea dintre sec. al 19-lea şi sec. al 20-lea.

Odată cu lucrările de lărgire a bulevardului de pe ţărmul apusean al Bosforului, fântâna a fost mutată la intrarea în Parcul Maçka, spre interiorul locuirii colinare.

Executată numai din marmură, fântâna este apărată de un acoperiş piramidal cu streşini largi. Picturile de pe partea internă a streşinilor au dispărut. Pe fiecare latură a planului său dreptunghiular  s-a conceput câte un bazin cu robinete de alamă, astăzi înlocuite. Este un exemplu tipic de fântână publică a Istanbulului, fântâni cu care cartierele sunt împânzite. Raimondo d'Aronco a mai lăsat Istanbulului şi alte fântâni în acelaşi stil, precum Fântâna Laleli din Galata şi Fântâna Mausoleului Şeih Zafir în cartierul Besiktaş. Pe toate le-a creat între anii 1902-1904.

Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, la numai 3-400 de metri se pătrunde „domeniul“ imperial Dolmabahçe, unde se regăseşte una dintre nestematele Istanbulului, o nestemată din galeria palatelor imperiale europene. La nord de acesta se ajunge curând la palatul Çiragan.

Spre Dolmabahçe şi Çiragan conduce bulevardul Meclisi Mebusan, plantat pe ambele părţi cu arţari imenşi.