CRAIOVA - BISERICA HARŞU

In prezent biserica se află la nord de piaţa centrală agroalimentară a Craiovei, pe str. Criveanu Nifon nr. 13, colţ cu str. Feldioarei, stradă care coboară spre intersecţia cu str. Carol I (Gării). Strada a suferit numai în sec. al 20-lea mai multe schimbări de nume. Pe harta oraşului, din anul 1925, figura cu numele de str. Modestiei, apoi a devenit str. Odobescu. Mai târziu s-a numit str. Călimăneşti şi în final, prin anii '90, str. Criveanu Nifon.

In catagrafia bisericilor din oraşul Craiova, din anii1813-1815, biserica a fost desemnată drept ot oborul târgului de afară şi se arăta a fi fost ctitorită de dumnealui biv vel postelnic Nicolae Samurcaş şi de polcovnicul Haaşu. In schimb pisania a vorbit numai de polcomnicul Aşu sin Traian ot Vrast.

La data când se scria catagrafia biv vel postelnicul Nicolae Samurcaş era Caimacamul Craiovei şi din această calitate a înzestrat o sfântă biserică ce acum s-au zidit aici în oraşu Craiovii în mahalaua ot târgu de afară. Rezultă că biserica era foarte nouă şi că înaltul Caimacam a decis să o înzestreze şi el. Catagrafia din 1813-1815 este slugarnică şi l-a trecut pe picior de egalitate cu ctitorul principal. Dania Caimacamului Nicolae Samurcaş spunea: din lumânărarii Căimăcăniei ce se află cu şederea aici în Craiova, am afierosit liude şase… pe cară să-i aibă posluşnici nestrămutaţi.

De altfel, biserica fusese înzestrată de ctitori şi cu o suprafaţă din care să dea cu embatic (chirie) la cei ce ar fi dorit să stea în apropierea ei.

Fiind numită în catagrafia 1813-1815, ot oborul târgul de afară, rezultă că biserica se afla amplasată în zona oborului târgului de atunci. In secolele trecute alături de târguri se aflau suprafeţe speciale pentru expunerea şi vânzarea vitelor, oboruri.

Primul târg al Craiovei s-a aflat în zona pieţei Elca, numită, mai târziu Piaţa Veche, adică chiar în nucleul oraşului ce se năştea. Oborul lui de vite se găsea într-o poziţie mai joasă, pe terenul din preajma celor şapte fântâni, adică la poalele colinei pe care se află biserica Sfântul Dumitru.

După aceea, până în jurul anului 1820, târgul de afară al Craiovei s-a mutat în zona bisericii Hagi Enuş, între aceasta şi biserica Sfinţii Apostoli, aflată mai la sud (azi intersecţia dintre str. Impăratul Traian şi str. Sfinţii Apostoli). In perioada comunistă prima dintre cele două străzi s-a numit str. Silozului, iar a doua str. Lomonosov. Acest al doilea târg de afară a ocupat un teren dinspre marginea oraşului de atunci, iar oborul său se întindea mai departe, spre nord-est, pe locul de astăzi al pieţei centrale agroalimentare (amenajată prin anii 70).

După anul 1820 locul oborului de vite a fost luat de însuşi târgul de afară, iar oborul a fost întins spre răsărit, tot mai departe de limitele locuibile de atunci.

La nord de noul târg şi de biserica Harşu exista un lac, mai bine zis o baltă, care se întindea până la actuala str. Carol I (Gării). Din acea baltă izvora un pârâu ce curgea leneş şi murdar în lungul actualei străzi Ştefan cel Mare (fostă un timp str. Rahovei) spre Valea Vlăicii. Pe atunci acea stradă din lungul pârâului se numea Valea Orbeţilor până în Valea Vlăicii. Mai târziu când s-a amenajat strada Gării, prin anul 1872, s-a lăsat pe sub ea o deschidere a curgerii pârâului pe vechiul lui traseu. Pentru aceasta s-a amenajat un gang boltit care a devenit în termeni populari „Podişor“. Gangul există şi astăzi iar zona a rămas numită „la Podişor“.

Revenind la istoricul bisericii, trebuie spus că în catagrafiile ulterioare Caimacamul Nicolae Samurcaş nu a mai apărut drept ctitor la nici o biserică. Textul daniei de care s-a vorbit mai sus spunea că am afierosit liude şase…, adică şase birnici (liude însemnând birnici, în vechiul vocabular).

Catagrafia oraşului din anul 1835 aminteşte de mahalaua Haşu, după numele bisericii care constituia elementul central al zonei. Se menţionează că se afla pe moşie domnească şi că avea hramul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, cuprinzând o parohie cu 90 de familii. Rezultă că după trei decenii de la ridicarea lăcaşului familia ctitorului nu mai avea în proprietate „moşia“, ea trecând în posesia statului, respectiv a „domniei“. Se pare că tocmai această schimbare de proprietate a înlesnit conducerii oraşului să amplaseze noul târg de afară în preajma bisericii.

O nouă catagrafie, întocmită după numai trei ani, în 1838, consemnează din nou mahalaua şi biserica ot Haşu.

Noul târg de afară a adus în preajma bisericii multe dughene negustoreşti şi relativ puţine clădiri trainice de comerţ sau de locuit. Spre marginea de nord, adică spre baltă s-au întins sălaşele de ţigani robi ai ctitorului, sau ai bisericii.

Anul zidirii bisericii a fost apreciat de Nicolae Iorga a fi 1802. Un alt izvor total lipsit de bază documentară apreciază ca an al construcţiei, anul 1821, în contradicţie şi cu datele de viaţă ale ctitorului.

Inscripţia cu ulei de pe peretele de miazăzi, la intrare, consemnează anul 1800, dar nici această inscripţie nu poate fi considerată ca exactă, ea fiind aplicată după cutremurul din 1838 pe bază de amintiri. La acea dată pisania originală fusese scoasă şi nici nu mai putea fi citită de nişte simpli pictori-zugravi. Peste amintiri s-a mai suprapus o zugrăvire, atestată documentar, în 1862. Aceasta a putut prelua cu uşurinţă eventuala eroare de după cutremurul din 1838.

Pisania cea veche şi originală a bisericii, scoasă din zidărie după cutremurul din 1838, se afla, în 1942, la muzeul Aman, fapt ce demonstrează că nu fuseseră transferate la Muzeul regional al Olteniei toate piesele intrate în posesia Fundaţiei „Aman“.

Pisania cea veche consemnează drept an al ridicării bisericii Harşu, anul 1806. In cadrul ei data ctitoririi are primele cifre arabe şi se pot distinge bine. Cifrele referitoare la zeci şi unităţi erau săpate în caracter chirilic. Cifra unităţilor este dăltuită în caracter chirilic sub forma S (6). Partea ei inferioară este ruptă, iar ceea ce a rămas seamănă cu un O incomplet, sau mai degrabă cu un C. Amestec de cifre arabe şi chirilice s-au mai întâlnit şi la alte biserici craiovene (Sfântul Mina şi Mântuleasa).

In foarte multe cazuri pe pisaniile lăcaşurilor de cult anul ctitoriei este menţionat atât prin cel creştin cât şi prin cel de la facerea lumii, fapt care uşurează datarea.

Dacă este înscris anul de la facerea lumii şi trebuie să se afle anul Mântuirii, adică anul folosit curent în cronologia noastră, se scade 5507, dacă evenimentul a avut loc în lunile ianuarie, februarie, martie; se scade 5508 dacă evenimentul a avut loc în lunile aprilie, mai, iunie, iulie şi august şi se scade 5509 dacă evenimentul a avut loc în lunile septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie.

Pisania cea veche a bisericii Harşu este una scurtă şi trebuie reprodusă pentru că ar putea să nu mai fie reprodusă în altă lucrare şi nici nu se ştie dacă a mai fost păstrată după cel de al doilea război mondial ca mărturie muzeistică. Va fi reprodusă mai jos după varianta găsită în revista „Oltenia“ din 1942 cu redactor Dr. C.S. Nicolăescu – Plopşor. Conţinutul ei era: „† Cu puterea Fiului în Troiţă proslăvit H[ri]st[os] Dumnezeu, s-au zidit această dumnezeiească biserică la care se prăznuieşte hramul Învierii lui H[ri]st[os] Dumnezeu şi hramul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana şi hramul Sfântului muce[nic] Haralampie prin osteneala şi cheltuiala a dumnealui polcomnicu Aşu sin Traian ot Vrast i cocona dum[nealui] Florica i cu[fii] săi cu ce bine au voit. Leat de la H[ri]st[os] 1806“.

Asemănător celorlalte biserici din oraş, biserica Harşu a suferit mari stricăciuni la cutremurul din 1838: „despre amiază noapte unde se încheie altarul cu biserica mare au mai crăpat advonu de amândouă părţile, despre amiazăzi şi amiazănoapte unde de închide cu biserica, unde şăd femeile“.

Nu se ştie când a fost reparată biserica după acel cutremur din 1838. Se ştie însă că, în 1862, mahalagii au reparat-o şi au zugrăvit-o din nou. Nu se poate ca după stricăciunile din 1838 biserica să fi rămas un sfert de secol nereparată. In anul 1862 trebuie să fi fost vorba de o renovare mai amplă. Cu acea ocazie s-au făcut şi danii suplimentare precum cea consemnată astfel: însă fiind cel dintâi ctitor cu ajutoare mari cât şi zugrăvirea acestei biserici de d. Zamfir Furtună.

Atunci, în 1862, este posibil să se fi realizat şi turla de scânduri şi să se fi mutat clopotul în clopotniţa de lemn alăturată bisericii. In 1989 clopotniţa de lemn se găsea la nord-vest de biserică, la circa 10-12 metri. In partea de jos era folosită ca depozit de materiale diverse.

Intre anul 1862 şi începutul sec. al 20-lea este probabil ca biserica să nu fi avut pridvor. Marchiza (pridvorul) cu pereţi de sticlă existentă în anul 1990 a fost adăugată mult mai târziu,  deoarece lucrarea cu sticlă nu era nici la modă şi nici uşor de realizat, lipsind profilurile metalice necesare.

Cu ocazia zugrăvirii din 1862 s-au întocmit şi portretele ctitorilor reparatori Zamfir Furtună şi al soţiei lui al cărei nume a fost şters mai târziu. Drept ar fi ca la o nouă zugrăvire să fie repuse în drepturi portretele polcovnicului Aşu (Harşu)  şi al soţiei sale Florica.

Turla de lemn, existentă şi în anul 1990, este placată pe de-a întregul cu tablă galvanizată. Pe înălţimea pereţilor ei tabla este formată din solzi pătraţi aşezaţi cu vârful orientat în jos. Nu se poate şti a câta învelitoare din tablă era cea existentă în 1990. Din unele fotografii se poate observa cu uşurinţă că învelitoarea de tablă a fost înlocuită.

Intr-o fotografie din 1942 din revista „Oltenia“, pe peretele din faţa bisericii, la apus, apar picturi exterioare, în cinci nişe dreptunghiulare exterioare. Cea mai mare dintre acestea era plasată exact pe mijlocul faţadei, sub turlă şi deasupra unei ferestre sub formă de potcoavă. Fereastra era practicată la circa 3,5-4 metri de la baza bisericii, exact deasupra marchizei de sticlă.

Alte două nişe dreptunghiulare, mai mici, erau plasate în partea de sus a faţadei, de o parte şi de alta a nişei celei mari. Sub ele, tot pe lateral erau plasate alte două nişe dreptunghiulare prelungi. Acestea din urmă coborasu până la nivelul acoperişului marchizei din sticlă.

In fotografia din 1989 cele cinci nişe nu mai au picturi, ci sunt complet văruite. Cele cinci picturi din nişe trebuie să fi avut subiecte legate de hramul foarte bogat al bisericii.

Un detaliu neobişnuit pentru o biserică oltenească îl constituie cele două contraforturi scunde şi largi care spijină zidăria faţadei dinspre nord şi sud în direcţie oblică. Unul susţine dinspre nord-est iar altul dinspre sud-vest.

In 1989 biserica prezenta un aspect îngrijit, curat şi era încadrată de arbori înalţi şi umbroşi. Aleea de acces dinspre stradă urma un traiect prelung, în diagonala curţii. Era bine îngrijită şi străjuită de răzoarele cu flori.

La intrare era plasată o altă pisanie pe o placă de marmură plasată deasupra uşii în pronaos, dar sub acoperişul marchizei.

Curtea înconjurătoare şi biserica emană o atmosferă de linişte şi de gospodărire creştină. Intrarea în curte este străjuită de două porţi metalice alăturate cu două destinaţii, una pietonală şi alta pentru vehicule.

Ochiurile de sticlă ale marchizei care ţine loc de pridvor au diferite culori, astfel că lumina este filtrată şi atenuată. Este pregătitoare pentru semiobscuritatea interiorului. Ochiurile de sticlă sunt albastre, galbene sau incolore. Cele colorate nu sunt lise ci au modele zgrumţuroase. Sticla folosită denotă că placarea marchizei este de dată recentă şi poate chiar marchiza în sine.

In 1989 gardul ce limita curtea bisericii spre cele două străzi de contur exterior era confecţionat din scânduri înalte de circa 2 metri aşezate vertical. Scândurile aveau o culoare negricioasă, ceea ce dovedea că au fost tratate cu ulei ars de maşină pentru evitarea putrezirii din cauza intemperiilor. Pe toată lungimea gardului erau bătute două platbande metalice, relativ subţiri care să împiedice pe răufăcătorii ţigani să smulgă scânduri din el. La o astfel de metodă de a proteja scândurile din gard au recurs foarte mulţi locuitori ai oraşului.

In 1989, biserica Aşu, sau Harşu, după cum s-a obişnuit populaţia să o numească, era una dintre cele mai mari parodii din oraş, cuprinzând şi cartierele suburbane Bariera Vâlcii şi Gherceştii Noi.

In deceniul al nouălea al secolului 20, pe colţul de nord al intersecţiei dintre str. Bariera Vâlcii şi str. Viilor (care conduce spre comuna Gherceşti) s-a amenajat o nouă biserică. Pentru aceasta s-a transformat o clădire veche de colţ are avea cerdac de lemn, o clădire care probabil cu multe decenii în urmă a servit drept cârciumă sau pentru o negustorie.

Biserica cea nouă nu are şi nu poate fi caracterizată arhitectural, deoarece a fost rezultatul unor lucrări cu fonduri limitate şi în condiţii vitrege ale credinţei sub regimul comunist. Acea biserică măruntă a preluat din parodia bisericii Harşu.

La începutul sec. al 19-lea când s-a ridicat biserica Harşu şi s-a mutat în preajma ei târgul de afară al oraşului, pe malul bălţii din apropiere (spre nord) se aflau spânzurătorile oraşului. In târgul de afară de la Harşu aveau loc execuţiile prin spânzurare până la apariţia „Regulamentului Organic“, care a desfiinţat pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare. Zona era locuită de ţigani şi dintre aceia se recrutau călăii. Ţiganii aveau pe atunci statutul de robi şi probabil că unii au aparţinut chiar ctitorului Aşu, sau Haşu, şi mai târziu altor proprietari, până la „slobozirea“ lui Cuza Vodă.

Este foarte probabil ca sălaşele de ţigani să se fi aflat spre „baltă“ adică în lungul actualei străzi Feldioarei, numită în 1925 str. Craiovan şi apoi Dârvăreanu (la răsărit de biserica Harşu).

Se mai ştie că ţiganii de lângă biserica Harşu s-au stabilizat şi după dispariţia ctitorului. O suprafaţă de pământ le-a fost vândută de boierul Gheorghe Şerbănescu, zis Străbălan. Condiţiile vânzării nu pot fi cunoscute mai ales că robii nu puteau fi proprietari. Oricum în jurul anului 1900 ţiganii din acea zonă, din spatele bisericii Harşu, au fost mutaţi de Primărie pentru curăţirea oraşului de aceste vieţuitoare leneşe, murdare şi perverse.

Intre 1820 şi 1848, târgul de afară era o întindere fără drumuri trasate, mocirloasă pe timp de ploaie şi zăpadă. In zona sa de sud-est exista „magazia de sare“, la colţul dintre str. Modei şi str. Modestiei, de la începutul sec. al 20-lea. Strada Modei a devenit ulterior str. Fraţii Goleşti, pe harta din 1925 şi apoi str. Reforma Agrară, după 1948. Strada Modestiei a corespuns cu actuala str. Vasile Alexandri. Magazia de sare s-a aflat pe colţul de nord al intersecţiei dintre străzile Reforma Agrară şi Vasile Alexandri de astăzi. In faţa magaziei de sare a existat o cârciumă numită popular „Cârciuma bisericii Harşu“, a cărei clădire exista şi în anul 1926, ca locuinţă particulară.

Locuinţa avea, pe colţ, o scară cu două trei trepte de scândură, deoarece nivelul străzii scăzuse odată cu modernizarea lui. Casa ce fusese cârciumă avea în 1926 o vechime cuprinsă între 100-120 de ani. După aspectul prezentat pare să fi rămas în picioare şi în anul 1990, după mai bine de încă 60 de ani.

In zona respectivă, nu s-au produs modificări edilitare nici până în 2011, doar lucrări de reamenajări de faţadă.

Faţada bisericii cu fronton simplu şi fără pridvor tradiţional trebuie să fi fost rezultatul renovării din 1862. In acea perioadă la multe alte lucrări din Craiova au fost folosiţi meşteri din Transilvania care au dat bisericilor trăsături străine de cele tradiţional olteneşti, trăsături şi elemente proprii bisericilor protestante din acea parte a ţării. Prin frontonul descris s-a produs o mutilare a bisericii realizate în anul 1806. Spre deosebire de alte biserici ale Craiovei care au fost ulterior aduse la aspectul tradiţional, biserica Harşu nu a avut acest noroc, ea păstrându-şi faţada austeră de inspiraţie străină mult timp. Deşi curată şi îngrijită, lângă ea apare un vag sentiment de înstrăinare, nu are căldura bisericilor ortodoxe caracteristice Ţării Româneşti.

Exemple de astfel de frontoane protestante se mai găseau în 1942 la biserica Postelnicu Fir, Sfinţii Apostoli – edificiul vechi, Madona Dudu, edificiu care a fost complet demolat, Sfântul Nicolae Dorobânţia şi Sfântul Mina, până în 1940.

Contraforturile din partea de apus a bisericii, direcţionate oblic pe colţuri sunt tot un element străin arhitecturii tradiţionale, o soluţie a meşterilor din Transilvania.

Biserica Harşu se afla în sectorul Galben al oraşului, conform subîmpărţirii oraşului în sectoare, aplicată în sec. al 19-lea. Erau, pe atunci, prevăzute trei sectoare care acopereau întreaga suprafaţă a oraşului: galben, roşu şi albastru – culorile steagului naţional. Subîmpărţirea aceasta era încetăţenită în administraţie încă înainte de jumătatea secolului al 19-lea. Sectorul galben era cuprins între uliţele Podul Bucureştiului şi Floreştilor, roşu între uliţele Podul Bucureştiului şi Calafatului, iar albastru spre apus de uliţele Floreştilor şi Calafatului.

Podul Bucureştiului era actuala str. A.I.Cuza, care trecea pe lângă biserica Hagi Enuş. Fiind numită „pod“ înseamnă că înainte de 1850 era pavată cu grinzi de lemn. Podul Bucureştiului urma actualul traseu al str. A.I. Cuza, iar acolo unde se intersecta cu actuala Calea Bucureştiului cotea larg la dreapta, spre răsărit, urmând drumul străvechi spre Bucureşti, prin Piteşti, urcând dealul Vâlcăneştilor. Pe stânga, înainte de a se ajunge în culmea dealului se afla „Hanul Doctorului“.

Uliţa Floreştilor, care delimita şi ea sectorul galben, trebuie identificată cu actuala stradă Amaradia (str. I.P. Pavlov sub regimul comunist). Numai acestă arteră duce spre un sat Floreşti, aflat la nord de oraş în apropierea comunei Şimnicul de Sus.

In principiu se poate spune că sectorul Galben se întindea între actualele străzi A.I. Cuza şi Amaradia, sectorul Albastru între str. Amaradia şi str. Romaneşti (Calafatului în vechime) iar cel Roşu între strada A.I. Cuza şi str. Romaneşti (Calafatului). Se pare însă că această împărţire a oraşului pe sectoare nu era atât de tranşantă precum s-ar vedea din cele amintite. Un exemplu al unor devieri de „frontieră“ este dat şi de un exemplu cu totul întâmplător. In 1855, Eforia Şcoalelor trimetea Inspectorului gimnaziului din Craiova „cărţile cerute de învăţătorul din «vopseaua de galben», adică învăţătorului de la şcoala particulară de pe lângă biserica Sfinţii Apostoli. Aceasta înseamnă că sectorul „de galben“ se întindea şi la nord de Podul Bucureştiului într-o anumită porţiune.

Revenind la biserica Harşu, trebuie menţionat că în interior ea nu are o delimitare marcată între pronaos şi naos, ci numai o simplă arcadă de boltă. Pronaosul prezintă câte o fereastră la sud şi la nord. La fel are şi naosul, dar ferestrele lui sunt poziţionate în partea cea mai ieşită a braţelor rotunjite din planul de cruce al bisericii. Pe latura de nord există o uşă de intrare în altar, iar acesta are o fereastră spre răsărit, pe centrul său. Pictura se prezenta corespunzător în 1989. In pronaos, pe tavan este executată o semisferă aplatizată care corespunde turlei de pe acoperiş, dar cu care nu are nici o legătură. Acea calotă (semisferă) este şi ea pictată.

Despre începuturile bisericii Harşu a fost publicat un extras de document de către V.A. Urechia în Istoria românilor Tomul X, Partea A, Bucureşti 1900.

In „Cartea bisericii ot Craiova, de la târgul de afară, cea făcută de Aşul buluc-başa“ aflăm scrise următoarele: Dat-am Domneasca noastră carte sfintei şi dumnezeiască-i biserici ot Târgul de afară din oraşul Domniei Mele Craiova, ca să aibă milă de la Domnia Mea să ţie laude şase oameni străini şi fără pricină de dajodie, scutiţi de posluşanie şi ajutorul Sfintei biserici, să ţie şi doi preoţi şi un diacon şi un grămătic… pentru că această Sfântă biserică făcându-se din nou de Aşul Bulu-Baş al divanului nostru din Craiova şi aflându-se cu trebuinţă de ajutor şi fără de nici un venit, după rugăciunea ce au făcut prin jalbă către Domnia Mea numitul Aşul Buluc-Başa ctitorul acestei biserici.

Cei şase oameni amintiţi în act erau lumânărari ai Căimăcăriei ce urmau a fi poslusnici nestrămutaţi cu banii ce vor da drept a lor posluşanie să se cumpere cele trebuincioase lucruri.

Actul de mai sus se aseamănă cu cel emis de Caimacamul Nicolae Samurcaş, dar nu este acelaşi. Probabil că Nicolae Samurcaş l-a întărit pe acesta, care, după cât se pare a provenit de la cancelaria domnească.

Din act se poate trage concluzia că starea materială l-a împins pe ctitor să ceară ajutor din partea domniei şi a primit şase oameni eliberaţi de dări către vistierie şi datori cu dări faţă de biserică, pentru nevoile ei. S-au mai acordat înlesniri şi pentru plata a doi preoţi, un diacon şi un grămătic.

Existenţa unui grămătic presupune că pe lângă biserică s-ar fi organizat şi o şcoală măruntă. Datorită faptului că însuşi ctitorul a cerut ajutor imediat după ridicarea bisericii denotă că, foarte curând, aceasta nu i-a mai aparţinut şi a devenit biserică de breaslă şi de mahalagii.

In documentul domnesc publicat de V.A. Urechia ctitorul Aşul este amintit cu demnitatea de Buluc-başă ceea ce înseamnă prin terminologie turcă căpitan de regiment sau colonel.

Pe de altă parte în documentele catagrafice şi în pisanie se menţionează că biserica a fost ridicată de polcovnicul (polcomnicul) Aşu. Din documente reiese că pe linie de rang boieresc ctitorul Aşu (Harşu) era Pitar, iar pe linie militară era polcovnic, adică colonel, în terminologia rusă.

Pitarul Aşu (Harşu) este amintit drept Aga al Craiovei, adică Prefect în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (se mai interpretează şi ca şef al poliţiei, adică al puterii de stat).

La începutul sec. al 19-lea au avut loc două războie ruso-turce, care au traversat Ţările române, unul între 1806-1812, iar altul între 1828-1829. Armatele ruseşti au ocupat în ambele cazuri teritoriul Olteniei.

O parte dintre tinerii olteni, cu rang, sau fără de rang, s-au alăturat armatelor ruseşti luptând alături de acestea şi integrându-se modului lor de organizare şi ierarhizare.

Gradul de polcovnic al Pitarului Aşu trebuie legat de acele evenimente, mai ales de cele dintre anii 1806-1812, când s-au organizat primele polcuri române în cadrul oştirii ruseşti. Din acele polcuri s-au format mai târziu formaţiuni ale oamenilor de arme români, la acel început de veac, cu deosebire în Oltenia.

Unii din foştii aliaţi ai ruşilor au trecut ulterior în slujba domniei păstrându-şi gradele ruseşti drept titlu în societate. Aşa l-a găsit revoluţia „Domnului Tudor“ pe Aga, polcovnicul, Aşu (Harşu).

Cu toate că este amintit și cu numele de Hârşu în unele documente, pe pisania bisericii ctitorite apare cu numele de Aşu, care pare mai sigur. Derivaţia numelui său poate să se fi produs printr-o pronunţie alterată a robilor ţigani şi a altor poporani. Evoluţia numelui său a pornit de la Aşu spre Haşu şi în final spre Hârşu. Trebuie considerat cel mai sigur numele de Aşu, cel pomenit atât în pisanie cât şi în documentul domnesc citat mai sus.

In anii de după răsturnarea politică din 1989, biserica s-a împodobit cu un pridvor nou din zidărie, după tradiţia bisericilor olteneşti, înlăturându-se cel mizer de sticlă. Turla cu solzi metalici a fost înlocuită cu una tradiţională cu plan octogonal şi acoperiş conic învelit cu tablă zincată. S-a înlocuit şi împrejmuirea de scândură unsă cu ulei printr-un gard de circa 1,5 metri cu postament de beton şi racle metalice vopsite îngrijit.