ITALIA - TURISM - SARDINIA

.

Celor mai mulţi dintre noi, născuţi şi crescuţi aici, Europa ne pare un tărâm cunoscut, familiar; frumos, nimic de zis; interesant, fireşte, dar incapabil să ne surprindă cu fascinaţia exotică pe care o exercită meleagurile mai îndepărtate geografic. Nimic mai fals. Europa e surprinzătoare. Europa are locuri care dezvăluie atracţii nebănuite – izvor de uimiri, emoţii şi schimbări dramatice de opinii. Europa e exotică. Totul e să ştii unde să cauţi.

Aşa mi-a apărut mie Sardinia: ca o insulă exotică. Deşi aparţinând neîndoielnic, prin peisaj şi cultură, Europei mediteraneene, Sardinia are tot ceea ce-i trebuie spre a-i părea exotică oricărui călător care caută dincolo de vitrina turismului organizat. Nimic nu lipseşte: graiuri cu sonorităţi stranii, mâncăruri bizare, construcţii enigmatice rămase din vremuri indepartate... Are totul spre a prinde călătorii în plasa atracţiei depărtărilor şi a deosebirilor. Ba mai mult: e amăgitoare în complexitatea ei, căci, în urma comparatiilor involuntare între ceea ce vedem acolo şi ceea ce am văzut prin alte locuri ale Europei, aspectelor "altfel" li se adaugă cele "la fel" şi tocmai acest amestec de exotic şi familiar te emoţionează şi te copleşeşte. Am avut norocul de a o vedea altfel decât o văd, de obicei, aceia care merg acolo în vacanţă. E drept, n-am avut norocul de a vedea ce văd ei: oraşele Cagliari - cel mai mare - şi Sassari, ori staţiunile litorale moderne. În schimb, am văzut ceea ce ei văd mai rar: natura mediteraneană în primăvară, sate sarde, oameni ai acestora - viaţa adevărată, aşa cum se desfăşoară ea, firesc.

Portretul unei mari insule mediteraneene

La câteva sute de kilometri de coastele Italiei, în marea cea mare care desparte Europa de Africa (sau le uneşte?), se află presărate o puzderie de insule mărunte şi câteva insule mari. Sardinia e a doua ca mărime, după Sicilia. Una dintre caracteristicile ei - după mine, unul dintre farmecele ei, deşi autorităţile deplâng situaţia - este faptul că e slab populată: pe o suprafaţa de 24.090 km², locuiesc mai puţin de 2 milioane de oameni. Numărul mic de locuitori are şi avantaje: unde sunt puţini oameni, e multă natură, iar aici aceasta e cu adevărat din belşug. Am ajuns în Sardinia în aprilie, cea mai frumoasă perioadă a anului, după spusele localnicilor, când culorile peisajului încă nu sunt palite de soarele arzător al verii, iar vegetaţia mediteraneană e în plină floare: câmpuri întregi de asfodele - cu mari spice de flori albe legănându-se pe tulpini înalte - , tufe de rozmarin înflorit într-o minunată culoare albastru-viorie, covoare de ciclame sălbatice şi tufe de grozamă de cel mai voios galben, totul sub un cer uneori parcă nefiresc de albastru şi de limpede.

Într-un peisaj dominat de munţi şi coline ce coboară lin spre marea din jur, satele sarde sunt presărate rar, între ele întinzându-se, pe kilometri întregi, câmpuri cultivate sau terenuri virane, năpădite de tufişuri şi ierburi sălbatice, care l-ar încânta pe un botanist pasionat de flora mediteraneană.Satele însele sunt pline de privelişti surprinzătoare. Străduţe incredibil de înguste - mai degrabă nişte alei - suie sau coboară în pante atât de abrupte încât îţi iese sufletul urcându-le sau încep să-ţi tremure picioarele la coborâş, iar dacă te afli în maşină, ai impresia că acuşi-acuşi or să cedeze frânele şi o să te duci la vale, intrând în zidul unei case. Detalii arhitectonice bizare, de pildă un pod de lemn care se întinde din balconul unei case până la o potecă povârnita, ce şerpuieşte paralel cu strada, dar cu câţiva metri mai sus decât ea. Sate împărţite într-o zonă nouă, cu case moderne vopsite în portocaliu sau roz, şi o zonă veche, cu case - multe dărăpănate, uneori abandonate - care-şi arată, expresiv şi emoţionant, zidurile din piatră; impresia cea mai puternică o fac, în aceste sate, zonele de tranziţie, unde se învecinează amănunte arhitectonice vechi şi noi, creând juxtapuneri uneori stridente, alteori ciudat de armonioase.

Fiecare sat are şi "peisaje" sonore caracteristice. La Seulo, clopotul din turnul bisericii cântă, la fiecare oră, o anumită melodie compusă din dăngăte. Sadali e plin de vuietul, clipocitul şi sopotul apelor ce curg prin tot satul, din cascada aflată în piaţă, din cişmele şi din două râuleţe care trec vijelios printr-o grotă aflată în mijlocul aşezării. La Isili, se află un mic şi fermecător Muzeu al Aramei şi al ţesăturilor (produse cu vechi tradiţii în ţinut), unde, în încăperea în care a fost reconstituit atelierul unui arămar, răsună (dintr-un difuzor ascuns) zgomotul care întregeşte impresia vizuală produsă de unelte şi de vasele lucrate: al ciocanului lovind aramă spre a o modela. şi afli, cu surprindere, că arămarii sarzi au şi un dialect al lor, straniu pentru ceilalţi locuitori ai insulei, căci e deosebit nu doar de italiană, ci şi de limba sardă, ea însăşi un conglomerat original: deşi neîndoielnic o limbă romanică, include elemente de origine feniciană şi etruscă şi chiar influenţe ale unor limbi vorbite în Orientul Apropiat.

Şi sunt, apoi, şi mirosuri, şi gusturi anume, care definesc locul: de la aroma rozmarinului şi a lavandei sălbatice, la mirosul/gustul înţepător al unor brânzeturi, dintre care cea mai stranie e branza... făcută de natură: se ia stomacul unui ied neînţărcat, iar ceea ce se află înăuntru - laptele supt de ied la ultima să masă şi care s-a solidificat sub acţiunea fermenţilor gastrici ce alcătuiesc cheagul - reprezintă, probabil, prima formă de brânză cunoscută de om, care a descoperit-o ca atare în stomacul cine ştie cărui pui de erbivor... şi tot aşa, prin acumularea de impresii, te laşi pradă, în cele din urmă, farmecului locului. şi devii dornic să afli mai multe despre insula pe care tocmai ai descoperit-o.

Valurile istoriei

Insulele au atras dintotdeauna aventurierii. Iar marile insule ale Mediteranei, aflate în calea navigatorilor, la orizontul tuturor popoarelor europene şi nord-africane, la răspântia tuturor drumurilor de cucerire, şi-au avut istoria lor lungă şi frământată, cu năvăliri, apărări şi atacuri şi cu treceri bruşte şi dese dintr-o stăpânire în alta. Dar, dacă întâmplările istoriei antice, medievale şi moderne sunt destul de bine ştiute, ceea s-a întâmplat înainte - în vremurile neguroase ale Preistoriei - e încă puţin cunoscut, adică enigmatic, adică fascinant. Sardinia este bogată din acest punct de vedere. A fost locuită încă din Paleolitic, cele mai vechi semne ale prezenţei umane datând din urmă cu 150.000 de ani. În Neolitic, acum 6.000-8.000 de ani, insula era populată de oameni care se adaptaseră asprimii locului, adunându-se în mici comunităţi, destul de depărtate unele de altele. Vase de ceramică şi unelte din obsidian au fost găsite în peşteri - cele dintâi locuinţe omeneşti -, iar cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, vânătoarea şi pescuitul au fost îndeletnicirile care au stat la temelia dezvoltării economiei tradiţionale sarde.

Până aici, nimic neobişnuit. Este vorba despre modul de viaţă şi gradul de dezvoltare care caracterizau toate societăţile umane ale Europei în Neolitic. Dar, începând cu Epoca Bronzului, aici a înflorit o civilizaţie grandioasă, pe care anumiţi istorici o consideră înrudită cu cea miceniană. Majoritatea specialiştilor plasează începutul acestei civilizaţii - numită nuragica - în jurul anului 1600 i.Hr. Construcţii megalitice care dăinuie până azi, un rafinat mod de fabricare a ceramicii, dar mai ales o extraordinară înflorire a meşteşugului prelucrării metalelor au caracterizat această civilizaţie, care s-a întins peste un arc larg de timp, încheiat către sfârşitul secolului al VI-lea i.Hr. În secolul al VIII-lea i.Hr., pe Sardinia au pus ochii fenicienii - pe atunci stăpânii Mediteranei. După câteva decenii de relaţii comerciale, aceştia au debarcat pe insulă şi au întemeiat aici colonii prospere, cumpărând, transportând şi apoi vânzând peste mări şi ţări minereu de plumb, cupru şi argint. Dar nu a fost vorba despre o adevărată cucerire: coloniile feniciene au luat naştere - cu foarte rare excepţii - pe ţărmuri, teritoriile din interior rămânând aproape neatinse de influenţele lor. La vremea aceea, Sardinia nu prea avea, de fapt, mulţi duşmani în afară; luptele se iscau între populaţiile locale - lupte obişnuite pentru vremea aceea.

Dar, pe la anul 500 î.Hr., vestea despre resursele importante pe care le găzduia insulă se răspândise deja în lumea mediteraneană, iar marile puteri militare ale vremii şi-au făcut planuri de cucerire a ei. În jurul anului 510 î. Hr., noua putere maritimă, Cartagina, a cucerit o parte a Sardiniei. Influenţa ei a devenit vizibilă în numeroase domenii ale vieţii, de la importul de bijuterii, până la apariţia de noi culte religioase.

După două secole de convieţuire, mai mulţi mercenari din armată cartagineză s-au răsculat şi i-au chemat în ajutor pe duşmanii tradiţionali ai Cartaginei: romanii. Aceştia n-au scăpat prilejul de a-şi extinde teritoriile, cucerind Sardinia în anul 238 î.Hr. Dar, cu toate că, din punct de vedere politic, insula aparţinea acum Imperiului Roman, influenţa civilizaţiei punice (cartagineze) a rezistat veacuri în şir. Chiar şi după 500 de ani, în secolul al III-lea d.Hr., încă mai existau în Sardinia inscripţii publice în limba punică.

Romanizată treptat, Sardinia a dobândit un sistem de drumuri dens şi eficace - după modelul român - şi a devenit parte a unei active reţele de negoţ, în care vinul, uleiul şi ceramică fabricate în zonele circummediteraneene supuse influenţei romane erau schimbate pe minereurile preţioase care alcătuiau bogăţia insulei. În jurul anului 450 d.Hr., au ajuns în Sardinia vandalii, care au sălăşluit aici cam un veac; stăpânirii lor i-a urmat cea bizantină, întinsă până la cumpăna secolelor al VII-lea şi al VIII-lea, când marea putere militară a Evului Mediu timpuriu - arabii - a pus piciorul şi aici, în drumul sau triumfal spre Europa. Sardinia s-a văzut astfel aproape izolată de restul lumii creştine. În faţa acestui pericol, autorităţile au fost silite să se gândească la apărare şi să organizeze mai eficient administrarea insulei. A fost un moment important: începutul autonomiei. În cele cinci secole care au urmat, Sardinia s-a desprins treptat de diversele ocârmuiri anterioare şi a început să se autoguverneze. Împărţită în patru diviziuni administrative, fiecare condusă de către un judex (judecător), Sardinia şi-a dobândit atunci şi primele coduri de legi, în bază cărora a început să fie exercitată guvernarea autonomă.

Dar aşezarea ei geografică o făcea în continuare foarte râvnită de năvălitorii din jur, aşa că a devenit ţinta a tot felul de expediţii de cucerire. După numeroase incăierări, armistiţii şi negocieri, în cele din urmă, spre anul 1300, Sardinia a fost atribuită, de către papa Bonifaciu al VIII-lea, Casei de Aragon. Aragonezii au cucerit trei dintre cele patru provincii ale Sardiniei. A scăpat (dar numai pentru scurt timp) comitatul Arborea, condus de giudicessa (judecătoarea) Eleonora d'Arborea, cea mai îndrăgită eroină a istoriei locale. În 1409, Sardinia a fost cucerită complet. După moartea lui Martin de Aragon, stins fără urmaşi la tron, Sardinia a intrat în stăpânirea Spaniei. Influenţa îndelungatei dominaţii spaniole e foarte vizibilă şi azi: limba sardă cuprinde un număr semnificativ de cuvinte spaniole, iar multe obiceiuri şi costume din Sardinia au origine iberică. În urmă unui tratat din 1718, Sardinia a fost cedată Casei de Savoia, care a înfiinţat Regatul Sardiniei (ce cuprindea şi Piemontul), pentru că, în 1861, să devină parte a Regatului Italiei. Aparţine şi azi Italiei, având însă statutul de regiune autonomă.

Epocă modernă nu i-a adus Sardiniei prea multă prosperitate. Autorităţile locale deplâng emigrarea localnicilor şi depopularea continuă, slabă dezvoltare a industriei (deşi pe teritoriul insulei funcţionează mai multe exploatări miniere, un şantier naval etc.) şi orientarea spre o economie agrară (deşi aceasta din urmă este îndeajuns de productivă spre a susţine progresul regiunii, cu condiţia de a fi încurajată de strategii mai eficace). Totuşi, ar fi o mare greşeală să socotim Sardinia o insulă slab populată, conservator închistată în izolarea ei şi cu o economie primitivă. Nu e deloc aşa. Sardinia are sclipirile sale de modernitate; de pildă, Tiscali, una dintre cele mai importante companii europene de telecomunicaţii, care furnizează servicii de telefonie, televiziune şi internet în Italia, Marea Britanie, Germania şi Republică Cehă, îşi are baza la Cagliari. Tiscali este, că importanţă, al treilea furnizor de servicii de internet din Europa, unde s-a extins spectaculos prin achiziţionarea rapidă a mai multor companii.

Iar ultimii ani au adus o noua perspectivă în economie: operatorii de turism şi, stimulaţi de aceştia, turiştii au descoperit farmecul insulei. Gastronomia şi vinurile Sardiniei câştigă încet-încet faimă, iar staţiunile de vară prosperă pe ţărmurile ei. Dar şi interiorul insulei are de oferit multe unui călător dornic de descoperiri. De fapt, Sardinia e oarecum o noutate pentru turismul european. Cine ar fi zis că aici, la doar 300 de kilometri de coastele Italiei, printre insulele pe care credeam că "le ştim" din punct de vedere turistic, se află o bucată de paradis mediteranean atât de puţin cunoscut? Veacuri în şir, Sardinia a tot fost descoperită şi redescoperită de fel şi fel de călători - neguţători, piraţi, mercenari... Se pare că a venit vremea să fie descoperită şi de turişti, cu rezultate mai benefice. Are tot ceea ce îi trebuie spre a ademeni căutătorii de frumos - de frumos natural sau făurit de om. Plaje plăcute, apa limpede, peisaje armonioase, monumente rămase dintr-o istorie veche, tradiţii pitoreşti si... exotism: o insulă exotic misterioasă în cea mai umblată mare a Europei. Exotismul ei se naşte - paradoxal - din izolare şi, totodată, din amestecul de influenţe lăsate de cei care, sfidându-i izolarea, au căutat-o şi au găsit-o, seduşi de frumuseţea şi de bogăţiile ei.

Vestigii nuragice

Timp de multe secole, elementele cel mai vizibile şi mai impresionante rămase în urmă civilizaţiei nuragice au fost aşa-numiţii nuraghi - uluitoare construcţii de piatră, cu scări interioare, camere de locuit, ziduri enorme şi, mai ales, turnuri. Aceste turnuri tronconice din piatră populează şi azi insulă, pe toată întinderea ei - amintiri ale unor epoci în care existenţa era mult mai aspră, iar sentimentul firav de linişte şi ocrotire nu putea fi aflat decât la umbra zidurilor ciclopice. Ridicate din blocuri de bazalt aşezate unele peste altele, fără nici un pic de mortar, dar cu o excepţională ştiinţă a construcţiei, aceste edificii, vechi de mii de ani, nu numai că au rezistat timpului,dar dau şi azi aceeaşi impresie de grandoare şi indestructibilitate ca odinioară.

Totuşi, ce reprezentau ele? Locuinţe, cetăţi de apărare, refugii în vremuri de invazie, turnuri de observaţie? Părerile istoricilor diferă. Probabil, în funcţie de context şi de modul şi locul în care era construit, un nuraghe putea îndeplini diferite funcţii. Unii nuraghi sunt simple turnuri, altele sunt (sau se poate deduce că au fost) construcţii foarte complexe, cu numeroase turnuri şi mai multe rânduri de ziduri, ce închideau curţi interioare largi. Mulţi arheologi consideră aceşti nuraghi complecşi nişte echivalente preistorice ale castelelor medievale fortificate. Alături de nuraghi, din perioada ce şi-a preluat numele de la aceste edificii - epocă nuragica -, au mai ajuns până la noi construcţii funerare megalitice (pe care tradiţia le numeşte morminte ale uriaşilor), lăcaşuri de cult şi o mulţime de obiecte din ceramică şi metal. Printre acestea din urmă, mici figurine de bronz (bronzetti), minunat lucrate, reprezentând bărbaţi şi femei cu veşminte şi accesorii de o uimitoare diversitate. Sunt, pesemne, imortalizaţi în ele oameni aparţinând feluritelor categorii sociale şi profesionale ale populaţiilor nuragice: un întreg popor de bronz, mărunt şi felurit, care îi intrigă încă pe savanţi şi îi emoţionează pe profani.

Articol inspirat de Mihaela Stănescu