CEAUŞESCU - RETROGRADĂRILE DIN CONDUCEREA PCR 1948

La congresul de unificare al comuniştilor cu social-democraţii (februarie 1948), Ceauşescu n-a mai fost ales membru „plin“ în CC. După abdicarea Regelui, comuniştii au grăbit paşii spre monopolul puterii, prin „unificarea“ cu PSD. Deoarece aceştia au primit funcţii în ierarhia PMR, Ceauşescu a fost sacrificat.

În perioada 21-23 februarie 1948, la Ateneul Român din Bucureşti s-a desfăşurat Congresul de unificare al Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat (gruparea Rădăceanu-Voitec). Evenimentul a însemnat un pas înapoi în cariera lui Nicolae Ceauşescu. În ziua a treia a Congresului, când s-au ales „organele conducătoare", numele său a figurat pe lista membrilor supleanţi ai Comitetului Central. Până atunci fusese membru „plin" al CC, funcţie în care a fost desemnat la Conferinţa PCR din octombrie 1945. Cu ocazia Congresului din 1948 s-a mai înregistrat un mic incident. Ceauşescu a fost ales cu „marea majoritate" a voturilor, şi nu cu „unanimitate", asemenea liderilor importanţi ai Partidului.

Partidul Unic Muncitoresc

Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre sacrificaţii Congresului I al Partidului Muncitoresc Român. Faptul că şi-a pierdut locul pe lista membrilor „plini"ai CC nu înseamnă neapărat că-şi dezamăgise tovarăşii din fruntea Partidului. Dimpotrivă, îndeplinise „exemplar" toate sarcinile pe care le primise până atunci: şef al UTC, secretar al Sectorului I Galben al Capitalei, adjunctul secretarului Regionalei Dobrogea a PCR, secretarul Regionalei Oltenia a PCR şi şeful Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC.

Lothar Rădăceanu

Gheorghiu-Dej, Ştefan Voitec, Lothar Rădăceanu

Ştefan Voitec

Însă pe scena politică aveau loc transformări importante, care au culminat cu dispariţia PCR şi formarea unui partid unic al „oamenilor muncii". Astfel, trebuia ca unii activişti vechi ai comuniştilor să se dea la o parte, pentru a face loc social-democraţilor. Cel puţin de faţadă. Şi cel puţin o vreme. Aceeaşi soartă au avut-o alţi ilegalişti cu state vechi, precum Ofelia Manole, Ghizela Vass, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica, Ion Vinţe etc.

Ghizela Wass

Ion Vinţe

Gheorghe Stoica

Ofelia Manole

Constantin Doncea

Spre sfârşitul anului 1947, în luna septembrie, sovieticii au decis crearea Cominformului, organizaţie internaţională a partidelor comuniste. Prima conferinţă a avut loc în Polonia, iar printre deciziile luate una privea relaţia comuniştilor cu partidele social-democrate. Cu prilejul reuniunii, Andrei Jdanov - „părintele" sovietic al organizaţiei - a sugerat partidelor frăţeşti schimbarea tacticii faţă de aliaţii socialişti. Tactica Frontului Naţional care aduna laolaltă partidele politice de stânga trebuia abandonată.

Astfel, la 11 ianuarie 1948, prin intermediul „Scânteii", secretarul general al PCR - Gheorghiu-Dej - anunţa „apropiata înfăptuire în ţara noastră a Partidului Unic Muncitoresc" şi că „pregătirile sunt în toi". La două săptămâni după apariţia articolului, Ana Pauker lăuda eforturile Partidului Comunist „spre crearea Partidului Unic Muncitoresc în România". Întru susţinerea proiectului de formare a noului partid, oficiosul PCR reproducea poziţia liderilor comunişti din ţările învecinate.

În interviul acordat ziarului „Scânteia" (8 ianuarie 1948), secretarul general al Partidului Comunist Ungar - Mathias Rakosi - declara: „Acum, toţi muncitorii conştienţi înţeleg că Partidul Unic Muncitoresc ar însemna o întărire extraordinară a forţelor democratice. Ei înţeleg, de asemenea, că evoluţia istorică duce la PUM". Odată ce „lămurirea ideologică", ca primă fază a proiectului de unificare, se terminase, urma momentul punerii în practică a deciziilor Biroului Politic. Sosise clipa organizării congresului de unificare!

Pregătiri pentru Congres

Febra pregătirilor cuprinsese rapid Capitala. Primul obiectiv a cărui imagine trebuia „înfrumuseţată" era Gara de Nord, unde soseau delegaţii la congres. Peroanele au fost „artistic pavoazate" cu ghirlande de brad, steaguri roşii şi pancarte cu lozinci. Nici vitrinele magazinelor nu au „scăpat". Printre pălării şi postavuri, costume şi pantofi, „tronau" panouri dedicate Congresului. Oraşul întreg fusese împânzit cu stindarde comuniste, cu chipurile „dascălilor proletariatului" - Marx, Engels, Lenin şi Stalin - şi stema PMR.

O atenţie deosebită a fost acordată hotelului ce urma să găzduiască invitaţii, Athene Palace, dar şi Ateneului Român, locul de desfăşurare a Congresului. Hotelul, „complet drapat în roşu", era „vegheat" de Marx şi de Stalin. În plus, pe frontis­piciul hotelului fuseseră ridicate două panouri uriaşe cu citate din operele lor, special alese spre a ilustra necesitatea creării unor partide unice ale muncitorilor. Alte două portrete gigantice ale celor doi „părinţi" împodobeau şi Piaţa Ateneului Român.

Împărţirea posturilor

Congresul s-a desfăşurat fără probleme. Nimic nu avea să tulbure „buna desfăşurare" a sărbătorii „oamenilor muncii". Pregătirile au debutat la începutul lunii ianuarie 1948, imediat după abdicarea Regelui. S-au împărţit posturile în noul partid muncitoresc, membrii celor două formaţiuni au fost „prelucraţi" pentru a înţelege „necesitatea fuziunii" etc. Aşadar, în zilele Congresului, totul a fost ca o festivitate. Raportul Comitetului Central l-a citit Gheorghiu-Dej, care a prezentat realizările comuniştilor de la Conferinţa din octombrie 1945. A vorbit câteva ceasuri întrucât avea ce raporta. Sub conducerea sa, PCR cucerise puterea.

În final, după votarea înfiinţării PMR, delegaţii au ales principalele organe de conducere ale PMR. După cum era de aşteptat, ponderea comuniştilor în forurile conducătoare era mult mai mare decât a social-democraţilor. În Comitetul Central, din 41 de locuri, doar 10 reveneau lui Rădăceanu şi alor săi. La fel în Biroul Politic, unde, din 13 membri, doar trei locuri au revenit foştilor social-democraţi Voitec, Rădăceanu, Theodor Iordăchescu. Scenariul s-a repetat în Secretariat - dintre cei cinci membri, doar Rădăceanu îi reprezenta pe social-democraţi. Deşi partidul acestora fusese mult mai mare decât al comuniştilor. „Împărţeala" inegală a posturilor la vârful PMR a demonstrat că nu principiul egalităţii a stat la baza unificării comuniştilor cu socialiştii.

Profetul Ceauşescu

După 23 august 1944, Nicolae Ceauşescu a fost un activist înfocat al Partidului. În toamnă, a participat la toate manifestaţiile de stradă împotriva guvernelor Sănătescu şi Rădescu. Ulterior, tirul acţiunilor sale s-a îndreptat împotriva PNŢ şi PNL. În campania electorală din 1946, Ceauşescu îi „înfiera" în adunările publice pe „manişti" şi „brătienişti", cărora le prevedea o soartă cruntă. Profeţia lui Ceauşescu avea să se împlinească în iulie 1947, când Siguranţa a înscenat fuga unor lideri ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache. „Complotiştii" au fost arestaţi pe aerodromul de la Tămădău. În aceeaşi zi, agenţii Siguranţei au descins la sediul PNŢ, de unde au confiscat întreaga arhivă.

Peste câteva zile, Iuliu Maniu (foto) a fost ridicat de organele Ministerului de Interne din sanatoriul doctorului Ion Jovin din Bucureşti, unde se refugiase, şi dus în secret direct la închisoarea Malmaison din Capitală. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a „răspuns" afirmativ „adresei" Ministerului de Justiţie prin care cerea ridicarea imunităţii parlamentare a naţional-ţăraniştilor Iuliu Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici, Ilie Lazăr şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Motivul: cei şase erau „implicaţi într-o acţiune care urmărea răsturnarea regimului democratic din România". În aceeaşi şedinţă, Adunarea Deputaţilor a solicitat Guvernului dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

Nicolae Ceauşescu avea 15 colegi în garnitura de supleanţi ai Comitetului Central al PMR.

Stahanoviştii Congresului

Pregătirea Congresului I al PMR a însemnat şi difuzarea în presa de propagandă a unor „întreceri muncitoreşti", în cinstea evenimentului. Aşadar, conform „Scânteii", proletarii din întreaga ţară au fost puşi pe jar de înălţimea spirituală a momentului. Angajamentele de depăşire a planurilor de producţie s-au înmulţit peste noapte. Muncitorii de la Standard Cauciuc, Carpaţi, ARO sau Silco se întreceau în promisiuni adresate Comitetului Central de Organizare a PMR.

Cei mai mulţi doreau „mărirea producţiei" peste programe cu 30%, dar şi disciplină în muncă ori „micşorarea numărului de absenţe la lucru de la 7 la sută la 1 la sută".  Fabrica de chibrituri Filaret s-a angajat chiar la sporirea producţiei de la 14 milioane de cutii de chibrituri la 15,5 milioane! Metoda adeziunii şi angajamentelor era, de asemenea, importată din arsenalul propagandistic sovietic.

Comuniştii n-au dat dovadă de recunoştinţa faţă de vechii amici

Partidul Comunist şi-a eliminat adversarii politici pas cu pas. Operaţiunea a debutat imediat după alegerile din 1946. Ca urmare a rezultatelor falsificate, deţineau majoritatea în Parlament şi controlau Guvernul. Prima victimă a fost Partidul Naţional Ţărănesc. Liderii formaţiunii începuseră să discute despre o eventuală emigrare în străinătate încă de la sfârşitul anului 1946. Însă Iuliu Maniu a refuzat oferta, susţinând că era „o datorie morală" să rămână în ţară. Se considera „prea bătrân", lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea.

Propaganda Partidului prezenta muncitori entuziaşti care lucrau voluntar în cinstea Congresului Foto: Arhivele Naţionale

În frunte cu Ion Mihalache, ceilalţi lideri importanţi ai partidului au decis să fugă din ţară. Modalitatea găsită era pe calea aerului, trebuind să decoleze de pe aerodromul de la Tămădău. În timpul pregătirii planului însă, agenţii infiltraţi în PNŢ au furnizat informaţii Ministerului de Interne. Agenţii Siguranţei, infiltraţi la rându-le de agenţi sovietici şi comunişti români, hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificări legale" pentru scoaterea în afara legii a PNŢ. Astfel i-au lăsat pe „complotişti" să-şi urmeze planul.

Sfârşitul „tovărăşiei de drum"

Nici „tovarăşii" de drum ai comuniştilor nu au avut parte de „coexistenţă" cu regimul popular după proclamarea republicii. Pentru PNL-Tătărescu perspectiva a devenit sumbră încă din primăvara anului 1947. Atunci, liderul organizaţiei a intrat în conflict cu guvernul din care făcea parte! În noiembrie a fost constrâns să demisioneze de la conducerea partidului, fiind înlocuit de Petre Bejan.

PNL-Bejan a fost lăsat să participe la alegerile din martie 1948, obţinând şapte mandate. Însă la începutul anilor '50 principalii lideri ai formaţiunii au fost arestaţi. Partidul Social-Democrat al lui Constantin Titel-Petrescu n-a rezistat nici el în noua ordine de după abdicarea Regelui.

Gheoghe Tătărăscu

Liderul organizaţiei a fost arestat în mai 1948. Peste un an, în iunie 1949, au ajuns în detenţie şi restul colegilor din Comitetul Executiv al PSDI. Un proces li s-a intentat abia în ianuarie 1952, primind pedepse grele.

După cucerirea totală a puterii, comuniştii au decis să se descotorosească şi de ultimii aliaţi din perioada „coaliţiei democratice". În 1949, în Biroul Politic al PMR s-a luat decizia „autodizolvării" Partidului Radical Ţărănesc şi a Partidului Naţional Popular. Bineînţeles că liderii organizaţiei s-au conformat, dizolvân­d formaţiunile-fantomă. Ultimul pas spre partidul unic s-a făcut la 14 ianuarie 1953, când liderii PMR au decis desfiinţarea Uniunii Populare Maghiare şi a Frontului Plugarilor. Activele şi membrii celor două organizaţii au fost preluaţi de PMR.

Partidul unic

Curând după înfiinţare, PMR a monopolizat spectrul politic, prin desfiinţarea partidelor lăsate să funcţioneze o perioadă după proclamarea republicii. Însă partid unic nu a existat decât în Uniunea Sovietică şi în România! De faţadă, în celelalte ţări au fost menţinute partide şi organizaţii care ajutaseră la instalarea comuniştilor la putere. Numărul lor diferă de la un loc la altul -unul în Bulgaria, două în Polonia şi în Coreea, patru în Cehoslovacia şi în Germania Democrată, pe când în China erau opt.