Evenimentele au început să se deruleze cu o iuţeală trepidantă: pe data de 31 martie guvernul României a declarat mobilizarea generală a forţelor sale armate, urmată, la 10 aprilie, de întreruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman. Pe data de 12 aprilie, Rusia a declarat război Porţii. Pe data de 30 aprilie intră în război şi România (motiv oficial, fiind bombardamentele la care au fost supuse oraşele româneşti Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi de către artileria turcească). România a mobilizat o armată cu un efectiv de peste o sută douăzeci de mii de oameni, deşi comandamentul suprem rusesc (inclusiv ţarul Alexandru II şi cancelarul Gorceakov) a declarat în repetate rînduri că nu are nevoie de concursul armatei române pentru a o înfrînge pe cea otomană. In efectivele române erau incluşi: 59.000 de oameni din armata operaţională, 30.000 din batalioanele de miliţii, 16.000 din gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.
Este interesant că marile puteri încercau să convingă România de a evita o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud. Acest anunţ l-a adresat chiar Andrassy la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României). In această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană.
Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke nu a putut fi reeditat în Balcani. Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, era autor al teoriei „războiului-fulger”, care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari, concentrate pe direcţiile principale. Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars). Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.
Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei. Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului. Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate presupune că în moment s-a ieşit din următoarele considerente:
- Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă. Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Kremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru. Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).
- Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ. Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin. A fost destulă o prezenţă rusească de nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.
Se poate opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război, pentru a menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi ţarul Alexandru al II-lea au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă. In cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite. Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial, mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului, Plevna. Acest lucru este general recunoscut.
Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”. Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei. În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.
[
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu