RĂZBOIUL INDEPENDENŢEI - CADRUL INTERNAŢIONAL

             

In anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană. Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane. Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti. Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei. Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă. În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci). Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi. În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia. Ea era condusă de către un om politic genial : Otto von Bismarck. Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte. Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei. După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich, prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei. Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte. Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917). Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei. Gurile Dunării şi insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman , deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse. Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei. Din acest moment, „omul bolnav al Europei” a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali. Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat. Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”. Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat. Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă”. Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

. O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală. Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

Infrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti. Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească. Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima - în 1862). În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”). Fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapt, conducătorii reali ai noului principat unit.  A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat. Incepînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII). La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.