Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria. Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.
Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.
Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). In pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor. Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-au propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud. Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.
Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.
Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost schimbul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare. In plus faţă de aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor. La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români ar fi fost inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):
- Dobrogea, în acel timp, se prezenta ca un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare. In Deltă locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral se mai aflau grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.
Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre. Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.
Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe de mîna întîi, a fost cedată Bulgariei. In aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.
In încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „...ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” . Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu