CRAIOVA - BARBU ŞTIRBEI

                

Barbu Dimitrie Știrbei, s-a născut în august 1799, la Craiova şi a murit la 12 aprilie 1869, la Nisa. A domnit în Țara Românească între iunie 1849 şi  29 octombrie 1853, într-o primă domnie și între 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856, în a doua domnie. Domnia lui a urmat domniei fratelui său Gheorghe Bibescu şi Revoluţiei de la 1848.

Barbu Știrbei a fost, deci, fratele domnitorului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu si al Ecaterinei Văcărescu. In afară de Gheorghe a mai avut un frate, pe Ion (Iancu) Bibescu, personalitate de seamă a Craiovei şi ocârmuitor al acesteia între 1842-1848.  Tânărul Dimitrie fost adoptat de bogatul său unchi, Barbu Știrbei, căruia i-a preluat numele.
După ce a studiat istoria și științele de stat la Paris (1817 - 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica visternic (director al visteriei), pentru ca între 1829 și 1847 să ocupe alte funcții importante în administrația publică: ministru de interne, de culte, de justiție etc. și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic. De educaţia lui s-a preocupat cu mare atenţie tatăl său, Dimitrie Bibescu, ca şi de educaţia celorlalţi doi fraţi, educaţie care capul de familie a apreciat că trebuie făcută în occident. In timpul studiilor la Paris, în 1819, a fost inițiat într-o lojă masonică.

Monumentul domnitorului de la Craiova

Neamul Bibeştilor, din care provenea domnitorul Dimitrie Ştirbei, a descins din viţa moşnenilor olteni, oameni care trăiau după legile pământului, împărţindu-se între administrarea ocinilor lor şi slujirile obşteşti. Intre aceşti boieraşi s-a distins căpitanul Mihai Bibescu, fiul lui Tudor, stabilit pe la anii 1700 în comuna gorjeană Jupâneşti. Mihai Bibescu a avut trei fii şi o fiică: Ion, Dumitru, Constantin şi Ancuţa. Dintre aceştia patru, Dumitru va ajunge, printr-o ascensiune fulminantă, în vârful ierarhiei vremii sale, devenind în anul 1821 mare logofăt al Ţării de Jos, al patrulea om ca importanţă după domn şi membru al sfatului domnesc. Din căsătoria sa cu nobila Ecaterina Văcărescu, descendentă a familiei Brâncoveanu, Dumitru Bibescu a avut trei fii: Dimitrie, Gheorghe şi Ioan. Dimitrie a fost înfiat de bogatul său unchi Barbu Ştirbei, de la care şi-a luat şi numele.

Născut, aşa cum spune marele istoric Nicolae Iorga, în cetatea banilor, tânărul Dimitrie Bibescu, devenit prin înfiere Barbu Dimitrie Ştirbei, a avut parte de o aleasă educaţie. Dimitrie a primit primele învăţături în casa părintească. Aici a asimilat temeinice cunoştinţe de istorie şi literatură, învăţând chiar franceză şi greacă. Absolvind cursurile Colegiului „Sfântul Sava“ din Capitală, tânărul Ştirbei a mers la Paris pentru a studia dreptul. Experienţa culturală dobândită aici a contribuit la formarea tânărului aristocrat în spiritul reformator, consolidându-l ca adept al noului, al emancipării economice, sociale şi politice. Anii de învăţătură la Paris s-au încheiat 1821, atunci când viitorul principe a revenit în ţară, stabilindu-se la Braşov. De acolo va lua parte la efervescentele mişcări revoluţionare ce puseseră în mişcare toată Ţara Românească. Era simpatizantul noilor schimbări, dar le dorea realizate pe o cale pacifistă.

S-a căsătorit cu distinsa Elisabeta Cantacuzino, o moldoveancă ale cărei rădăcini mergeau până la familia Brâncovenilor. Dumnezeu le-a binecuvântat căsătoria cu şase vlăstare: Grigore, Gheorghe, Alexandru, Dumitru, Fenareta şi Alexandrina, majoritatea dintre aceştia ajungând printre elitele timpului. Ascultând sfaturile tatălui său, Barbu s-a mutat cu familia, în anul 1825, în Bucureşti, oferindu-şi serviciile primului principe pământean ajuns la putere după mai bine de un secol de domnie fanariotă.

După ce a îndeplinit mai multe funcţii de conducere, Babu Ştirbei este numit la 26 august 1833 în postul de mare logofăt al treburilor bisericeşti, eschivalentul ministrului cultelor din zilele noastre. Aflat în această funcţie, a iniţiat lucrări de restaurare a mai multor mănăstiri şi biserici, monumente de artă medievală, precum Bistriţa, Tismana, Dealu, Curtea Veche şi „Sfântul Spiridon“ din Bucureşti. A părăsit această funcţie la 29 ianuarie 1835, în locul său fiind numit Scarlat Mihăilescu.

Incă din 1835, Ştirbei a fost membru activ al Eforiei Şcolilor, alături de vornicul Alexandru Filipescu şi de hatmanul Ştefan Bălăceanu. Viitorul domn a încurajat în permanenţă din această poziţie învăţământul predat în limba maternă, lucru de altfel concretizat prin efortul său şi al celorlalţi efori: „Rezultatul cel mai mare al organizaţiei şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturii sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionalitate“, spunea tânărul aristocrat.

Monumentul Barbu Știrbei de la Rm.Vâlcea

Biserica „Sfânta Treime“ din Craiova, a fost ctitorie a familiei Ştirbei. Stolniceasa Dumitrana, mama vornicului Barbu Ştirbei, părintele adoptiv al viitorului domn, a ridicat la marginea cetăţii Băniei o frumoasă biserică purtând hramul Sfintei Treimi. Construirea acestui sfânt lăcaş a avut loc între 1765-1768, urmând ca biserica să deservească nevoile spirituale ale familiei boiereşti. În anul 1840, Barbu Dimitrie Ştirbei reface din temelie biserica, aşezând o pisanie nouă, care se mai păstrează şi astăzi. De ctitoria familiei sale, viitorul domn a purtat o grijă deosebită, înzestrând-o cu tot necesarul pentru a se putea întreţine, rânduind aici preoţi care să ţină sfintele slujbe, iar, de câte ori se afla în Craiova, domnitorul participa alături de familie la Sfânta Liturghie. Datorită prezenţei familiei Ştirbei în viaţa Bisericii „Sfânta Treime“ din Craiova, aceasta s-a bucurat de cinstea de a fi paraclis voievodal, ea păstrând şi astăzi denumirea de Biserica Ştirbei. În curtea acestei ctitorii voievodale, arhitectul francez Jean Leconte de Nouy a construit o frumoasă statuie în cinstea domnitorului ctitor, scoţând în evidenţă apropierea acestuia de cei în suferinţă în mijlocul cărora se regăsea, dar şi credinţa lui puternică în Dumnezeu, pe care se sprijinea întotdeauna. Biserica Ştirbei este, astfel, singura biserică din Craiova ce are ctitorul lângă ea în permanenţă.

In anul 1849, Rusia încheiase cu Poarta tratatul de la Balta Liman şi, din cauza „conflictelor regretabile“, aşa cum le numise Nicolae Iorga, au hotărât să dea Principatelor Române o nouă orânduire politică. Astfel, domnii erau numai „înalţi funcţionari“, aleşi pe o perioadă de şapte ani, iar Adunările, ca organe incomode şi nesupuse, au fost înlocuite cu Divanele ad-hoc. În aceste condiţii, vine pe tronul Ţării Româneşti aristocratul Barbu Dimitrie Ştirbei. În acelaşi timp, în scaunul Moldovei a fost ales Grigorie Ghica, ginerele lui Ioan Sandu Sturza. „Amândoi erau încă tineri, foarte culţi, cu intenţii nobile, patrioţi desăvârşiţi, muncitori şi cinstiţi“, aşa cum îi descria marele istoric.

Inscăunarea noului principe al Ţării Româneşti a avut loc fără fală, Ştirbei deplasându-se la mitropolie aproape lipsit de alai. Printre măsurile reformatoare adoptate de noul domn s-a numărat şi dezrobirea deplină a ţiganilor, o lecţie de emancipare pe care principele a dat-o contemporanilor săi şi posterităţii. De asemenea, printre reformele sale s-a numărat şi o nouă lege agrară (1850-1851), care aducea ţăranilor, dacă nu proprietatea de pământ nădăjduită în 1848, cel puţin desfiinţarea unor corvezi sau abuzuri, care până atunci apăsau greu pe umerii lor.

Caracterul distins şi puternic al domnitorului muntean este descris de marele Iorga prin cuvinte sugestive: „Domnul muntean n-avea nimic nesănătos romantic întrânsul, nu arăta niciodată nehotărâre şi nu avea nici o slăbiciune personală“.

Bustul Barbu Știrbei în curtea Palatului Regal

(azi Muzeul de Artă)

In conjunctura conflictelor sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, între stăpânul moşiei pe care se găsea aşezată Mănăstirea Radu Vodă şi locuitorii Buftei, la 13 martie 1845 are loc un schimb de moşii între mănăstire şi marele vornic Barbu Constantin Ştirbei, astfel încât teritoriul de la Buftea-Flămânzeni a intrat sub stăpânirea acestuia. În 1850, domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei, a început construirea palatului de la Buftea, proiect ce va fi finisat mai târziu de urmaşii săi. Ansamblul princiar a fost completat cu o frumoasă capelă construită în stil neogotic, cu altar şi gropniţă, fiind împodobită cu marmură albă de Carrara sculptată şi cu vitralii poleite cu aur. Pictura îi aparţine marelui pictor Gheorghe Tattarescu, rudă cu familia Ştirbei. În prezent se mai păstrează doar câteva fragmente din icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Capela de la Buftea a fost construită cu destinaţia de a fi necropola familiei Ştirbei. Aici se găsesc mormintele domnitorului Barbu Ştirbei, al prinţului Alexandru Ştirbei şi ale rudelor acestora. Ctitoria domnitorului de la Buftea rămâne un testament de neşters pentru posteritate.

La scurt timp după ce colonelul Alexandru Ioan Cuza a urcat pe scaunul de domn al Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei a părăsit ţara stabilindu-se la Nisa, în Franţa. Trece la cele veşnice pe data de 14 aprilie 1869, fiind adus şi înmormântat în necropola familiei sale de la Buftea. În memoria sa, marele poet Mihai Eminescu a compus o poezie epitaf, iar Nicolae Iorga a scris, în 1910, monografia „Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti“.

Domnitorul Barbu Ştirbei a iubit Bucureştiul, poate mai mult decât orice principe valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu.

Deşi nu era lipsit de sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei, care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou renaşterii urbane a Bucureştilor.

Un palat şi un salon model

Dorinţa lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856).

Înainte însă de a vorbi despre Barbu Ştirbei şi despre palatul său, una dintre bijuteriile arhitectonice ale capitalei, se cuvine să aflăm cum arăta Bucureştiul în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea. Reputatul istoric şi profesor universitar Andrei Pippidi (preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor istorice, în perioada 1997-2001), a reprodus în recenta carte a domniei sale „Oameni şi case din Bucureşti” impresiile (inedite în istoriografia noastră) ale unui călător francez, publicate în Magasin universel din 1836. Ce aflăm de aici despre boierimea bucureşteană? Că „în afară de câţiva tineri care au studiat în Europa, boierii au puţină învăţătură, în ciuda înclinaţiior fireşti pe care le arată pentru orice fel de studiu”. Despre limba franceză, călătorul nostru ştie că „este acum foarte răspândită printre ei şi este limba de care se servesc de obicei în societatea aleasă.” Despre modă, francezul reţine amănuntul conform căruia doar „tinerii de ambele sexe au adoptat costumul european; croitorii germani şi francezi îi îmbracă pe bărbaţi, iar femeile recurg la talentele unei modiste franţuzoaice care s-a stabilit recent în Bucureşti.”

Cât priveşte aspectul urbanistic al capitalei valahe, aflăm că străzile sunt deja pavate cu „bucăţi de stâncă aduse de la munte” (se renunţase aşadar la podirea cu bârne a arterelor), iar „casele din oraşul propriu-zis n-au, de obicei, decât un singur etaj, iar zidurile lor de cărămidă au un metru grosime. (...) Pentru a acoperi casele se folosesc scândurele de brad; totuşi, unele dintre ele sunt acoperite cu olane sau chiar cu plăci de tablă.”

Am dat aceste exemple pentru a alătura, ca un contraexemplu, un alt fragment, aparţinând tot unui călător francez, datând din septembrie 1835. El se referă la palatul Ştirbei. Aflat aproape de punctul de intersecţie al Căii Griviţei cu Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Sanjouand, palatul se număra printre puţinele bijuterii arhitectonice ale Bucureştiului, mai ales prin impresionanta sa faţadă, pusă în valoare de cele patru splendide cariatide care o împodobeau. Iată cum descria francezul, într-o scrisoare către un prieten, atmosfera din palatul lui Barbu Ştirbei de pe Podul Mogoşoaiei (care a adăpostit succesiv Muzeul de artă populară şi Muzeul Colecţiilor obiectelor din sticlă şi porţelan) :

„Peste [...] săptămână ne ducem de mai multe ori la recepţiile de seară ale d-lui Ştirbei. Acest salon e singurul [...] din Bucureşti unde se ştie a sta de vorbă. D[omnul] Ştirbei e capul aristocraţiei ţării; crescut la Paris el vorbeşte şi scrie franţuzeşte ca d-ta şi ca mine. Ieri deci, erau adunate vreo douăsprezece persoane: patru francezi, iar ceilalţi tineri munteni. Domnul Ştirbei tocmai primise cel din urmă roman al lui George Sand; ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le ascultarăm cu desfătare şi vie emoţie.”

Aşadar, Barbu Ştirbei se bucura în anul 1835 de această măgulitoare reputaţie... „capul aristocraţiei ţării”. Iar titularul ei luptase pentru a o câştiga. Cine era el?

O carieră de invidiat

Fiu al micului boier oltean Dimitrie Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de la Sfântul Sava.

Intoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. In aceste condiţii, după cum s-a spus mai sus, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov.

Din această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov, tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii (ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara.

Prudent, Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii (fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei). Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu, Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica, fiind văzut ca un posibil rival.

Barbu Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului Mogoşoaiei.

Dar, pentru împlinirea visului său, Barbu Ştirbei trebuia să ajungă domn. Lipsit de ambiţii princiare, deşi a candidat alături de fratele său Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional).

Revoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine. Fuga lui Bibescu la Braşov, după ce acceptase proiectul de Constituţie elaborat la Islaz, a lăsat Bucureştii pradă luptei între guvernul provizoriu, recunoscut anterior de Bibescu, şi elementele reacţionare conduse de cei doi colonei Odobescu şi Solomon. În plus, capitala a trebuit să suporte şi dubla invazie străină... ţaristă şi otomană. Barbu Ştirbei a aşteptat să treacă furtuna. Şi aşteptarea i-a fost răsplătită. În anul 1849 a venit şi timpul său.

De la un eşec politic...

Învestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se vedea prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi... cereri pe care noul domn le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţie ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin.

Ataşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc (fost al familiei Golescu, pe care Ştirbei îl cunoştea foarte bine) a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski (tatăl viitorului poet omonim) şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri care funcţiona pe strada Izvor. Acolo viitorii elevi erau admişi numai prin concurs. Condusă de coloneii Ion Em. Florescu şi I. Voinescu I şi de maiorii Salmen şi Dimitrie Pavel şcoala a pregătit tineri ofiţeri ca Ioan Cornescu, Matei Vlădescu, Constantin Barozzi, Gheorghe Slăniceanu şi alţii.

Bucureştii se umpleau de uniforme, spre plăcerea tinerelor domnişoare şi a doamnelor care îşi pierdeau timpul la recepţiile organizate în saloanele Capitalei. Dar Războiul Crimeii, început ca un conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, avea să arunce capitala într-o situaţie de criză marcată de ocupaţiile militare succesive rusă şi otomană şi de un scurt exil al lui Ştirbei lângă Viena. În curând tinerii ofiţeri români îşi vor cunoaşte rivalii. Aceştia vor fi militarii austrieci ai generalului Johann B. A. Coronini, care intră în Bucureşti, odată cu Barbu Ştirbei, în luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei convenţii cu Turcia, conform căreia Imperiul Habsburgic primea în administraţie Principatele în schimbul retragerii trupelor ruse.

Abuzurile trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lăsat aşteptate. Documentele timpului înregistrează ciocniri între populaţia bucureşteană şi soldaţii austrieci care nu s-au ferit să întrebuinţeze armele, maltratându-i pe cetăţeni. O serie de incidente violente au apărut şi între ofiţerii români şi cei austrieci, materializate în altercaţii şi posibile provocări la duel, iar situaţia a scăpat de sub controlul Poliţiei Capitalei, al cărei prefect Radu Rosetti a fost demis de Ştirbei, la cererea Curţii de la Viena. Să nu uităm că, în acelaşi timp, la Iaşi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costică Balş, care deţinea şi funcţia de prefect al Poliţiei şi-a surprins soţia, pe tânăra şi frumoasa Natalia în dormitor, în braţele colonelului austriac Stolberg. În urma unui duel cu pistolul, Balş a rămas pe teren, Ghica fără ginere, iar Natalia fără soţ. Până aici mergea aroganţa militarilor străini. Nu este exclus ca şi la Bucureşti să se fi înregistrat altercaţii similare. Această stare constantă de tensiune şi insecuritate a găsit ecou în paginile publicaţiei Gazette de Cologne, în numărul din august 1855, în care o corespondenţă trimisă din Bucureşti semnala în capitala Ţării Româneşti „mai bine de patruzeci de asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupaţie austriacă... în ciuda observaţiilor căpitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca buna organizare a ordinii publice, asigurată de „numeroşi gardişti” care „cercetează pe toţi trecătorii fără deosebire”.

În faţa acestor încălcări flagrante ale demnităţii sale de principe, indignat de felul în care Bucureştiul luase aspectul unui oraş sub stare de asediu, Ştirbei ar fi declarat în faţa oficialităţilor militare vieneze că Ţara Românească era „turcă, franceză, engleză, numai austriacă nu”, atrăgându-şi criticile generalului Coronini care constata „deplorabilul spirit de animozitate care animă organele administrative ale ţării.”

... la un succes edilitar

Aceste aspecte însă nu trebuie generalizate. Între ofiţerii austrieci se numărau şi alţii, puţini ce-i drept, cu alte preocupări decât crearea unor situaţii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am amintit deja. El mai remarcă şi marile pieţe unde se ţin târgurile zilnice şi admiră toamna bucureşteană cu „zile curate şi dulci” sau cu „nopţi luminoase şi plăcute”. Un alt ofiţer, căpitanul Friedrich Jung, schiţează, aşa cum arăta C. C. Giurescu, un plan al oraşului „împărţit pe culori, cu uliţele, instituţiile publice, bisericile, casele principale, grădinile, viile şi livezile” Bucureştiului. Acestuia i se mai alătură maiorul R. A. Borroczyn care litografiază un alt plan al oraşului. De unde acest interes faţă de Bucureştii domnitorului Barbu Ştirbei? Înainte de a-l explica, să vedem ce are de zis consulul francez la Bucureşti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica (fost spătar sub domnia fratelui său Alexandru Ghica şi potenţial aspirant la tronul muntean) şi, prin urmare, ostil lui Ştirbei, aduce un omagiu involuntar principelui, prin observaţiile asupra capitalei valahe: „E oraşul contrastelor [...], se văd aici palate sau cel puţin case de locuit frumoase şi cocioabe îngrozitoare...; bărbaţi eleganţi şi femei elegante, îmbrăcate după ultima modă a Parisului şi ţărani înveşmântaţi ca dacii de acum două mii de ani [...] albanezi în haine murdare străbătând străzile şi vânzând bragă... şi prăvălii unde sunt expuse dulciuri de la Boissier şi de la Potel şi Chabot. Viaţa orientală, ce se duce, şi cea europeană, care o înlocuieşte, merg cot la cot, se purced ca într-o panoramă.” Iorga numea această perioadă în istoria capitalei Munteniei, „Bucureştii romantismului francez”. Etichetă potrivită unui oraş despre viaţa căruia un avocat francez la Curtea de Casaţie din Paris vorbea în termenii următori după o vizită întreprinsă în 1853 şi 1856: „Obiceiurile noastre sunt atât de deplin adoptate de clasa bogată, încât seratele de la Bucureşti par a fi date în Chaussée d’Antin. (...) Modele noastre sunt urmate la Bucureşti ca şi la Paris, cărţile noastre sunt singurele admise în biblioteci; profesorii sunt francezi, educaţia unui boier şi a unui parizian sunt asemenea.”

Ziaristul lyonez Eugène Jouve, poposit aici în timpul Războiului Crimeii, oscilează între entuziasm şi dezamăgire: „Am găsit aici mult mai multă bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.” Faptul că tocmai sub domnia lui Ştirbei „viaţa europeană” o înlocuieşte pe cea „orientală” se poate justifica prin câteva realizări de excepţie. Să le luăm pe rând. Amenajarea parcului Cişmigiu, ale cărei lucrări începuseră încă sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizată de către Barbu Ştirbei, motiv pentru care parcul îi şi poartă un timp numele. A fost proiectat după planurile arhitectului peisagist Karl Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a Şoselei (Kiseleff). Austriacul s-a înhămat la această muncă titanică de edificare a unei grădini „evropeneşti”, în inima Bucureştiului, alături de Barbu Ştirbei, despre care se spune că „venea de două ori pe zi să vadă cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 1852 şi, până în anul 1856, anul în care ia sfârşit Războiul Crimeii, a smuls admiraţia unor oaspeţi străini printre care se numără şi vestitul socialist german Ferdinand Lassalle care, după ce observa trei cafenele şi un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard Schitu-Măgureanu, găsea că Cişmigiul „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania. Lumea vine după-amiaza să asculte muzica militară, într-o zi cea românească, în alta cea austriacă şi în cealaltă, cea turcească.” Starea de război existentă atunci, cumulată cu mandatul scurt al domniei lui Ştirbei, nu i-au acordat principelui răgazul materializării unui alt proiect prezentat, aşa cum ne informează Ulysse de Marsillac, de doctorul Carol Davila... cel al viitoarei grădini botanice.

Cişmigiului i s-a mai adăugat şi edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional) a cărui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie 1853. La spectacolul de deschidere asistă şi domnitorul cu soţia sa, doamna Elisabeta, însoţiţi de consulii străini, în timp ce Cezar Bolliac şi gazetarul Carcalechi  au înregistrat cu lux de amănunte detaliile vestimentare ale spectatorilor... de la fracurile publicului masculin la toaletele feminine. La aceste însemnări se mai adaugă şi cele ale ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din cele mai frumoase şi izbutite teatre ce poţi găsi într-un oraş european.” Pe bună dreptate, scriitorul şi istoricul Mircea Constantinescu sublinia faptul că „Teatrul cel Mare stăruie pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emancipării artistice nu doar a Bucureştilor, ci a Ţărilor Române înseşi.”

Construirea unui pod peste Dâmboviţa, introducerea în 1856 a iluminatului stradal cu gaz şi pavarea cu piatră a Căii Beilicului (actuala Ştirbei Vodă) reprezintă alte realizări remarcabile ale acestei domnii. Salba de hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St. Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au înlocuit puţin ospitalierele hanuri, precum şi noile case boiereşti, proiectate de arhitecţi ca Villacrose şi Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florării, şcoli de dans şi ateliere de optică, dispuse toate în zona centrală a Bucureştiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Ştirbei. În 1856, la părăsirea tronului, în urma expirării mandatului său de şapte ani, „venerabilul prinţ Ştirbei, atât de inteligent şi devotat intereselor ţării sale” (Ulysse de Marsillac) lăsa în urmă un „mic Paris” în plin avânt urban, pentru a lua calea străinătăţii şi a muri, departe de oraşul pe care l-a iubit atât de mult, la Nisa, în anul 1869.