CRAIOVA - GHEORGHE BIBESCU

                

Gheorghe Bibescu, fiu al lui Dumitrachi Bibescu şi al Ecaterinei Văcărescu, s-a născut la Craiova, în 1804, şi s-a stins din viaţă în iunie 1873, la Paris. A avut ca fraţi pe Barbu Ştirbei, care şi-a schimbat numele prin adopţie şi pe Iancu Bibescu, pesonalitate de prim rang a Craiovei şi ocârmuitor al acesteia între 1842-1848 şi apoi, după revoluţie, ministru al cultelor, sub domnia celui de al doilea frate, Barbu Ştirbei.

         Gheorghe Bibescu a fost domnitor în Țara Românească între 1 ianuarie 1843- 13/25 iunie 1848, perioadă în care fratele său Iancu a devenit ocârmuitor al Craiovei cu mare folos pe linia modernizării şi ridicării culturale.

         Gheorghe Bibescu şi-a urmat studiile la Bucureşti şi Paris (1817-1824), unde a urmat cursurile de drept şi a luat titlul de doctor.

Gheorghe Bibescu a fost căsătorit de două ori şi a avut nouă copii.

Prima soţie a fost Zoe Mavrocordat (1805-1892), cea mai bogată fată din ţară la acea vreme. S-au căsătorit în anul 1826 şi au avut şapte copii. Al doilea copil al lor, George, va fi tatăl lui Gheorghe Valentin Bibescu (1880-1941), întemeietorul aeroportului Băneasa din Bucureşti. Gheorghe Bibescu va divorţa de Zoe după nouăsprezece ani de căsnicie, în anul 1845, aceasta fiind grav bolnavă de nervi şi trăind foarte mult internată prin sanatorii.

La 9 septembrie 1845 Gheorghe Bibescu se va căsători cu Mariţica Ghica (decedată în 1860 de cancer), cu care va avea două fete. Căsătoria s-a oficiat la Focşani, la biserica Sfântul Ioan din Piaţa Unirii, naş de cununie fiind Mihail Sturdza , domnitorul Moldovei şi doamna sa. Divorţul şi cea de a doua căsătorie au parcurs un drum foarte anevoios şi întortocheat.

După reîntoarcerea de la Paris, în anul 1824, a fost deputat de Dolj (1831) şi a ocupat mai multe funcţii în administraţia statului: Pavel Kiseleff i-a încredinţat postul de director la Departamentul Dreptăţii, iar apoi s-a mutat la Ministerul Afacerilor Străine, unde a ramas până la urcarea pe tron a lui Alexandru Ghica (1834).  După zece ani de activitate în această instituţie va demisiona şi va pleca în străinătate, în anul 1834. Va locui la Paris şi la Viena până în anul 1842, când a revenit în ţară.

La 20 decembrie 1842, după ce a condus opoziţia faţă de domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica, a fost ales de Obşteasca Adunare Extraordinară ca domnitor în locul aceluia, avându-l contracandidat atât pe fratele său, cât pe alţi 48 de doritori ai tronului. Alegerea lui s-a datorat faptului că era favoritul consulului Rusiei la Bucureşti. In cazul lui nu s-a ţinut cont că nu îndeplinea două condiţii impuse de Regulamentul Organic: nu avea patruzeci de ani împliniţi şi nu putea să facă dovada că familia sa deţinea rangul de boier de trei generaţii.

La 15 octombrie 1843, întorcându-se la Bucureşti dintr-o vizită făcută la Constantinopole, a adus în ţară primele patru tunuri (dăruite de sultan) cu care va înfiinţa prin Porunca Domnească nr. 198 din 15 noiembrie acelaşi an, prima baterie de artilerie din istoria modernă a României. Data de 15 noiembrie este astăzi Ziua Artileriei Române.

Ca domnitor va lua o serie de măsuri destinate a îmbunătăţi situaţia ţării: a mărit armata Munteniei din punct de vedere numeric, a reorganizat poliţia unor oraşe, a modernizat regimul temniţelor, deosebit de dur până atunci, a pus ordine în finanţele ţării. A eliberat din robie ţiganii care aparţineau Bisericii şi aşezămintelor publice. A înlăturat un număr de abuzuri din administraţie, din domeniul relaţiilor agrare şi din justiţie. In anul 1847 i-a ajutat pe sinistraţii în urma incendiului de Paşti din Bucureşti. Tot pe plan intern s-a arătat interesat de luarea unor măsuri în multe alte domenii: respectarea legii în stabilirea obligaţiilor ţăranilor faţă de proprietari; dezrobirea ţiganilor (1847), organizarea sistemului judiciar, creşterea numărului de şcoli săteşti, înfiinţarea Şcolii ostăşeşti de la Dudeşti (1838) şi a celei din Dealul Spirii (1839), a Şcolii ostăşeşti pentru învăţământul superior (1847), construirea de poduri şi şosele. Un gest demn de apreciat este graţierea complotiştilor din 1840 (februarie 1843), printre ei aflându-se şi Nicolae Bălcescu.

A luat măsuri de amenajare a drumurilor şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti. A amenajat actuala şosea Kiseleff, a început amenajarea parcului Cişmigiu, a început construirea Teatrului Naţional şi altele. In legătură cu Teatrul Naţional domnitorul a trimis o adresă Sfatului administrativ, în care a cerut să se intre în legătură cu vreun arhitect din cei mai cunoscuţi din părţile Europei, ca să chibzuiască planul. Lucările la Teatru au început în 1846 şi s-au terminat în 1852, planurile fiind ale vienezului A. Hefft. Clădirea a rezistat până la bombardamentul german al Luftwaffe din 24 – 25 august 1944.

Despre Bucureştiul din timpul său există mărturia francezului Desprez, care în 1847 spunea: te simţi în mijlocul agitaţiei unui mare oraş şi poţi constata semnele unei civilizaţii care începe…Alături de casele răspândite ca într-un sat mare, magazine particulare şi locuinţe somptuoase se ridică în fiecare zi…şi astfel, în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident. Desigur caracterizarea a fost făcută înainte de marele incendiu din 23 martie, care va distruge 1142 de prăvălii, 686 de case, 12 biserici, 10 hanuri, determinând o adevărată subscripţie europeană pentru reconstrucţie la care vor participa şi sultanul şi ţarul şi Baronul Rotschild precum şi moldovenii şi transilvănenii.

Printre măsurile mai puţin apreciate au fost concesionarea minelor către rusul Trandafiloff şi încercarea de a introduce limba franceză ca limbă de predare în învăţământul superior. Domnia s-a desfăşurat sub presiunile Rusiei, fapt ce l-a adus în conflict cu Adunarea Obştească, motivul fiind respingerea de către Adunare a proiectului de concesionare a minelor rusului Trandafilov. Reacţionează dizolvând Adunarea şi guvernează fără aceasta o anumit perioadă (martie 1844-decembrie 1846).

A fost adept al unirii Munteniei cu Moldova. La 1 ianuarie 1848 a desfiinţat importantul punct vamal de la Focşani, care despărţea cele două ţări române.

In timpul revoluţiei paşoptiste din Muntenia a avut o atitudine nehotărâtă, nu a fost nici de partea revoluţionarilor, dar nici nu a luat măsuri de reprimare a revoluţiei cerute de Rusia. La 9 iunie 1848, când se citea în Bucureşti Proclamaţia de la Islaz, dintr-un grup de trei tineri s-a tras asupra sa cu pistolul. Glonţul s-a oprit în epoletul uniformei domnitorului, acesta scăpând nevătămat.

Nefiind susţinut de către armata Ţării Româneşti, care a declarat că nu va vărsa sânge de român dacă i se ordonă să înăbuşe revoluţia, Gheorghe Bibescu s-a văzut obligat la 11 iunie 1848 să semneze Proclamaţia de la Islaz, aprobând astfel noua constituţie cerută de revoluţionari şi abrogând Regulamentul Organic. Consului rus la Bucureşti a protestat faţă de abrogarea Regulamentului Organic a doua zi, astfel că la 12 iunie 1848 Gheorghe Bibescu este obligat să abdice.

La 13/25 iunie 1848 va părăsi Muntenia pe la Câmpulung, trecând prin Transilvania spre Paris. La 14 iunie va fi înlocuit de un guvern revoluţionar provizoriu, până la 28 iulie 1848, când se va institui Locotenenţa domnească.

Autor al lucrărilor: Paul Kiseleffou Ies Principautes de Valachie et Moldavie en 1841 (Paris, 1841), şituaţia Munteniei sub administraţia Principelui Ghica (Bruxelles, 1842), Les Principautes roumaines devant l 'Europe (Paris, 1856).

Nicolae Iorga îl caracteriza astfel: „Bibescu era un om încă tânăr, foarte bine crescut de tatăl său, un bogat boier oltean; el studiase un număr de ani la Paris, întorcându-se cu titlul de doctor în drept; era un suflet nobil, cu aplecări poetice, cu bunăvoinţa de a face fericirea ţării sale. Fireşte însă că şi acţiunea lui, ca şi a lui Mihai Sturza, era mărgenită de şituaţia pe care tratatele o creau Principatelor: atârnarea mai slabă faţă de Poartă şi protectoratul apăsător din partea Rusiei [...]".