ROMA - PANTHEON

Pantheonul derivat din termenul grecesc Pantheion, "(templu al tuturor zeilor") a fost un templu roman grandios cu plan unic, devenit ulterior o biserică catolică. Templul antic a fost comandat de Marcus Agrippa în timpul domniei lui Augustus (27 e.A.-14 e.N.). A fost refăcut sub împăratul Domitianus și apoi reconstruit și completat de împăratul Hadrianus și probabil dedicat în jurul anului 126 e.N. Data ultimei construcții este incertă, pentru că Hadrianus a ales să nu inscripționeze noul templu, ci mai degrabă să păstreze inscripția templului mai vechi al lui Agrippa, care a ars de două ori, în anul 80 e.N. și în anul 114 e.N.

Clădirea este circulară, cu un portic cu coloane monolitice gigantice și capitele corintice (opt în primul rand și două grupuri de câte patru în spate primului rând), sub un fronton. Un vestibula dreptunghiular leagă pridvorul (porticul) de rotundă. Rotondă care se află sub o cupolă de beton tot giganică căptușită, cu o deschidere centrală circulară în punctul cel mai înalt (oculus) spre cer. Aproximativ două mii de ani după ce a fost construită, cupola Pantheonului este încă cea mai mare cupolă din beton nerefortificată din lume. Inălțimea oculusului și diametrul cercului interior sunt aceleași, la 43 de metri.

Este una dintre cele mai bine conservate dintre toate clădirile vechi romane, în mare parte pentru că a fost folosită continuu pe parcursul întregii sale istorii. Din sec.al 7-lea, Pantheonul a fost folosit ca biserică dedicată "Sf. Maria a Marturilor "(latină: Sancta Maria ad Martyres), dar informal cunoscut sub numele de" Santa Maria Rotonda ". Piața din fața Pantheonului se numește Piazza della Rotonda. Pantheonul este o proprietate de stat, administrată de Ministerul italian al patrimoniului cultural și activităților și turismului, prin Polo Museale del Lazio. In 2013 minunatul edificiu a fost vizitat de peste 6 milioane de persoane.

Marea cella în formă de dom circularc, cu un portic tradițional, a fost unică în arhitectura romană. Cu toate acestea, a devenit un exemplar standard atunci când stilurile clasice au fost reînviate și a fost copiat de mai multe ori de către arhitecții ulteriori.

Cassius Dio, un senator roman și istoric, care a scris în limba greacă, a speculat că numele vine fie de la statuile multor zei plasați în jurul acestei clădiri, fie de la asemănarea domului cu cerul. Incertitudinea sa sugerează că "Pantheonul" (sau Pantheumul) a fost doar o poreclă, nu denumirea oficială a clădirii. De fapt, conceptul de pantheon dedicat tuturor zeilor este discutabil. Singurul pantheon definit și înregistrat mai devreme decât Agrippa a fost la Antiohia din Siria, deși este menționat doar de o sursătârzie din secolul al șaselea.

Se pare foarte important faptul că Dio Cassius nu citează cea mai simplă explicație a numelui - că Panteonul era dedicat tuturor zeilor. De fapt, Titus Livius a scris că zidirile templului (sau, probabil, cella templului) ar trebui să fie dedicate numai unor unice divinități, astfel încât să fie clar cine ar fi ofensat dacă, de exemplu, clădirea a fost lovită de fulgere și pentru că ar fost potrivit să oferim sacrificii doar unei zeități specifice (27.25.7-10).

De la Revoluția Franceză, când biserica Sainte-Geneviève din Paris a fost deconsacrată și transformată în monumentul secular numit Pantheonul de la Paris, termenul generic de pantheon a fost uneori aplicat și altor clădiri în care au fost depuși morți iluștri.

In urma bătăliei de la Actium (31 e.A.), Marcus Vipsanius Agrippa a demarat un impresionant program de construcții. Pantheonul a făcut parte din complexul creat de el pe propria sa proprietate în Campus Martius, între 29-19 î.Hr. Complexul său cuprindea trei clădiri aliniate de la sud la nord: băile din Agrippa, bazilica lui Neptun și Panteonul. Se pare că Pantheonul și bazilica lui Neptun erau proprietate privată sacră al lui Agrippa, nu aedes publicae (temple publice). Această desemnare mai puțin solemnă ar ajuta la explicarea modului în care clădirea ar fi putut pierde atât de ușor numele original și scopul său. Ziolkowski susține că inițial edificiul a fost numit Templul lui Marte în Campo  pentru o perioadă relativ scurtă de timp.

Mult timp sa crezut că actuala clădire a fost construită de Agrippa, cu întreprinderea de modificări ulterioare, iar această ipoteză a fost, în parte, datorată inscripției latine din fața templului, care spune:

M · AGRIPPA · L · F · COS · TERTIVM · FECIT

sau în întregime, "Agrippa L [ulic] f [ilius] co [n] s [ul] tertium fecit", adică "Marcus Agrippa, fiul lui Lucius, a făcut [această clădire]" Cu toate acestea, săpăturile arheologice au arătat că Pantheonul lui Agrippa fusese complet distrus, cu excepția fațadei.

Lise Hetland susține că edificiul actual a început a fi reconstruit în 114, în timpul lui Traian, la patru ani după ce a fost distrusă de foc pentru a doua oară, în 110 e.N (Oros 7.12). Mențiunea ei este deosebit de interesantă în lumina argumentului lui Heilmeyer că, pe baza dovezilor stilistice, Apollodorus din Damasc, arhitectul lui Traian, a fost adevăratul arhitect de după anul 114 e.N.

Planul Pantheonului lui Agrippa a fost dezbătută mult. Ca rezultat al săpăturilor de la sfârșitul sec.al 19-lea, arheologul Rodolfo Lanciani a concluzionat că Panteonul lui Agrippa a fost orientat spre sud, spre deosebire de aspectul actual orientat spre nord, și că avea un plan scurt în formă de T cu intrarea prin baza "T"-ului. Această descriere a fost acceptată pe scară largă până la sfârșitul sec.al 20-lea.

In timp ce săpăturile arheologice mai recente au sugerat că edificiul lui Agrippa ar fi putut avea o formă circulară cu un pridvor triunghiular și ar fi putut să se îndrepte spre Nord, la fel ca reconstrucțiile ulterioare, Ziolkowski se plânge că aceste concluzii s-au bazat în întregime pe faptul că tot ceea ce s-a descoperit a aparținut fazei Agrippa, nereușind să constate că Domitian, cunoscut pentru entuziasmul său de a construi, a fost cel  ce a restaurat Pantheonul după incendiul  din anul 80 e.N. Ziolkowski susține că evaluarea inițială a lui Lanciani este încă susținută de toate descoperirile de până acum.

Singurele pasaje care se referă la decorarea panteonului lui Agrippa, scrise de un martor ocular se află în Istoria Naturală a lui Plinius. Din el știm că "capitelurile, stâlpilor, care au fost plasați de către M. Agrippa în Pantheon, au fost realizate din bronz Syracusan", că "Pantheonul de la Agrippa a fost decorat de Diogenes din Atena, iar Caryatidele din el, care formează coloanele acelui templu, sunt privite drept capodopere de excelență; la fel și statuile așezate pe acoperiș ". Se mai spune că una din perlele Cleopatrei a fost tăiată în jumătate, astfel încât fiecare jumătate "să servească ca pandantiv pentru urechile lui Venus, în Pantheonul de la Roma".

Pantheonul Augustan a fost distrus împreună cu alte clădiri într-un imens incendiu în anul 80 e.N. Domitian a reconstruit Panteonul, care a ars din nou în anul 110 e. N.

Gradul în care schema decorativă ar trebui să fie creditată arhitecților lui Hadrian este incert. Pantheonul a fost finisat de Hadrianus, dar acela nu l-a revendicat ca una dintre lucrările sale, a folosit textul inscripției originale pe noua fațadă (o practică obișnuită în proiectele de reconstrucție a lui Hadrianus peste tot în Roma; singura clădire pe care Hadrianus a pus numele propriu a fost Templul Traian Zeificat).

Modul în care a fost efectiv utilizată clădirea nu este cunoscut. Istoria Augusta spune că Hadrianus a dedicat Pantheonul (printre alte clădiri) în numele constructorului originar (Hadr. 19.10).

In anul 202, clădirea a fost reparată din nou de împărații comuni Septimius Severus și fiul său Caracalla (pe deplin Marcus Aurelius Antoninus), pentru care există o altă inscripție mai mică pe arhitectura fațadei, sub textul mai mare menționat mai sus. Această inscripție, acum lizibilă, se poate citi:

IMP · CAES · L · SEPTIMIVE · SEVERVS · PIVS · PERTINAX · ARABICVS · ADIABENICS · PARTHICVS · MAXIMVS · PONTIF · MAX · TRIB · POTEST · X · IMP · XI · COS · III · P · P · PROCOS ET

IMP · CAES · M · AVRELIVS · ANTONINVS · PIVS · FELIX · AVG · TRIB · POTEST · V · COS · PROCOS · PANTHEVM · VETVSTATE · CORRVPTVM · CVM · OMNI · CVLTV · RESTITVERVNT

“Septimius Severus Pius Pertinax, victorios în Arabia, victorios la Adiabene, marele victorios din Parthia, Pontif [ex] Max, de 10 ori, tribun de 11 ori, împărat, de trei ori consul, P [ater] P [atriae], proconsul, și

Aurelius Antoninus Pius Felix August, de cinci ori tribun, consul, proconsul, a restaurat cu grijă Pantheonul ruinat după ani”

In anul 609, împăratul bizantin Phocas a donat clădirea Papei Bonifaciu al IV-lea, care a transformat-o într-o biserică creștină și la consacrat-o Sfintei Maria a Martirilor pe 13 mai 609. Biserica a necesita mutarea păgânului păgân unde fuseseră venerați doar zeii și demonii. Tot atunci s-a spus că douăzeci și opt de încărcături de relicve ale martirilor au fost scoase din catacombe și plasate într-un bazin de porfir, sub altarul înalt. La consacrarea biserici, Bonifacius a plasat în cadrul noului sanctuar o icoană a Maicii Domnului ca "Panagia Hodegetria".

Consacrarea clădirii în calitate de biserică la salvat-o de la abandonare, distrugere răzbunătoare a creștinilor. Cu toate acestea, Paul Diaconul înregistrează distrugeri ale clădirii de către împăratul Constans al II-lea, care a vizitat Roma în iulie 663 pentru 12 zile, lucru pe care nici un împărat nu îl mai făcuse de peste două secole. A luat de la monument mulțime de plăci de bronz și le-a trimis cu toate celelalte ornamente în Constantinopol.

Marmura exterioară, foarte fină, a fost îndepărtată de-a lungul secolelor. Ccapitelurile de la unii pilaștri se află la British Muzeum. Două coloane au fost înghițite în clădirile medievale care se aflau la est de Pantheon și s-au pierdut. La începutul sec.al 17-lea, Urban al VIII-lea (1623-1644) Barberini a distrus plafonul de bronz al porticului și a folosit bronzul pentru tunuri și ghiulele necesare la apărarea Castelului Sant’Angelo, și o parte pentru alte nevoi ale Camerei apostolice. S-a spus că bronzul ar fi fost folosit la turnarea coloanelor torsadate ale baldachinului din basilica San Pietro, baldachin realizat de Bernini. Acel jaf a fost motiv de nemulțumire pentru popilația care a spus că ce nu au făcut barbarii au făcut Barberini. (Quod non facerunt  Barbari, facerunt Barberini).

Sub pontificatul lui Alexandru al VII-lea, în 1667, frontonul Pantheonului a fost încadrat de două clopotnițe mici, care au fost numite de populație “urechile de măgar”. (adesea atribuite în mod greșit lui Bernini). Acele adaosuri neinspirate au fost îndepărtate la sfârșitul sec.al 19-lea. O altă pierdere a fost reprezentată de sculpturile exterioare, care au împodobit frontonul deasupra inscripției lui Agrippa. Interiorul de marmură a supraviețuit în mare parte, deși cu restaurare extinsă.

De la Renaștere, Panteonul a devenit locul mai multor înmormântări importante. Printre cei îngropați se numără pictorii Raphael și Annibale Carracci, compozitorul Arcangelo Corelli și arhitectul Baldassare Peruzzi. In sec.al 15-lea, Pantheonul a fost împodobit cu picturi; cea mai cunoscută fiind Buna Vestire de Melozzo da Forlì. Filippo Brunelleschi, printre alți arhitecți, s-a inspirat de la Pantheon pentru operele sale.

In 1747, friza largă de sub cupola cu ferestrele sale false a fost "restaurată", dar nu seamănă prea mult cu originalul. In primele decenii ale sec.al 20-lea, o parte a originalului, așa cum a putut fi reconstruită din desene și picturi renascentiste, a fost recreată într-unul din panouri.

Doi regi ai Italiei sunt îngropați în Pantheon: Vittorio Emanuele al II-lea și Umberto I-ul, precum și regina lui Umberto, Margherita.

Panteonul este folosit în continuare ca biserică catolică, spre deosebire de turci care au transformat Sfânta Sofia în muzeu. In zilele de duminică și în zilele sfinte sunt sărbătorite masele. Nunțile sunt de asemenea ținute acolo din când în când.

Clădirea a fost inițial abordată prin urcarea unor trepte. Construcția ulterioară a ridicat nivelul terenului care duce la portic, eliminând diferența de înălțime.

Frontonul a fost decorat cu sculptură în relief, probabil din bronz aurit. Găurile care marchează locația clemelor care fixau sculptura sugerează că designul său era probabil un vultur în interiorul unei coroane. Panglici se extindeau din coronă în colțurile frontonului.

Mark Wilson Jones a încercat să explice ajustările de proiectare realizate în legătură cu pridvorul domului, argumentând că pridvorul a fost conceput inițial pentru coloane de granit monolit cu arbori de 50 de picioare romane înalte (cântărind aproximativ 100 de tone) și capiteluri înalte de 10 picioare romane în stil corintic. In schimb, după ce coloanele intenționate nu au reușit să ajungă, constructorii au făcut multe ajustări incomode pentru a folosi arborii cu picioarele înalte de 40 picioare și capitelurile înalte de opt picioare romane. Această substituire a fost probabil rezultatul dificultăților logistice la o anumită etapă a construcției. Coloanele de granit gri folosite efectiv în pronaosul Pantheonului au fost sculptate în Egipt la Mons Claudianus în munții din est. Fiecare a fost de 39 de picioare înălțime, 1,5 metri în diametru și 60 de tone în greutate. Acestea au fost trase mai mult de 100 de kilometri de la carieră până la fluviu pe săniile de lemn. Apoi au fost transferate de barje pe Nil, când nivelul apei a fost ridicat în timpul inundațiilor de primăvară și apoi transferate iar pe navele ce urmau a traversa Marea Mediterană până la portul roman Ostia. Acolo, coloanele au fost transferate înapoi pe barje și au urcat Tibrul la Roma. După ce au fost descărcate în apropierea Mausoleului lui Augustus,  Pantheonul era încă la aproximativ 700 de metri. Astfel, a fost necesar să fie trase sau deplasate pe role pe șantier.

In pereții din spatele porticului Pantheon sunt practicate nișe, probabil destinate statuilor lui Julius Caesar, Augustus Caesar și Agrippa sau pentru triada Capitolină sau alt ansamblu de zei. Ușile mari de bronz către cella, odinioară placate cu aur, nu sunt cele originale ale Panteonului. Ușile actuale, fabricate prea mici pentru ramele ușii, au fost plasate încă din sec.al 15-lea.

Cupola romană din beton, în greutate de 4535 de tone se finalizează în partea de sus cu un inel deschis cu diametrul de 9,1 metri, numit oculus. Perete tamburului are grosimea de 6,4 metri și cuprinde opt coloane. Grosimea cupolei variază de la 6,4 metri, la baza cupolei, până la 1,2 metri în jurul oculusului. Materialele folosite în betonul cupolei variază și ele. La punctul cel mai gros, agregatul conține travertin, apoi placi de teracotă, apoi la vârf, tuf și piatră ponce, ambele pietre ușoare poroase.

Inălțimea oculusului și diametrul cercului interior al calotei sunt aceleași, de 43,3 metri, astfel încât întregul interior s-ar potrivi exact într-o sferă de 43,3 metri în diametru ). Pantheonul deține recordul pentru cea mai mare cupolă din beton nefortificată din lume. Este, de asemenea, substanțial mai mare decât cupolele anterioare. Este singura cupolă de zidarie care nu necesită armare. Toate celelalte cupole vechi au fost fie proiectate cu cravate, lanțuri și bandă, fie au fost reprofitate cu altfel de dispozitive pentru a preveni prăbușirea.

In Pantheon se poate intra prin pronaos, o zonă dreptunghiulară situată în partea din față a templului. Aceasta este o parte impozantă a structurii, înconjurată de numeroase coloane impozante de granit cu înălțime de 13 metri. Intrarea este marcată de un timpan, o suprafață semi-circulară plasată deasupra intrării. Acest element este mărginit de un boiandrug și un arc. Clădirea în sine este așezată pe o serie de trepte largi și albe ce ridică clădirea.

La intrare, vizitatorii sunt întâmpinați de un spațiu enorm rotunjit și acoperit de dom. Clădirea este împărțită în două părți sau nave, excluzând partea centrală a templului. Oculusul din partea de sus a cupolei nu a fost niciodată acoperit, permițând precipitații prin tavan, pe podea. Din acest motiv, podeaua interioară este echipată cu canale de scurgere și a fost construită cu o înclinație de aproximativ 30 de centimetri de la un cap la altul pentru a favoriza scurgerea apei.

Interiorul domului a fost, probabil, destinat să simbolizeze bolta arcuită a cerului. Oculusul de la vârful cupolei și ușa de intrare sunt singurele surse naturale de lumină din interior. De-a lungul zilei, lumina de la oculus se mișcă în jurul acestui spațiu într-un efect invers solar. Oculusul servește și ca modalitate de răcire și ventilare. In timpul furtunilor, un sistem de drenare de sub podea preia apa de ploaie care cade prin oculus.

Domul prezintă panouri casetate, în cinci inele de câte 28. Această dispunere uniformă spațială a fost dificil de realizat și a presupus că avea semnificație simbolică, fie numerică, geometrică, fie lunară. In antichitate, casetele ar fi putut conține stele de bronz, rozete sau alte ornamente.

Cercurile și pătratele casetelor formează tema unificatoare a designului interior al bolții. Modelul de pardoseală contrastează cu cercurile concentrice de casete pătrate din cupolă. Fiecare zonă a interiorului, de la podea la tavan, este împărțită în funcție de o schemă diferită. Ca urmare, zonele decorative interioare nu se aliniază. Efectul general este orientarea vizuală directă în funcție de axa principală a clădirii, chiar dacă spațiul cilindric acoperit de o cupolă semisferică este în mod inerent ambiguu. Această discordanță nu a fost întotdeauna apreciată, iar nivelul cilindric de jos a fost redecorat după gustul neoclasic în sec.al 18-lea.

Altarele înalte prezente și absidele au fost comandate de Papa Clement al XI-lea (1700-1721) și au fost proiectate de Alessandro Specchi. Deasupra altarului principal se află o icoană bizantină a fecioarei și a copilului, din secolul al VII-lea, donată de bizantinul Phocas papei Bonifaciu al IV-lea, cu prilejul dedicării Pantheonului pentru cultul creștin, la 13 mai 609. Corul a fost adăugat în 1840 și a fost proiectat de Luigi Poletti.

Prima nișă din dreapta intrării conține o pictură reprezentând pe Fecioara cu centură și pe Sfântul Nicolae din Bari (1686), pictată de un artist necunoscut. Prima capelă din dreapta, Capela Bunei Vestiri, are o frescă a Bunei Vestiri atribuită lui Melozzo da Forlì. Pe partea stângă este o pânză de Clement Maioli reprezentând pe Sf. Laurentius și pe Sf. Agnes (1645-1650). Pe peretele din dreapta este pictată neîncrederea Sf. Thomas (1633) de Pietro Paolo Bonzi.

A doua nișă are o frescă din sec.al 15-lea a școlii toscane, care descrie Incoronarea Fecioarei. In a doua capelă se află mormântul regelui Victor Emmanuel al II-lea (decedat în 1878). Acesta a fost inițial dedicată Duhului Sfânt. A fost organizat un concurs pentru a decide care arhitect ar trebui să o proiecteze. Giuseppe Sacconi a participat, dar a pierdut și mai târziu a proiectat mormântul lui Umberto I în capela opusă.

 

Mormântul  lui Raphael

Manfredo Manfredi a câștigat concursul și a început să lucreze în 1885. Mormântul constă dintr-o placă de bronz mare surmontată de un vultur roman și de brațele casei lui Savoia. Lampa de aur de deasupra mormântului arde în onoarea lui Victor Emmanuel al III-lea, care a murit în exil în 1947.

Cea de-a treia nișă are o sculptură de Il Lorenzone a Sfintei Ana și a Sfintei Fecioare. In cea de-a treia capelă se află o pictură din sec.al 15-lea a școlii din Umbria, Madona Misericordiei între Sf. Francisc și Sf. Ioan Botezătorul. Epigrama de bronz a comemorat restaurarea sanctuarului de către Papa Clement al XI-lea. Pe peretele din dreapta este pânza cu împăratul Phocas prezentând Pantheonul lui Bonifaciu al IV-lea (1750) de către un necunoscut. Nișa finală din partea dreaptă are o statuie a lui St. Anastasius (1725) de Bernardino Cametti.

Pe prima nișă din stânga intrării este pictată o Adormire (1638) de Andrea Camassei. Prima capelă din stânga este Capela Sfântului Iosif din Țara Sfântă și este o capelă a Confraternității virtuoșilor de la Pantheon. Aceasta se referă la confraternitatea artiștilor și a muzicienilor care a fost creată aici de un canonic al bisericii din sec.al 16-lea, Desiderio da Segni, pentru a se asigura că închinarea a fost menținută în capelă.

Primii membri au fost, printre altele, Antonio da Sangallo, cel tânăr, Jacopo Meneghino, Giovanni Mangone, Zuccari, Domenico Beccafumi și Flaminio Vacca. Confraternitatea a continuat să atragă membri din elita artiștilor și arhitecților Romei, iar printre membrii de mai târziu găsim pe Bernini, Cortona, Algardi și mulți alții. Instituția încă mai există și este acum numită Academia Ponteficia di Belle Arti (Academia Pontificală de Arte Frumoase), cu sediul în palatul Cancelariei. Altarul din capelă este acoperit cu marmură falsă. Pe altar este o statuie a Sfântului Iosif și a Sfântului Copil de Vincenzo de Rossi.

Pe laturi sunt picturi (1661) de Francesco Cozza, unul dintre virtuoși: Adorarea Ciobanilor pe partea stângă si Adorarea Magilor pe dreapta. Relieful de stuc din stânga, Visul Sfântului Iosif, este de Paolo Benaglia, iar cel din dreapta, Odihna în timpul zborului din Egipt, este de Carlo Monaldi. Pe bolta se află mai multe pânze din secolul 17, de la stânga la dreapta: C Sibyla din Cumean de Ludovico Gimignani, Moise de Francesco Rosa, Părintele Etern de Giovanni Peruzzini, David de Luigi Garzi și Sibyla Eritreană de Giovanni Andrea Carlone.

A doua nișă are o statuie a Sfintei Agnes, de Vincenzo Felici. Bustul din stânga este un portret al lui Baldassare Peruzzi, derivat dintr-un portret de ipsos de Giovanni Duprè. Mormântul regelui Umberto I și al soției sale, Margherita di Savoia, se află în următoarea capelă. Capela a fost inițial dedicată Sf. Arhanghel Mihail, apoi Sfântului Apostol Toma. Designul actual este realizat de Giuseppe Sacconi, finalizat după moartea sa de către elevul său, Guido Cirilli. Mormântul constă dintr-o placă de alabastru montat în bronz aurit. Friza are reprezentări alegorice despre Generozitate, de Eugenio Maccagnani și Munificence, de Arnaldo Zocchi. Mormintele regale sunt întreținute de Institutul Național de Gărzi de Onoare la Mormintele Regale, fondată în 1878. Altarul cu blazoanele  regale este realizat de Cirilli.

Cea de-a treia nișă deține rămășițele muritoare - Ossa et cineres, "Oase și cenușă", așa cum spune inscripția de pe sarcofag - ale marelui artist Raphael. Logodnica lui, Maria Bibbiena, este îngropată în dreapta sarcofagului; ea a murit înainte să se căsătorească. Sarcofagul a fost dat de Papa Grigorie al XVI-lea, iar inscripția lui citează: "Aici se află Raphael, prin care mama tuturor lucrurilor (Natura) se temea să fie depășită când el trăia și, în timp ce el murea, a murit și ea ". Epigrafa a fost scrisă de Pietro Bembo.

Prezentul aranjament este din 1811, proiectat de Antonio Munoz. Bustul lui Raphael (1833) este realizat de Giuseppe Fabris. Două plăci comemorează pe Maria Bibbiena și pe Annibale Carracci. In spatele mormântului se află statuia cunoscută sub numele de Madonna del Sasso, numită așa pentru că se odihnește cu un picior pe un bolovan. A fost comandată de Raphael și realizată de Lorenzetto, în 1524.

In Capela Răstignirii, zidul din cărămidă romană este vizibil în nișe. Crucifixul de lemn de pe altar este din sec.al 15-lea. Pe peretele din stânga se află o pictură reprezentând Coborâre a Duhului Sfânt (1790) de Pietro Labruzi. Pe partea dreaptă se află basorelieful Cardinalul Consalvi prezintă Papei Pius al VII-lea cele cinci provincii restaurate la Sfântul Scaun (1824), realizată de sculptorul danez Bertel Thorvaldsen. Bustul este un portret al Cardinalului Agostino Rivarola. Nișa finală din această parte are o statuie a Sfântului Evasius (Sant'Evasio) (1727) de Francesco Moderati.