ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul banditesc de pace de la Bucureşti. Pierderea munţilor

            Interesele Austro-Ungariei erau dictate de cerințele speciale al părţii ungare, care avea interesul să slăbească România până la punctul în care să devină inofensivă pe viitor. Intr-o „Prememoria“ redactată de Tisza şi înmânată lui Czernin, acela deplângea că „România nu va ieşi din război atât de slăbită, cât ar fi fost necesar pentru satisfacerea dreptăţii şi intereselor îndreptăţite ale monarhiei austro-ungare“. Tisza avertiza că pierderea munţilor de către România era compensată, chiar prea mult, de preluarea Basarabiei şi că rectificarea de frontieră în Carpaţi cerută de Ungaria, prin Tratatul de pace, nu avea proporţiile vinovăţiei României şi nu corespundea cu situaţia ei militară (cu această situaţie militară română, ungurii aveau să se confrunte peste doi ani cu mare umilinţă). Intreaga presă ungară cerea, cu un ton foarte violent, ca România să fie tratată cu cea mai mare asprime.

             Anexarea regiunii muntoase a României era prezentată de unguri ca o măsură de siguranţă naţională. Dincolo de această barieră naturală s-ar fi stabilit o „zonă de apărare etnică“, prin colonizare de grăniceri unguri. Anexarea unei regiuni mai întinse, sau chiar a României întregi, aşa cum visa conducerea de la Viena, sau unii germanofili, era respinsă categoric de unguri, deoarece ea ar fi mărit considerabil proporţia elementului românesc în monarhie, fapt considerat periculos. Czernin a conchis că sub noţiunea de „rectificare strategică“ a frontierei, ungurii pretindeau nişte teritorii importante, ceea ce era în contrazicere flagrantă cu formula păcii fără anexiuni, anunţată cu ipocrizie de Puterile Centrale întregii lumi. Dar Czernin nu era un om care să fie tulburat de astfel de scrupule. Mai ales că avea sentimente ostile faţă de români, deoarece nu avusese satisfacţii diplomatice pe timpul neutralităţii.

           Asemănător, şi reprezentanţii Germaniei păreau nemulţumiţi de pretenţiile de anexiune ale Ungariei, intenţii care demascau ipocrizia celor două imperii. Germanii se simţeau datori totuşi să accepte o parte a pretenţiilor ungare, fiindcă la trastativele de pace separată cu ruşii, de la Brest-Litovsk fuseseră sprijiniţi de Austro-Ungaria în pretenţiile lor expansioniste. Prin urmare era natural ca acum Germania să-şi susţină aliata cu aceeaşi loialitate în problema frontierei Carpaţilor.

           De altfel Germania a gândit problema şi negustoreşte, constatând că terenul pe care-l voia Ungaria era acoperit de păduri, care reprezentau o valoare de cel puţin trei miliarde de mărci şi că el conţinea zăcăminte încă neexploatate şi resurse petrolifere. Se cuvenea deci ca Germania „care se forţase cel mai mult pentru înfrângerea României“ să aibă o parte corespunzătoare din beneficiu. Kühlmann şi-a asigurat conaţionalii că Germania nu a rămas în pagubă. Nu putea spera la o achiziţie teritorială datorită depărtării geografice, aşa că şi-a rezervat „avantaje economice ce mergeau până la limita capacităţii de randament a României“.

         Prezentarea hărţii cu zona pretinsă de Ungaria, a produs o impresie stupefiantă şi de indignare delegaţiei române, la 24 februarie 1917. Era departe de cele trei mici colţuri indicate de Mackensen la întâlnirea prealabilă avută cu generalul Averescu. Zona poftită de Ungaria reprezenta o suprafaţă de peste 15.000 kmp din trupul României, din care tăia o fâşie lată, pe alocuri, de mai mult de 30 km. Ea îngloba oraşe importante ca Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi răpea în plus şi regiunea petroliferă din Valea Trotoşului.

          Delegaţii austro-germani au acceptat în final numai o rectificare teritorială de numai 5.600 kmp. Discuţiile cele mai grele s-au purtat pentru Azuga şi Buşteni, pe Valea Prahovei, şi pentru jumătate din Valea Lotrului, la care ungurii n-au renunţat decât după stăruinţa personală a împăratului Carol. Toată creasta Carpaţilor, toate vârfurile învăluite în legendă şi poezie românească, Parâng, Cozia, Negoiu, Moldovanu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău, urmau să intre în posesia Ungariei. Toată bogăţia pădurilor noastre şi o sumă de străvechi sate româneşti urmau a ne fi luate. In judeţele Suceava şi Dorohoi se reteza aproape o treime de teritoriu. Vechea graniţă dantelată urma să fie înlocuită cu o linie dreaptă, care ar fi lăsat un rest de ţară ciopârţit şi îngustat.

„Sa clintit hotarul pe care de la Neagoe Basarab până astăzi nimeni nu l-a atins!“ a suspinat cu durere Delavrancea înainte de a-şi da sfârşitul.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul de pace de la Bucureşti – Tratatul înrobitor

             Un prim capitol al tratatului de pace banditesc semnat de Alexandru Marghiloman la 24 aprilie/7 mai 1918, a cuprins cele patru condiţii de la începutul tratativelor şi s-a extins la cele nouă ulterioare. Tratatul de pace stabilea înrobirea politică a României. Impreună cu convenţiile adiţionale, conţinea un număr covârşitor de dispoziţii, care desfiinţau, în fapt, România ca ţară de sine stătătoare. Constituia confirmarea şi reglementarea regimului de ocupaţie militară a Munteniei, cu apăsare despotică şi umilitoare şi cu stoarcerea tuturor resurselor umane şi materiale. Se tindea pe trei direcţii: inferiorizarea militară a ţării astfel încât să nu mai fie capabilă de acţiuni ofensive şi defensive împotriva Ungariei şi Bulgariei, disoluţia pentru viitor a mijloacelor de revenire materială şi morală a ţării; aservirea economică şi financiară a ţării faţă de Puterile Centrale, izolând-o de restul Europei şi răpindu-i orice mişcare şi acţiune proprie.

               Independenţa nominală se lăsa României în mod ipocrit, pentru ca Puterile Centrale să nu ia asupra lor răspunderile administrării şi apărării populaţiei. O enumerare sumară a condiţiilor militare şi politice ale tratatului şi anexelor dă o imagine palidă despre regimul de robie supus ţării.

            Armata română a fost aproape desfiinţată. I-au rămas 8 divizii cu efective de pace (adică reduse), adică un total de 20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9.000 de artilerişti. Restul a fost demobilizat sub supravegherea unei comisii germane ce s-a stabilit la Iaşi. In diviziile cu efective de pace au fost păstraţi sub arme doar tinerii din contingentele 1916, 1917, 1918 şi 1919. S-a reuşit să fie menţinute neatinse cadrele din comandamentele militare şi acest fapt avea să creeze condiţii ca mai târziu, la momentul potrivit, armata să poată fi remobilizată. Cadrelor şi ostaşilor demobilizaţi li s-a permis trecerea în partea de teritoriu ocupată, în Muntenia şi Oltenia.

          Tot materialul de război trebuia transferat în teritoriul ocupat şi ţinut acolo sub pază germană. S-a permis însă menţinerea în Basarabia a două divizii de infanterie şi două de cavalerie, cu efectivul de război, fapt ce echivala cu recunoaşterea indirectă a unirii Basarabiei. Această unire era tratată de Austro-germani şi de germanofilii noştri ca un act de prietenie, un act de compensaţie pentru pierderea Dobrogei şi chiar un act de mărire teritorială. Era însă vorba de un act bine calculat ce căuta să îndrepte preocupările României într-o altă direcţie care să o facă să uite de asprimea tratatului.

         Efectivele militare rămase României trebuie comparate cu cele 20 de divizii perfect echipate şi antrenate pe care le avusese la sfârşitul anului 1917 pe frontul din faţa Puterilor Centrale, forţă pe care acelea nu se aventuraseră să o atace după retragerea trupelor ruseşti bolşevizate.

            Prin cedarea Basarabiei, privirile României trebuiau întoarse de la Carpaţi şi îndreptate spre răsărit, după cum procedase Bisamrk cu Franţa învinsă la 1870. Atunci s-a sprijinit politica de expansiune colonială a Franţei care trebuia să o facă să uite pierderea Alsaciei şi Lorenei.

            Germania îşi păstra în ţară întreg aparatul de război şi de stoarcere economică, menţinând chiar starea de război până la ratificarea păcii, pace pe care regele Ferdinand nu semnat-o niciodată. Germanii, după ratificarea păcii de la 7 mai 1918, stil nou, au transformat starea de război în stare de ocupaţie, prin menţinerea a şase divizii în ţară şi a „formaţiunilor necesare exploatării economice“ şi aceasta fără nici un termen.

              Mijloacele de comunicaţie, căile ferate, poşta şi telegraful au rămas sub administraţia militară ca şi controlul circulaţiei monedei, Banca Naţională şi băncile populare. Frontiera dintre Moldova liberă şi teritoriul ocupat rămânea închisă şi nu se admitea trecerea refugiaţilor decât cu aprobarea individuală a comandamentului armatei din Muntenia şi cu condiţia ca Moldova să furnizeze acelui comandament cantitatea corespunzătoare de alimente.

             Rechiziţiile în bani sau în natură au continuat până la ratificarea păcii, iar după aceea întreţinerea armatei din Basarabia cădea în sarcina României (este vorba de armata germană pătrunsă spre Odesa), care trebuia să cheltuiască în acest scop circa 700 de milioane de lei pe an, adică mai mult decât bugetul ţării întregi înainte de război.

               Dunărea primea un regim care o punea în stăpânirea necondiţionată a Puterilor Centrale. Navele lor militare şi comerciale puteau circula pe toată întinderea fluviului fără reciprocitate pentru România, în afara apelor ei teritoriale, şi cu excluderea navelor Antantei.

                Toţi dezertorii şi spionii care se aflaseră în serviciul duşmanilor germanici au fost amnistiaţi printr-o dispoziţie ruşinoasă şi imorală: „România acordă amnistie completă supuşilor săi pentru conduita lor politică în timpul războiului sau pentru conduita lor militară bazată pe motive politice“.

              Pentru a provoca ură şi resentimente interne, duşmanii au impus realizarea chestiunii evreieşti prin naturalizarea în masă a evreilor români, deşi guvernul român rezolvase problema din proprie iniţiativă şi cu aprobarea parlamentului încă din primăvara anului 1917.

              S-au acordat privilegii speciale şcolilor coloniilor germane. Austro-Ungaria a profitat de situaţie spre a înăbuşi şi a paraliza orice veleitate de educaţie naţională română pe teritoriul ei, afirmând cu ipocrizie că măsura era reciprocă. Ea dorea o „ordine legală şi publică“ pe teritoriul ei, care reprezenta faimoasa teorie maghiară a unităţii statului ungar, teoretizată de Babffy, Tisza şi Apponyi. Tot Austro-Ungaria a impus un act prin care aproape se excludea posibilitatea naturalizării românilor dintr-o parte în alta a provinciilor deţinute de ea, de Austro-Ungaria şi România. Se încerca a se împidica exodul românilor din Ardeal, a celor subjugaţi, ce doreau să se unească cu fraţii şi să devină cetăţeni români. Ungurii doreau ca pe de o parte să scadă elementul românesc din Transilvania, dar pe de altă parte se temea de întărirea demografică a viitoarei Românii.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X Inspecţia kaiserului Wilhelm al II-lea în partea ocupată a României, BBB X

              In partea a doua a anului 1917 conducerea Puterilor Centrale, şi în special Germania, încă sperau cu fermitate în victoria finală. Cu excepţia frontului român, unde vara adusese un eşec dureros armatelor germane, celelalte fronturi ofereau soliditate şi progrese.

        Keiserul Wilhelm al II-lea şi-a început călătoria pe frontul de răsărit, unde, la 2 septembrie, armata germană ocupase Riga. Apoi la 20 septembrie s-a deplasat în România, unde vizita sa a fost înconjurată de un mare secret.

               La 20 septembrie 1917, kaiserul a vizitat Curtea de Argeş unde a fost însoţit de staful mareşalului Mackensen şi de Al. Tzigara-Samurcaş în calitate de reprezentant al casei regale şi de filogerman. Românul a însoţit anturajul kaiserului la mormintele regale ale lui Carol I şi al reginei Elisabeta, la reşedinţa regală şi la celelalte monumente artistice. Inaltul oaspete şi-a petrecut noaptea în vagonul său, în apropiere de Gara de Nord. La Curtea de Argeş venise de pe frontul din Transilvania.

Kaiserul Wilhelm al II-lea pe frontul românesc de sud

             După noaptea petrecută în marginea Bucureştiului, kaiserul a plecat la Giurgiu, însoţit de feldmareşalul August von Mackensen. A călătorit cu vaporul până la Cernavodă, unde s-a întâlnit cu ţarul bulgarilor, Ferdinand, care se considera stăpân al Dobrogei. Ce-i drept este că împăratul a rămas pe vapor.

Wilhelm al II-lea pe frontul românesc de sud

               Apoi kaiserul s-a dus la Focşani şi a vizitat linia frontului din apropiere. In discursul adresat trupelor s-a referit şi la regele României, numindu-l „Hohenzollernul necredincios“.

            La întoarcere spre Sinaia, împăratul a vizitat ce-l interesa mai mult în România, zona petrolieră. Sinaia şi Castelul Peleş au reprezentat ultima etapă a călătoriei lui Wilhelm al II-lea în România.

          Pe când se aflau la Curtea de Argeş, Mackensen a încercat să aducă vorba despre P.P. Carp ca speranţă a unui guvern filogerman, dar împăratul a „făcut gestul monoclului“ şi a spus „îl cunosc, dar… prea bătrân“.

Vizita lui Wilhelm al II-lea la Odobeşti

             De altfel după încheierea vizitei împărăteşti, contele Praschma, care se pregătea să plece la Berlin, n-a exclus posibilitatea încheierii în viitor a păcii cu „România oficială“, adică cu guvernul de la Iaşi, fără a mai pune problema abdicării, în prealabil, a regelui Ferdinand, abdicare pe care o plănuise anterior.

            Politicienii filogermani, trădători, de la Bucureşti, au rămas consternaţi că în vizita sa kaiserul nu găsise de cuviinţă să le dea nici o importanţă, să nu le mângâie slugărnicia.

Verificat