Un prim capitol al tratatului de pace banditesc semnat de Alexandru Marghiloman la 24 aprilie/7 mai 1918, a cuprins cele patru condiţii de la începutul tratativelor şi s-a extins la cele nouă ulterioare. Tratatul de pace stabilea înrobirea politică a României. Impreună cu convenţiile adiţionale, conţinea un număr covârşitor de dispoziţii, care desfiinţau, în fapt, România ca ţară de sine stătătoare. Constituia confirmarea şi reglementarea regimului de ocupaţie militară a Munteniei, cu apăsare despotică şi umilitoare şi cu stoarcerea tuturor resurselor umane şi materiale. Se tindea pe trei direcţii: inferiorizarea militară a ţării astfel încât să nu mai fie capabilă de acţiuni ofensive şi defensive împotriva Ungariei şi Bulgariei, disoluţia pentru viitor a mijloacelor de revenire materială şi morală a ţării; aservirea economică şi financiară a ţării faţă de Puterile Centrale, izolând-o de restul Europei şi răpindu-i orice mişcare şi acţiune proprie.
Independenţa nominală se lăsa României în mod ipocrit, pentru ca Puterile Centrale să nu ia asupra lor răspunderile administrării şi apărării populaţiei. O enumerare sumară a condiţiilor militare şi politice ale tratatului şi anexelor dă o imagine palidă despre regimul de robie supus ţării.
Armata română a fost aproape desfiinţată. I-au rămas 8 divizii cu efective de pace (adică reduse), adică un total de 20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9.000 de artilerişti. Restul a fost demobilizat sub supravegherea unei comisii germane ce s-a stabilit la Iaşi. In diviziile cu efective de pace au fost păstraţi sub arme doar tinerii din contingentele 1916, 1917, 1918 şi 1919. S-a reuşit să fie menţinute neatinse cadrele din comandamentele militare şi acest fapt avea să creeze condiţii ca mai târziu, la momentul potrivit, armata să poată fi remobilizată. Cadrelor şi ostaşilor demobilizaţi li s-a permis trecerea în partea de teritoriu ocupată, în Muntenia şi Oltenia.
Tot materialul de război trebuia transferat în teritoriul ocupat şi ţinut acolo sub pază germană. S-a permis însă menţinerea în Basarabia a două divizii de infanterie şi două de cavalerie, cu efectivul de război, fapt ce echivala cu recunoaşterea indirectă a unirii Basarabiei. Această unire era tratată de Austro-germani şi de germanofilii noştri ca un act de prietenie, un act de compensaţie pentru pierderea Dobrogei şi chiar un act de mărire teritorială. Era însă vorba de un act bine calculat ce căuta să îndrepte preocupările României într-o altă direcţie care să o facă să uite de asprimea tratatului.
Efectivele militare rămase României trebuie comparate cu cele 20 de divizii perfect echipate şi antrenate pe care le avusese la sfârşitul anului 1917 pe frontul din faţa Puterilor Centrale, forţă pe care acelea nu se aventuraseră să o atace după retragerea trupelor ruseşti bolşevizate.
Prin cedarea Basarabiei, privirile României trebuiau întoarse de la Carpaţi şi îndreptate spre răsărit, după cum procedase Bisamrk cu Franţa învinsă la 1870. Atunci s-a sprijinit politica de expansiune colonială a Franţei care trebuia să o facă să uite pierderea Alsaciei şi Lorenei.
Germania îşi păstra în ţară întreg aparatul de război şi de stoarcere economică, menţinând chiar starea de război până la ratificarea păcii, pace pe care regele Ferdinand nu semnat-o niciodată. Germanii, după ratificarea păcii de la 7 mai 1918, stil nou, au transformat starea de război în stare de ocupaţie, prin menţinerea a şase divizii în ţară şi a „formaţiunilor necesare exploatării economice“ şi aceasta fără nici un termen.
Mijloacele de comunicaţie, căile ferate, poşta şi telegraful au rămas sub administraţia militară ca şi controlul circulaţiei monedei, Banca Naţională şi băncile populare. Frontiera dintre Moldova liberă şi teritoriul ocupat rămânea închisă şi nu se admitea trecerea refugiaţilor decât cu aprobarea individuală a comandamentului armatei din Muntenia şi cu condiţia ca Moldova să furnizeze acelui comandament cantitatea corespunzătoare de alimente.
Rechiziţiile în bani sau în natură au continuat până la ratificarea păcii, iar după aceea întreţinerea armatei din Basarabia cădea în sarcina României (este vorba de armata germană pătrunsă spre Odesa), care trebuia să cheltuiască în acest scop circa 700 de milioane de lei pe an, adică mai mult decât bugetul ţării întregi înainte de război.
Dunărea primea un regim care o punea în stăpânirea necondiţionată a Puterilor Centrale. Navele lor militare şi comerciale puteau circula pe toată întinderea fluviului fără reciprocitate pentru România, în afara apelor ei teritoriale, şi cu excluderea navelor Antantei.
Toţi dezertorii şi spionii care se aflaseră în serviciul duşmanilor germanici au fost amnistiaţi printr-o dispoziţie ruşinoasă şi imorală: „România acordă amnistie completă supuşilor săi pentru conduita lor politică în timpul războiului sau pentru conduita lor militară bazată pe motive politice“.
Pentru a provoca ură şi resentimente interne, duşmanii au impus realizarea chestiunii evreieşti prin naturalizarea în masă a evreilor români, deşi guvernul român rezolvase problema din proprie iniţiativă şi cu aprobarea parlamentului încă din primăvara anului 1917.
S-au acordat privilegii speciale şcolilor coloniilor germane. Austro-Ungaria a profitat de situaţie spre a înăbuşi şi a paraliza orice veleitate de educaţie naţională română pe teritoriul ei, afirmând cu ipocrizie că măsura era reciprocă. Ea dorea o „ordine legală şi publică“ pe teritoriul ei, care reprezenta faimoasa teorie maghiară a unităţii statului ungar, teoretizată de Babffy, Tisza şi Apponyi. Tot Austro-Ungaria a impus un act prin care aproape se excludea posibilitatea naturalizării românilor dintr-o parte în alta a provinciilor deţinute de ea, de Austro-Ungaria şi România. Se încerca a se împidica exodul românilor din Ardeal, a celor subjugaţi, ce doreau să se unească cu fraţii şi să devină cetăţeni români. Ungurii doreau ca pe de o parte să scadă elementul românesc din Transilvania, dar pe de altă parte se temea de întărirea demografică a viitoarei Românii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu