Interesele Austro-Ungariei erau dictate de cerințele speciale al părţii ungare, care avea interesul să slăbească România până la punctul în care să devină inofensivă pe viitor. Intr-o „Prememoria“ redactată de Tisza şi înmânată lui Czernin, acela deplângea că „România nu va ieşi din război atât de slăbită, cât ar fi fost necesar pentru satisfacerea dreptăţii şi intereselor îndreptăţite ale monarhiei austro-ungare“. Tisza avertiza că pierderea munţilor de către România era compensată, chiar prea mult, de preluarea Basarabiei şi că rectificarea de frontieră în Carpaţi cerută de Ungaria, prin Tratatul de pace, nu avea proporţiile vinovăţiei României şi nu corespundea cu situaţia ei militară (cu această situaţie militară română, ungurii aveau să se confrunte peste doi ani cu mare umilinţă). Intreaga presă ungară cerea, cu un ton foarte violent, ca România să fie tratată cu cea mai mare asprime.
Anexarea regiunii muntoase a României era prezentată de unguri ca o măsură de siguranţă naţională. Dincolo de această barieră naturală s-ar fi stabilit o „zonă de apărare etnică“, prin colonizare de grăniceri unguri. Anexarea unei regiuni mai întinse, sau chiar a României întregi, aşa cum visa conducerea de la Viena, sau unii germanofili, era respinsă categoric de unguri, deoarece ea ar fi mărit considerabil proporţia elementului românesc în monarhie, fapt considerat periculos. Czernin a conchis că sub noţiunea de „rectificare strategică“ a frontierei, ungurii pretindeau nişte teritorii importante, ceea ce era în contrazicere flagrantă cu formula păcii fără anexiuni, anunţată cu ipocrizie de Puterile Centrale întregii lumi. Dar Czernin nu era un om care să fie tulburat de astfel de scrupule. Mai ales că avea sentimente ostile faţă de români, deoarece nu avusese satisfacţii diplomatice pe timpul neutralităţii.
Asemănător, şi reprezentanţii Germaniei păreau nemulţumiţi de pretenţiile de anexiune ale Ungariei, intenţii care demascau ipocrizia celor două imperii. Germanii se simţeau datori totuşi să accepte o parte a pretenţiilor ungare, fiindcă la trastativele de pace separată cu ruşii, de la Brest-Litovsk fuseseră sprijiniţi de Austro-Ungaria în pretenţiile lor expansioniste. Prin urmare era natural ca acum Germania să-şi susţină aliata cu aceeaşi loialitate în problema frontierei Carpaţilor.
De altfel Germania a gândit problema şi negustoreşte, constatând că terenul pe care-l voia Ungaria era acoperit de păduri, care reprezentau o valoare de cel puţin trei miliarde de mărci şi că el conţinea zăcăminte încă neexploatate şi resurse petrolifere. Se cuvenea deci ca Germania „care se forţase cel mai mult pentru înfrângerea României“ să aibă o parte corespunzătoare din beneficiu. Kühlmann şi-a asigurat conaţionalii că Germania nu a rămas în pagubă. Nu putea spera la o achiziţie teritorială datorită depărtării geografice, aşa că şi-a rezervat „avantaje economice ce mergeau până la limita capacităţii de randament a României“.
Prezentarea hărţii cu zona pretinsă de Ungaria, a produs o impresie stupefiantă şi de indignare delegaţiei române, la 24 februarie 1917. Era departe de cele trei mici colţuri indicate de Mackensen la întâlnirea prealabilă avută cu generalul Averescu. Zona poftită de Ungaria reprezenta o suprafaţă de peste 15.000 kmp din trupul României, din care tăia o fâşie lată, pe alocuri, de mai mult de 30 km. Ea îngloba oraşe importante ca Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi răpea în plus şi regiunea petroliferă din Valea Trotoşului.
Delegaţii austro-germani au acceptat în final numai o rectificare teritorială de numai 5.600 kmp. Discuţiile cele mai grele s-au purtat pentru Azuga şi Buşteni, pe Valea Prahovei, şi pentru jumătate din Valea Lotrului, la care ungurii n-au renunţat decât după stăruinţa personală a împăratului Carol. Toată creasta Carpaţilor, toate vârfurile învăluite în legendă şi poezie românească, Parâng, Cozia, Negoiu, Moldovanu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău, urmau să intre în posesia Ungariei. Toată bogăţia pădurilor noastre şi o sumă de străvechi sate româneşti urmau a ne fi luate. In judeţele Suceava şi Dorohoi se reteza aproape o treime de teritoriu. Vechea graniţă dantelată urma să fie înlocuită cu o linie dreaptă, care ar fi lăsat un rest de ţară ciopârţit şi îngustat.
„Sa clintit hotarul pe care de la Neagoe Basarab până astăzi nimeni nu l-a atins!“ a suspinat cu durere Delavrancea înainte de a-şi da sfârşitul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu