ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Tensiunile dintre România şi puterile anglo-saxone de la Paris BBB

In a doua jumătate a lunii august 1919, atitudinea Conferinţei de Pace de la Paris faţă de România a suferit o schimbare sensibilă, o polarizare a marilor puteri faţă de România.

Pe de o parte britanicii şi americanii au continuat un ton dur împotriva „rebelilor“ din sud-estul european, iar Italia şi Franţa au devenit mai moderate, încercând să găsească justificări pentru acţiunile române.

Prima replică a lui Brătianu la notele trimise de Consiliul Suprem a sosit la Paris la 14 august 1919.

Textul acelui răspuns denotă faptul că guvernul român nu era deloc impresionat de reproşurile primite, ba chiar manifesta siguranţă de sine şi fermitate, atitudini pe care nici un alt stat „cu interese limitate“ nu şi le îngăduise.

Guvernul român se declara „extrem de neplăcut surprins“ de acuzaţiile pe care considera că nu le „merita“ şi explicita că „România nu şi-a schimbat cererile teritoriale în urma victoriei, dar consideră că noile eforturi militare făcute ca urmare a ofensivei maghiare, ca şi serviciile aduse civilizaţiei o îndreptăţesc din nou să-şi afirme drepturile“.

Brătianu mai afirma că România doreşte să colaboreze cu Aliaţii la Budapesta, dar sublinia că prezenţa reprezentanţilor aliaţi în capitala ungară se datora în exclusivitate victoriei militare româneşti. El îşi exprima şi îndoiala că armistiţiul din noiembrie 1918 mai putea fi valid deoarece maghiarii îl încălcaseră de nenumărate ori, iar Aliaţii propuseseră României colaborarea împotriva bolşevismului ungar. In final, Brătianu şi-a exprimat regretul că „Aliaţii au luat în considerare acuzaţiile mincinoase proferate de un inamic fără scrupule“.

In urma replicii româneşti discuţiile au dovedit că francezii, în lipsa lui Clemanceau erau favorabili României şi chiar englezii au considerat că răspunsul românesc era satisfăcător. Doar americanii îşi manifestau atitudinea antiromânească. In şedinţa din 23 august 1919, Frank Polk a anunţat că ţara sa a tăiat legăturile cu statul român cerând şi obţinând ca şi celelalte puteri să oprească toate livrările către România. La 31 august 1919, Brătianu a declarat că: „Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri, fără nici un text care să poată justifica această atitudine“.

Coandă la reîntoarcerea de la Paris pare a fi spus lui Al. Marghiloman că: „America este cea care duce jocul şi care ne strânge de gât!... Dacă am fi vrut să le vindem ce vor să ne ia …“

Tot Coandă ar fi spus că Clemanceau era de partea română şi că ar fi zis: „Dacă aş fi român, aş face ca ei“.

Atitudinea americană nu era determinată numai de interesele economice ci şi de o anumită mentalitate „imperială“. Din motive obscure delegaţia americană la Paris a susţinut în mai multe rânduri pe bulgari. Ei doreau, spre exemplu, să fie cedat Cadrilaterul bulgarilor. Insă ceilalţi Aliaţi s-au opus pe motiv că o cedare de către un stat Aliat a unui teritoriu către un stat inamic ar fi reprezentat un precedent periculos. Americanii au insistat într-o şedinţă din 19 august 1919 ca România să fie obligată să cedeze Cadrilaterul prin şantaj. S-a discutat la început ca şantajul să înceapă cu recunoaşterea unirii Basarabiei, dar s-a ajuns la concluzia că: „nu le putem promite nimic în Basarabia; aceasta aparţine Rusiei şi, de aceea, noi nu vom participa la dezmembrarea Rusiei“. Acestea erau chiar cuvintele unui american, Frank Polk. Americanii au pus pe masa şantajului chiar Transilvania, dar evenimentele nu s-au desfăşurat după voinţa lor.

La începutul lunii septembrie falia dintre anglo-saxoni, pe de o parte şi Franţa şi Italia, pe de altă parte, se adâncise, cu privire la România. Anglo-saxonii presupuneau că una dintre cele patru puteri susţine pe ascuns România.

Clemanceau a respins acuzaţia aceasta subînţeleasă şi pentru a o dovedi a propus trimiterea unui emisar la Bucureşti, care să fie purtătorul unui ultimatum pentru guvernul Român.

Clemanceau nu părea a fi sincer atunci când declara că nu ar fi de partea românilor. El avea un „ghimpe“ pentru „regele neamţ“ şi pentru prea contestatarul Brătianu, dar a dovedit aproape continuu că a urmărit şi provocat cu plăcere ofensiva română în Transilvania și Ungaria.

Subordonaţii lui, în schimb, îşi manifestau mult mai pe faţă simpatia pentru aspiraţiile românilor, militari fiind sau diplomaţi.

Pe de altă parte reprezentanţii anglo-saxoni la Bucureşti se plângeau că românii îi consideră responsabili de vexaţiunile suferite de România la Conferinţa de Pace. Această opinie era stimulată de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti.

Brătianu nu scăpase ocazia de a-i spune direct lui Rattingan, că ministrul de externe francez, Pichon, îi declarase lui Mişu că: „Franţa simpatiza cu România, dar nu poate face nimic datorită animozităţii rău voitoare a lui Hoover“. Această informare a fost repetată de Alexandru Vaida-Voevod într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, la 17 septembrie 1919. Liderul ardelean participase, alături de Nicolae Mişu, la întrevederea cu ministrul francez de externe Stephen Pichon şi cu colaboratorul acestuia Philippe Berthelot, la 12 septembrie 1919.

Pe de altă parte, Francher d'Esperey discutând cu Victor Antonescu și Alexandru Vaida-Voevod, la 13 septembrie, considera că tot materialul de război şi materialul rulant pe care România îl obţinuse în parcursul său spre Budapesta reprezenta captură de război, fiind deci proprietatea României. Iar în privinţa celorlalte bunuri preluate de români din Ungaria, generalul francez adopta o poziţie de echitate. Adică tot ce reprezenta un echivalent al bunurilor pe care ungurii şi germanii le luaseră din România să treacă în proprietatea statului român, cu condiţia să fie evaluate şi valoarea lor să fie dedusă din reparaţiile de război atribuite României. Numai surplusul să revină „Aliaţilor“.

De altfel şi-a exprimat şi o opinie nu prea flatantă despre americani, aceasta fiind reprodusă de Vaida-Voevod. Se discuta în amănunt problema minorităţilor, aşa că românul a dorit să ştie de ce ne persecutau americanii. Generalul francez ar fi răspuns: „Ce? Dumneata ştii mai bine ca mine că râvnesc bogăţiile dvs. Aceşti «marchands de cochons» (negustori de porci) nu au nimic sfânt, numai banul…. – Dar punctele wilsoniene, care impun obligaţii morale? – Moralitate la aceştia? Principii? Banul şi exploatarea, restul este fariseism“.

Schimbarea de optică a unor factori de decizie francezi a culminat cu reluarea aprovizionării militare a României din partea Franţei.

Colonelul Toma Dumitrescu raporta din Paris, la 24 septembrie 1919: „Ministerul de război francez începe a ne permite transporturile materialelor de război, deocamdată pe sub mână, în aşteptarea hotărârilor Conferinţei de Pace, care să revină asupra deciziei de prohibirea transporturilor materialelor noastre de război“.

Până şi Clemanceau s-a „lăsat“ înduplecat, la insistenţele lui Franchet d'Esperey şi a decis ca 38.000 de tone din materialul de război al Armatei Orientului să fie oferite României.

Tot Victor Antonescu raporta la 25 septembrie 1919, că anglo-americanii erau tot ostili românilor şi cereau ca Saint-Aulaire să fie rechemat. Clemanceau chiar fusese pe punctul de a da curs cererii dar opoziţia influentului Philippe Berthelot s-a dovedit decisivă. Philippe Berthelot era director al Departamentului de relaţii politice şi comerciale din Ministerul de Externe francez şi persoană diplomatică cu mare autoritate.

Şi italienii se apropiaseră de România cu intenţia de a forma un bloc anti-iugoslav împreună cu România Planul lor era fără sorţi de izbândă în faţa lui Brătianu.

Trebuie precizat că Misiunea generalilor aliaţi a zădărnicit colaborarea amicală cu comandanţii români de la Budapesta. Acei generali aliaţi au aplicat strict şi fără elasticitate ordinele primite de la Paris, ne ţinând seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de disociaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.

Constantin Diamandy, Inaltul comisar român la Budapesta, remarca într-o scrisoare către Brătianu, datată 3 septembrie 1919, într-o notă de subsol, că: „Într-o convorbire intimă ni s-a spus că, deşi (sunt) mulţumiţi de relaţiile personale ce le avem cu generalii Aliaţi, ei, totuşi, nu puteau admite ca România să trateze de la «Puissance a Puissance» (adică de la Putere la Putere cu Misiunea). Tot pe un ton intim şi prietenesc am atras atenţia interlocutorului meu că România nu trata de la Puissance a Puissance ci de la Puissance la Impuissance, căci Domniile lor erau 4 generali, musafirii noştri, iar noi aveam o armată întreagă în Ungaria“. Acest fragment reprezintă o confirmare, fie şi parţială, a cuvintelor atribuite generalului Moşoiu de către Gheorghe Brătianu: „La urma urmei, aici noi suntem forţa armată. Dumneavoastră nu vă reprezentaţi decât ordonanţele“.

In aceste condiţii o dezirabilă cooperare româno–Aliată la Budapesta era exclusă, fapt confirmat şi de ministrul britanic la Bucureşti, Frank Rattingan, după o scurtă vizită la Budapesta. El afirma: „există între ofiţerii Aliaţi, sau, mai degrabă, între britanici şi americani, pe de o parte, şi români pe de altă parte, o atmosferă de neîncredere şi suspiciune, influenţată de o semnificativă o sensibilitate personală, care face ca o soluţie a actualelor dificultăţi să fie imposibilă: pe de o parte, românii exagerează rechiziţiile iar, pe de altă parte, în cercurile «anglo-saxone» «poveştile… despre necinstea românească par a fi acceptate», nefiind deloc verificate“.

De altfel, unul dintre promotorii atitudinii neamicale a Misiunii Aliate la Budapesta faţă de România a fost generalul american Harry Bandholtz, cel care telegrafia la Paris că: „Mărdărescu … şi Holban sunt înfiorător de mincinoşi, încât este dificil să rămâi calm“. Aceluiaşi personaj i s-a publicat ulterior un jurnal plin de jigniri incalificabile la adresa ofiţerilor români, cu care a intrat în contact la Budapesta.

Bandholtz avea să ajungă la începutul lui septembrie la Bucureşti pentru a se lămuri personal asupra opiniilor guvernului român.

Această călătorie nu-i intra în atribuţii şi nici nu era autorizată de şefii săi. Cu toate acestea cu onoruri care excedau statutul său de colonel, urcat temporar la gradul de general, pentru a nu fi mai prejos ca ceilalţi trei colegi ai săi de la Budapesta.

S-a întâlnit cu regele Ferdinand şi cu primul ministru al ţării şi le-a ascultat toate argumentele în sprijinul cauzei române. A fost chiar decorat de către autorităţile româneşti. Insă nimic din toate aceste gesturi de bună voinţă nu l-au determinat să nu fie dispreţuitor faţă de oamenii cu care a stat de vorbă şi faţă de opiniile lor, în raportul pe care l-a trimis delegaţiei americane la Paris.

Era un om simplu dintr-o ţară fără istorie şi nu putea înţelege nimic dintr-o Europă milenară. Pe acest nefiot nu l-a împiedicat obrazul ca la plecare să ceară autorităţilor timbre pentru colecţia sa personală.

In acea perioadă a apărut la Budapesta şi un personaj neoficial, într-o poziţie incertă, care nu s-a stăpânit să se încolăcească prin politica locală. Era de fapt Ioan Erdely, cumnatul lui Iuliu Maniu, fost reprezentant la Budapesta al Consiliului Naţional Român, în noiembrie 1918. In 1919 s-a reîntors şi a încercat să se implice în formarea unui guvern maghiar potrivit ideilor sale, dar fără nici o atribuţie din partea guvernului României. Prin acţiunile sale şi prin comportament nu aducea decât neajunsuri politicii române la Budapesta aşa că Brătianu a avut grijă să-l „potolească“ printr-un emisar special, Nicolae Petrescu.

Trecând peste acest amănunt neînsemnat, trebuie afirmat cu tărie că anglo-americanii din Consiliul Suprem au avut mereu o atitudine brutală şi ostilă faţă de România şi că ar fi fost un dezastru ca părerile lor să aibă putere în vederea semnării Tratatului de Pace final.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Raporturile dintre români şi reprezentanţii Antantei BBB X

După cucerirea Budapestei de către români la 3 august 1919 şi 4 august 1919 definitiv, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a constituit o misiune de generali Aliaţi, care să se instaleze la Budapesta cu scopul de a impune hotărârile şi politica celor Patru lideri ai Conferinței de Pace. La 4 august 1919 s-a luat această hotărâre iar pe 5 august s-a constituit misiunea. Componenții au primit indicaţiile de a lua legătura cu guvernul maghiar, cu comandanţii români de ocupație şi să raporteze evoluţiile din Budapesta şi Ungaria.

Elementul fundamental al disensiunilor dintre România şi marile puteri l-a constituit chestiunea rechiziţiilor făcute de români drept pradă de război. Liderii de la Paris doreau ca toată captura realizată de români să fie împărţită de ei, fără a ţine cont de sacrificiile române şi de jaful practicat de germani şi unguri pe teritoriul românesc ocupat în anii 1916 şi 1917.

Membrii acelei misiuni militare, formată din generali, au lansat o întreagă serie de acuzaţii la adresa românilor enumerând o largă varietate de nelegiuiri: răspândirea violenţei şi a jafului, deposedarea Ungariei de o mulţime de bunuri de stat şi private, în special material feroviar rulant, înfometarea populaţiei prin rechiziţii şi prin împiedicarea importurilor şi în final prelungirea ocupaţiei pentru realizarea scopurilor de mai sus.

Trebuie spus că membrii misiunii Aliate au avut de la început o atitudine arogantă şi rău voitoare faţă de românii ocupanţi.

In schimb aceştia nu puteau uita lunile lungi de însângerare şi confruntări din 1916 şi 1917, suferinţele populaţiei înfometate din Moldova înconjurată de Puterile Centrale, duritatea ocupaţiei germano-austro-ungară a Munteniei, Tratatul ruşinos de la Bucureşti impus sub ameninţarea cu sabia, din mai 1918 şi tratamentul brutal și sălbatic la care fuseseră supuşi şi românii de către unguri după armistiţiu. La fel ca şi francezii în relaţia cu Germania, românii au găsit justificată o atitudine care să slăbească şi să pedepsească inamicul „punându-l la plată“.

Incă de la 9 august 1919, Brătianu îşi exprima nedumerirea în legătură cu unele acţiuni ale Aliaţilor, care îi lăsaseră un gust amar.

Regretele lui că românii nu se bucurau de înțelegere şi le-a exprimat într-o scrisoare adresată lui Nicolae Mişu, la Paris. Brătianu spunea că: „în timpul luptelor cu ungurii, la Viena, reprezentanţi ai Aliaţilor tratau cu unguri care nu aveau nici o calitate oficială“ (unii chiar reprezentând ideologia bolşevică); el nu-şi putea închipui "ca materialul de care s-a folosit inamicul în război contra românilor ar putea fi ocrotit de condiţiile unor înţelegeri anterioare pentru a căror respectare (liderii) nu au mijloace". In final exprima „penibila surprindere de a vedea cu ce simţăminte inamicale şi nedrepte suntem trataţi“.

In al doilea rând, românii puneau în balanţă rechiziţiile lor din Ungaria, cu alimentele, petrolul şi materialul rulant feroviar, care fuseseră luate de germani, austrieci şi unguri, mai ales că o parte dintre aceste bunuri se afla în Ungaria, fiind lăsată de armata feldmareşalului August von Mackensen. Nemulţumiţi de cum erau tratate cererile lor la Paris, românii considerau că trebuie să-şi ia partea imediat din captura de război.

Cu siguranţă că exista o mare doză de ipocrizie în criticile Aliaţilor faţă de România, atâta vreme cât în acelaşi timp ei înşişi înfometau Germania.

In al treilea rând, în acel august 1919 s-a conturat un apogeu al unei mari vechi controverse dintre România şi marile puteri. Asta în afara ocupării Ungariei. La Paris se luau pe atunci poziţii cu totul nefavorabile României, în legătură cu rolul şi locul ţării la Conferinţa de Pace, privitor la reparaţiile de război, privitor la frontiere, la protecţia minorităţilor. Toate acestea erau exacerbate de atitudinea nesupusă şi orgolioasă a premierului I.I.C. Brătianu.

Chiar în momentul capturării Budapestei, românii s-au simţit jigniţi şi au devenit suspicioşi în legătură cu intenţiile Aliaţilor, care aveau tendinţa să-i trateze ca pe nişte copii neascultători.

Raporturile Aliaţilor, proferate odată cu ocuparea Budapestei, au anulat din start orice şansă de cooperare. Animozităților li s-au adăugat în plus relaţiile personale ostile dintre ofiţerii români şi reprezentanţii Aliaţi la Budapesta.

O mare greşeală au făcut-o liderii de la Paris, prin faptul că nu au inclus un român în misiunea militară interaliată, misiune care a căutat să supervizeze ocupaţia. Comportamentul celor patru generali Aliaţi şi al subordonaţilor a sporit lipsa reciprocă de înţelegere şi de încredere.

S-a adăugat o rivalitate personală între ofiţeri şi una între interesele lor naţionale. Italienii au urmat propriile politici, iar colonelul Guido Romanelli a fost, în mod special, ostil faţă de România pe criterii pur subiective. Francezii au tins să sprijine pe români, în timp ce misiunile britanică şi americană au fost extrem de critice la adresa ocupaţiei româneşti, generalii Gorton şi Bandholz manifestându-se vehement împotriva românilor.

In consecinţă românii au răspuns corespunzător, arătându-se necooperanţi şi cu resentimente neascunse. Aceste atitudini nu puteau decât să deterioreze concluziile de la Paris asupra ocupaţiei şi să scoată la suprafaţă ostilitatea anglo-saxonilor.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Ocuparea Budapestei de armata română şi Conferinţa de Pace de la Paris BBB - X

              In primăvara şi vara anului 1919, timp de 133 de zile, Ungaria a căzut în ghearele regimului bolşevic al lui Bela Kun. Acela a fugit pe data de 1 august 1919, cu două zile înainte ca detaşamentul de 400 de cavalerişti comandat de colonelul Rusescu să intre în Budapesta, la 3 august 1919. După aproape două luni de guvernare bolşevică a Ungariei, la 1 mai 1919, armata română a trecut Munţii Apuseni și a ocupat pusta ungară până la Tisa. Cu toate acestea guvernul bolşevic din Ungaria a continuat să constituie o cangrenă în centrul Europei. 
         Consiliul Suprem al celor Patru Puteri din Conferinţa de Pace, deşi temător de extinderea bolşevismului, nu a putut interveni în următoarele două luni şi trei săptămâni, pentru a aduce la tăcere guvernul bolşevic ungar şi nici să se hotărască pentru o ocupare a Ungariei de către trupe ale Antantei. Planuri s-au conceput şi s-au exprimat păreri, dar la finalizarea unei intervenţii nu s-a ajuns. Cea mai pertinentă părere de ocupare a Ungariei de către Aliaţi, considera că acţiunea ar fi trebuit să se bazeze pe armata română deja aflată în conflict deschis cu bolşevismul ungar. Impertinenţa lui Bela Kun, care sesiza bâlbâielile Consiliului Suprem de la Paris l-a determinat să atace Cehoslovacia în partea slovacă pentru a face joncţiunea cu armatele bolşevice ucrainene şi ruse. Acţiunea i-a reuşit foarte bine, dar nu a putut să se apropie de teritoriile deţinute de bolşevicii ucraineni. Consiliul Suprem i-a adresat un ultimatum pentru retragere, dar a lăsat şi loc pentru negocieri ulterioare privind viitorul frontierelor Ungariei.

Militarii români la Coloana mileniului din Budapesta

              In final, Bela Kun a trecut la acţiunea sinucigaşă de a ataca linia de pe Tisa a armatei române. După patru zile de succes în ofensivă, între 20-23 iulie 1919, armata română s-a regrupat şi a nimicit toată partea de armată ungară care trecuse peste Tisa spre răsărit. Din acel moment, armata română a trecut la ofensivă în pusta maghiară, ofensivă menită să distrugă toată puterea armatei ungare. Aceasta a fost spulberată în pusta dintre Tisa şi Dunăre, iar armata română a ocupat Budapesta şi a continuat înaintarea până după oraşul Gyor, pe direcţia Viena şi în sud, până la lacul Balaton.

           Ştiind că reacţia celor Patru mari puteri de la Paris va fi din nou cea de oprire a înaintării româneşti, I.I.C. Brătianu, Primul Ministru român, a plecat din Bucureşti la 1 august 1919, înainte de ocuparea Budapestei, victorie care se prefigura. Astfel, notificarea opririi înaintării române, trimisă de la Paris i-a parvenit abia la 4 august 1919, la moşia sa. Pentru a arăta că România respectă deciziile Conferinţei de Pace a dat dispoziţia de încetarea ofensivei.

          Până în acea zi toate ofensivele române pentru ocuparea Transilvaniei şi a teritoriilor ungare se realizaseră numai prin acţiuni voluntare ale României şi prin încălcarea liniilor de demarcaţie stabilite la Paris. De fiecare dată acele ofensive victorioase s-au datorat acţiunilor intolerabile ale ungurilor, samavolniciilor împotriva românilor rămaşi în teritoriile ocupate de ei. Armata română a fost de fiecare dată obligată moral să-şi apere conaţionalii din Transilvania, Bihor sau Maramureş şi, în final, să reducă pericolul ungar pe linie militară, în două etape, una până la Tisa şi apoi dincolo de ea peste cea mai mare parte din Ungaria.

Prin ultima ofensivă, România a adus cel mai mare serviciu celor de la Paris şi Europei, prin distrugerea focarului de bolşevism central.

Extinderea română după ocuparea Budapestei 

            Victoria română s-a dovedit cu atât mai remarcabilă şi mai supărătoare pentru stagnantul Consiliu Suprem cu cât ea a fost obţinută fără ajutorul vreunei mari puteri. Cei îngenuncheaţi nu erau numai ungurii ci şi bolşevismul. Ca urmare, crezând că acţionează în interesul şi în conformitate cu dorinţa expresă a Aliaţilor şi a tuturor părţilor, România se aştepta la mulţumiri. Presa franceză a salutat victoria română, iar autoritatea de la Belgrad a felicitat România că „a adus un serviciu întregii omeniri“.

            Cei Patru mari de la Paris au privit, la început, cu răceală reuşita strălucită a românilor, reuşită aproape fulgerătoare. Când s-a anunţat intrarea românilor în Budapesta de către anti-românul american Herbert Hoover, Clemanceau şi-a exprimat foarte calm mirarea: „Consiliul nu poate nici să condamne, nici să-i felicite pe români, cel mai bine este, probabil, să nu spună nimic“. In schimb, reprezentantul american, Frank Polk, a susţinut că românii se aflau în greşeală şi îi ameninţa cu retragerea sprijinului american. De altfel, cu două zile înainte ca la Paris să ajungă ştirea căderii Budapestei, liderii Conferinţei de Pace deciseseră ca înaintarea românească să fie oprită şi că nu trebuia admis ca România să impună Ungariei vreun armistiţiu separat. 
                Acei lideri se făceau a uita că fuseseră incapabili să pună Ungaria bolşevică în afara legii lor şi că se pierduseră în discuţii sterile şi mai ales interesate politic. Se pare că la Paris s-a gândit că din două-trei salturi românii ar fi putut ajunge la Viena şi că România era condusă de „un rege neamţ“, după aprecierea lui Clemanceau. Oare un rege român, un Hohenzolern nu ar fi putut să se încoroneze la Viena?

In privinţa armistiţiului, România se dovedea consecventă. A înaintat maghiarilor o propunere de convenţie de armistiţiu, aproape identică cu cea de la 3 mai 1919, după cererea lui Bela Kun. Armistiţiul era condiţionat de dezarmarea totală a Ungariei, inclusiv a formaţiunilor purtătoare de arme din afara armatei, la predarea a 1.800 de locomotive, 40.000 de vagoane de marfă, 27.000 de vagoane descoperite, 4.100 de vagoane de călători, la predarea materialelor luate pe timpul retragerii din Transilvania, la livrarea a 400 de automobile şi a 500 de autocamioane.

              Noile propuneri de armistiţiu mai consemnau că trupele române se vor retrage la răsărit de Tisa numai după îndeplinirea tuturor cerinţelor, iar retragerea în spatele liniei de frontieră stabilite la Paris urma să se realizeze numai după semnarea Tratatului de pace.

               Ştirile privind intenţiile româneşti în raport cu Ungaria au stârnit reacţii violente la Paris din partea diriguitorilor Conferinţei de Pace. Reacţia ministrului britanic de externe, Arthur Balfour a fost că: „se consideră pe sine ca fiind complet independent, a acţionat şi a înaintat condiţiile sale ca şi cum guvernele Aliate şi Asociate n-ar fi existat… D-l Brătianu acţionează acum ca un şef de stat independent care negociază cu alt stat la fel de independent“. Pe deasupra i-a întrebat pe francezi dacă nu cumva armata română nu se afla sub comanda lui Franchet d'Esperey pentru ca acesta să poată ordona retragerea din Ungaria. Din cuvintele acestuia şi din atitudine se putea desprinde o frântură din atitudinea imperialistă a „celor Patru“, dar şi suspiciunile dintre ei în raport cu prada de după război.

            Americanul Frank Polk era revoltat de lipsa de respect a românilor faţă de Conferinţa de Pace şi solicita Aliaţilor să aplice presiuni de natură economică împotriva României, aşa cum procedase el din partea SUA. In acea conjunctură nici premierul Clemanceau nu s-a dat în lături de la oarecari observaţii, cerând ca românii să fie atenţionaţi cu privire la politica greşită pe care o urmau. Pe tot parcursul procesului general de pace de la Paris, Clemanceau a dus o politică de balansare care să nu-l implice în evenimentele din Europa centrală şi Răsăriteană, fiind chiar în mare parte ostil României. In unele momente, însă, a fost cel ce a provocat din umbră acţiunile ofensive române, atâta timp cât îi serveau la stoparea bolşevismului ungar. Unealta lui a fost generalul Franchet d'Esperey comandantul armatei Aliate din răsăritul Europei, constituită în principal din trupe franceze.

               După cucerirea Budapestei au fost şi lideri care au recomandat moderaţie faţă de români. Ministrul francez de externe, Pichon, considera că românii „chiar dacă nu se supun ordinelor, ei ajută cauza Aliată şi nu merită să fie trataţi drept inamici“. La fel ministrul de externe al Italiei, Tomasso Tittoni, se arăta favorabil românilor, considerând că, în fond, românii fuseseră invitaţi să meargă la Budapesta, ceea ce şi făcuseră. Nici militarii francezi nu se arătau nemulţumiţi de reuşita românească, mareşalul Foch punând accentul pe faptul că doar cu ajutorul României se putea realiza dezarmarea Ungariei.

                Cu toate că Pichon, Tittoni şi Foch au condus uneori la moderarea tonului faţă de România, alţii au fost cei care au stabilit atitudinea Consiliului Suprem faţă de „rebelul“ est-european.

              S-a decis, la 4 august 1919, trimiterea în Ungaria a unei misiuni militare formate din generali aliaţi care să reprezinte forumul păcii la Budapesta. A doua zi, pe 5 august, Consiliul Suprem a stabilit componenţa misiunii şi atribuţiile acesteia. Misiunea trebuia să determine guvernul ungar să respecte condiţiile de armistiţiu, să raporteze despre evoluţiile din Ungaria şi să se afle în legătură cu ofiţerii superiori ai armatei române, pentru a se preveni vreo „acţiune care să trezească sentimentul naţionalist din Ungaria“.

             Aliaţii tatonau guvernul român nu numai în privinţa acţiunilor din Ungaria ci şi privind importanţa chestiunii petrolului românesc. O astfel de discuţie au deschis-o reprezentanţii Franţei şi Marii Britanii, chiar în ziua de 5 august 1919, la Bucureşti, într-o discuţie cu I.I.C. Brătianu. Răspunsurile şi acţiunile guvernului român nu s-au apropiat de orizontul de aşteptare al liderilor marilor puteri. El era decis să instituie ocupaţia în Ungaria pe o perioadă mai lungă, aşa că, în ziua de 5 august 1919, s-au făcut cunoscute locuitorilor capitalei ungare regulile care trebuiau respectate pe perioada ocupaţiei. In aceeaşi zi s-a trimis guvernului ungur un ultimatum pentru semnarea armistiţiului.

              După fuga lui Bela Kun, la 1 august 1919, şi înainte de ocuparea Budapestei de către români, la Budapesta se instalase guvernul social democrat condus de Gyula Peidl. Acesta a fost răsturnat printr-o lovitură de stat, după câteva zile, pe 6 august 1919, de către un grup condus de arhiducele Joseph (Jozef) de Habsburg, un văr îndepărtat al împăratului detronat Carol I-ul şi de Istvan Friedrich.

           Ultimatumul românesc, din 5 august 1919, a fost vehement contestat de reprezentanţii Aliaţi din regiunea Europei centrale: italienii Livio Borghese şi Guido Romanelli, britanicii F. Williams-Freesman şi Reginald Garton şi americanii Herbert Hoover, W.B. Causey şui Thomas T.C. Gregory. Toţi aceştia i-au sfătuit pe maghiari să ignore ultimatumul, oferindu-şi serviciile de mediatori.

              Pe cei de la Paris îi supăra impunerea unui armistiţiu român, atât din perspectiva insubordonării, dar mai ales, pentr-că prin acel armistiţiu unilateral era privată Comisia Reparaţiilor de materialul şi bunurile ce ar fi aparţinut tuturor Aliaţilor. Românii rechiziţionau toate bunurile considerate pradă de război şi mai ales ca bunuri sustrase de germani şi unguri de pe teritoriul României.

            Drept urmare s-a transmis de la Paris o telegramă la Bucureşti prin care se interzicea formal semnarea unui nou armistiţiu. Cu alte cuvinte, Aliaţii doreau ca românii să uite sacrificiile făcute pe câmpul de luptă şi suferințele materiale şi să se comporte ca un simplu susținător al liderilor. Pe deasupra românii ar fi trebuit să verse într-un „coş comun“ toată prada la care nu participaseră Aliaţii din cauze de divergenţe şi imposibilităţi militare de moment.

Imediat ce s-a produs lovitura de stat a arhiducelui Joseph, gurile rele de la Paris au învinuit tot pe români că ar fi instalat un guvern reacţionar la Budapesta, lansându-se părerea ca lovitura de stat ungară nu s-ar fi putut produce fără implicarea românească.

               Imediat au apărut acuzaţii la adresa României că „stabilise un guvern reacţionar la Budapesta, care era contrar politicii Aliate“. Reprezentanţii Aliaţi de la Budapesta certificau cu rea credinţă implicarea românească în schimbarea guvernului maghiar.

               La Paris resentimentele împotriva României au atins o culme. Clemanceau considera că aşa ceva „nu putea fi tolerat“. Hoover a stopat aprovizionarea Ungariei pentru a nu oferi astfel provizii românilor. Balfour aducea în discuţie ruperea relaţiilor cu România şi o blocadă împotriva statului român. S-a ajuns chiar la reluarea în discuţie a apartenenţei României la tabăra Aliată, asemănător cu discuţia de la începuturile Conferinţei de Pace. Deşi românii au dezminţit imediat orice implicare în stabilirea unui guvern ungar, Aliaţii aveau nevoie de un „ţap ispăşitor“. In realitate, schimbarea de guvern din Ungaria s-a produs printr-o acţiune directă a unuia din grupurile contra-revoluţionare din Ungaria, grup care a beneficiat de concursul reprezentanţilor italieni şi britanici de la faţa locului.

               Pentru apuseni era clar că nici un politician maghiar nu ar fi îndrăznit să acţioneze fără să fi discutat mai întâi cu emisarii Aliaţi. Nu au fost luate în seamă nici măcar dezminţirile pronunțate de însuşi arhiducele Joseph, deşi ostilitatea lui faţă de români era cunoscută. El comandase trupele austro-ungare în bătălia de la Mărăşeşti şi fusese candidatul principal la tronul României atunci când se pusese problema înlocuirii lui Ferdinand, trădător al cauzei germane în Marele Război.

            In cele din urmă, deşi au încetat acuzele privind instalarea guvernului contrarevoluţionar de către români, s-a menţinut versiunea că el „nu apăruse din dorinţa populară, ci printr-o lovitură de stat executată de un mic grup de poliţie aflat sub protecţia unei armate străine“. Cu alte cuvinte românii erau acuzaţi de pasivitate. Era însă o acuzaţie fără suport real. Pe de altă parte Conferinţa ceruse românilor să nu se implice în afacerile interne ungureşti, iar pe de altă parte, i-a acuzat că nu au protejat guvernul Peidl de inamicii săi politici. Oricum era limpede că liderii de la Paris se aflau în bătaia vântului unor informaţii eronate şi sub imperiul unei atitudini anti-româneşti. Era tot limpede că România, alături de Cehoslovacia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, nu putea să agreeze orice restauraţie habsburgică care ar fi reprezentat o ameninţare la adresa sa. Toate dovezile şi toate judecăţile în acest sens nu erau luate în consideraţie de liderii de la Paris cu bună credinţă, ci numai cu rea-voinţă şi temere.