ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Ocuparea Budapestei de armata română şi Conferinţa de Pace de la Paris BBB - X

              In primăvara şi vara anului 1919, timp de 133 de zile, Ungaria a căzut în ghearele regimului bolşevic al lui Bela Kun. Acela a fugit pe data de 1 august 1919, cu două zile înainte ca detaşamentul de 400 de cavalerişti comandat de colonelul Rusescu să intre în Budapesta, la 3 august 1919. După aproape două luni de guvernare bolşevică a Ungariei, la 1 mai 1919, armata română a trecut Munţii Apuseni și a ocupat pusta ungară până la Tisa. Cu toate acestea guvernul bolşevic din Ungaria a continuat să constituie o cangrenă în centrul Europei. 
         Consiliul Suprem al celor Patru Puteri din Conferinţa de Pace, deşi temător de extinderea bolşevismului, nu a putut interveni în următoarele două luni şi trei săptămâni, pentru a aduce la tăcere guvernul bolşevic ungar şi nici să se hotărască pentru o ocupare a Ungariei de către trupe ale Antantei. Planuri s-au conceput şi s-au exprimat păreri, dar la finalizarea unei intervenţii nu s-a ajuns. Cea mai pertinentă părere de ocupare a Ungariei de către Aliaţi, considera că acţiunea ar fi trebuit să se bazeze pe armata română deja aflată în conflict deschis cu bolşevismul ungar. Impertinenţa lui Bela Kun, care sesiza bâlbâielile Consiliului Suprem de la Paris l-a determinat să atace Cehoslovacia în partea slovacă pentru a face joncţiunea cu armatele bolşevice ucrainene şi ruse. Acţiunea i-a reuşit foarte bine, dar nu a putut să se apropie de teritoriile deţinute de bolşevicii ucraineni. Consiliul Suprem i-a adresat un ultimatum pentru retragere, dar a lăsat şi loc pentru negocieri ulterioare privind viitorul frontierelor Ungariei.

Militarii români la Coloana mileniului din Budapesta

              In final, Bela Kun a trecut la acţiunea sinucigaşă de a ataca linia de pe Tisa a armatei române. După patru zile de succes în ofensivă, între 20-23 iulie 1919, armata română s-a regrupat şi a nimicit toată partea de armată ungară care trecuse peste Tisa spre răsărit. Din acel moment, armata română a trecut la ofensivă în pusta maghiară, ofensivă menită să distrugă toată puterea armatei ungare. Aceasta a fost spulberată în pusta dintre Tisa şi Dunăre, iar armata română a ocupat Budapesta şi a continuat înaintarea până după oraşul Gyor, pe direcţia Viena şi în sud, până la lacul Balaton.

           Ştiind că reacţia celor Patru mari puteri de la Paris va fi din nou cea de oprire a înaintării româneşti, I.I.C. Brătianu, Primul Ministru român, a plecat din Bucureşti la 1 august 1919, înainte de ocuparea Budapestei, victorie care se prefigura. Astfel, notificarea opririi înaintării române, trimisă de la Paris i-a parvenit abia la 4 august 1919, la moşia sa. Pentru a arăta că România respectă deciziile Conferinţei de Pace a dat dispoziţia de încetarea ofensivei.

          Până în acea zi toate ofensivele române pentru ocuparea Transilvaniei şi a teritoriilor ungare se realizaseră numai prin acţiuni voluntare ale României şi prin încălcarea liniilor de demarcaţie stabilite la Paris. De fiecare dată acele ofensive victorioase s-au datorat acţiunilor intolerabile ale ungurilor, samavolniciilor împotriva românilor rămaşi în teritoriile ocupate de ei. Armata română a fost de fiecare dată obligată moral să-şi apere conaţionalii din Transilvania, Bihor sau Maramureş şi, în final, să reducă pericolul ungar pe linie militară, în două etape, una până la Tisa şi apoi dincolo de ea peste cea mai mare parte din Ungaria.

Prin ultima ofensivă, România a adus cel mai mare serviciu celor de la Paris şi Europei, prin distrugerea focarului de bolşevism central.

Extinderea română după ocuparea Budapestei 

            Victoria română s-a dovedit cu atât mai remarcabilă şi mai supărătoare pentru stagnantul Consiliu Suprem cu cât ea a fost obţinută fără ajutorul vreunei mari puteri. Cei îngenuncheaţi nu erau numai ungurii ci şi bolşevismul. Ca urmare, crezând că acţionează în interesul şi în conformitate cu dorinţa expresă a Aliaţilor şi a tuturor părţilor, România se aştepta la mulţumiri. Presa franceză a salutat victoria română, iar autoritatea de la Belgrad a felicitat România că „a adus un serviciu întregii omeniri“.

            Cei Patru mari de la Paris au privit, la început, cu răceală reuşita strălucită a românilor, reuşită aproape fulgerătoare. Când s-a anunţat intrarea românilor în Budapesta de către anti-românul american Herbert Hoover, Clemanceau şi-a exprimat foarte calm mirarea: „Consiliul nu poate nici să condamne, nici să-i felicite pe români, cel mai bine este, probabil, să nu spună nimic“. In schimb, reprezentantul american, Frank Polk, a susţinut că românii se aflau în greşeală şi îi ameninţa cu retragerea sprijinului american. De altfel, cu două zile înainte ca la Paris să ajungă ştirea căderii Budapestei, liderii Conferinţei de Pace deciseseră ca înaintarea românească să fie oprită şi că nu trebuia admis ca România să impună Ungariei vreun armistiţiu separat. 
                Acei lideri se făceau a uita că fuseseră incapabili să pună Ungaria bolşevică în afara legii lor şi că se pierduseră în discuţii sterile şi mai ales interesate politic. Se pare că la Paris s-a gândit că din două-trei salturi românii ar fi putut ajunge la Viena şi că România era condusă de „un rege neamţ“, după aprecierea lui Clemanceau. Oare un rege român, un Hohenzolern nu ar fi putut să se încoroneze la Viena?

In privinţa armistiţiului, România se dovedea consecventă. A înaintat maghiarilor o propunere de convenţie de armistiţiu, aproape identică cu cea de la 3 mai 1919, după cererea lui Bela Kun. Armistiţiul era condiţionat de dezarmarea totală a Ungariei, inclusiv a formaţiunilor purtătoare de arme din afara armatei, la predarea a 1.800 de locomotive, 40.000 de vagoane de marfă, 27.000 de vagoane descoperite, 4.100 de vagoane de călători, la predarea materialelor luate pe timpul retragerii din Transilvania, la livrarea a 400 de automobile şi a 500 de autocamioane.

              Noile propuneri de armistiţiu mai consemnau că trupele române se vor retrage la răsărit de Tisa numai după îndeplinirea tuturor cerinţelor, iar retragerea în spatele liniei de frontieră stabilite la Paris urma să se realizeze numai după semnarea Tratatului de pace.

               Ştirile privind intenţiile româneşti în raport cu Ungaria au stârnit reacţii violente la Paris din partea diriguitorilor Conferinţei de Pace. Reacţia ministrului britanic de externe, Arthur Balfour a fost că: „se consideră pe sine ca fiind complet independent, a acţionat şi a înaintat condiţiile sale ca şi cum guvernele Aliate şi Asociate n-ar fi existat… D-l Brătianu acţionează acum ca un şef de stat independent care negociază cu alt stat la fel de independent“. Pe deasupra i-a întrebat pe francezi dacă nu cumva armata română nu se afla sub comanda lui Franchet d'Esperey pentru ca acesta să poată ordona retragerea din Ungaria. Din cuvintele acestuia şi din atitudine se putea desprinde o frântură din atitudinea imperialistă a „celor Patru“, dar şi suspiciunile dintre ei în raport cu prada de după război.

            Americanul Frank Polk era revoltat de lipsa de respect a românilor faţă de Conferinţa de Pace şi solicita Aliaţilor să aplice presiuni de natură economică împotriva României, aşa cum procedase el din partea SUA. In acea conjunctură nici premierul Clemanceau nu s-a dat în lături de la oarecari observaţii, cerând ca românii să fie atenţionaţi cu privire la politica greşită pe care o urmau. Pe tot parcursul procesului general de pace de la Paris, Clemanceau a dus o politică de balansare care să nu-l implice în evenimentele din Europa centrală şi Răsăriteană, fiind chiar în mare parte ostil României. In unele momente, însă, a fost cel ce a provocat din umbră acţiunile ofensive române, atâta timp cât îi serveau la stoparea bolşevismului ungar. Unealta lui a fost generalul Franchet d'Esperey comandantul armatei Aliate din răsăritul Europei, constituită în principal din trupe franceze.

               După cucerirea Budapestei au fost şi lideri care au recomandat moderaţie faţă de români. Ministrul francez de externe, Pichon, considera că românii „chiar dacă nu se supun ordinelor, ei ajută cauza Aliată şi nu merită să fie trataţi drept inamici“. La fel ministrul de externe al Italiei, Tomasso Tittoni, se arăta favorabil românilor, considerând că, în fond, românii fuseseră invitaţi să meargă la Budapesta, ceea ce şi făcuseră. Nici militarii francezi nu se arătau nemulţumiţi de reuşita românească, mareşalul Foch punând accentul pe faptul că doar cu ajutorul României se putea realiza dezarmarea Ungariei.

                Cu toate că Pichon, Tittoni şi Foch au condus uneori la moderarea tonului faţă de România, alţii au fost cei care au stabilit atitudinea Consiliului Suprem faţă de „rebelul“ est-european.

              S-a decis, la 4 august 1919, trimiterea în Ungaria a unei misiuni militare formate din generali aliaţi care să reprezinte forumul păcii la Budapesta. A doua zi, pe 5 august, Consiliul Suprem a stabilit componenţa misiunii şi atribuţiile acesteia. Misiunea trebuia să determine guvernul ungar să respecte condiţiile de armistiţiu, să raporteze despre evoluţiile din Ungaria şi să se afle în legătură cu ofiţerii superiori ai armatei române, pentru a se preveni vreo „acţiune care să trezească sentimentul naţionalist din Ungaria“.

             Aliaţii tatonau guvernul român nu numai în privinţa acţiunilor din Ungaria ci şi privind importanţa chestiunii petrolului românesc. O astfel de discuţie au deschis-o reprezentanţii Franţei şi Marii Britanii, chiar în ziua de 5 august 1919, la Bucureşti, într-o discuţie cu I.I.C. Brătianu. Răspunsurile şi acţiunile guvernului român nu s-au apropiat de orizontul de aşteptare al liderilor marilor puteri. El era decis să instituie ocupaţia în Ungaria pe o perioadă mai lungă, aşa că, în ziua de 5 august 1919, s-au făcut cunoscute locuitorilor capitalei ungare regulile care trebuiau respectate pe perioada ocupaţiei. In aceeaşi zi s-a trimis guvernului ungur un ultimatum pentru semnarea armistiţiului.

              După fuga lui Bela Kun, la 1 august 1919, şi înainte de ocuparea Budapestei de către români, la Budapesta se instalase guvernul social democrat condus de Gyula Peidl. Acesta a fost răsturnat printr-o lovitură de stat, după câteva zile, pe 6 august 1919, de către un grup condus de arhiducele Joseph (Jozef) de Habsburg, un văr îndepărtat al împăratului detronat Carol I-ul şi de Istvan Friedrich.

           Ultimatumul românesc, din 5 august 1919, a fost vehement contestat de reprezentanţii Aliaţi din regiunea Europei centrale: italienii Livio Borghese şi Guido Romanelli, britanicii F. Williams-Freesman şi Reginald Garton şi americanii Herbert Hoover, W.B. Causey şui Thomas T.C. Gregory. Toţi aceştia i-au sfătuit pe maghiari să ignore ultimatumul, oferindu-şi serviciile de mediatori.

              Pe cei de la Paris îi supăra impunerea unui armistiţiu român, atât din perspectiva insubordonării, dar mai ales, pentr-că prin acel armistiţiu unilateral era privată Comisia Reparaţiilor de materialul şi bunurile ce ar fi aparţinut tuturor Aliaţilor. Românii rechiziţionau toate bunurile considerate pradă de război şi mai ales ca bunuri sustrase de germani şi unguri de pe teritoriul României.

            Drept urmare s-a transmis de la Paris o telegramă la Bucureşti prin care se interzicea formal semnarea unui nou armistiţiu. Cu alte cuvinte, Aliaţii doreau ca românii să uite sacrificiile făcute pe câmpul de luptă şi suferințele materiale şi să se comporte ca un simplu susținător al liderilor. Pe deasupra românii ar fi trebuit să verse într-un „coş comun“ toată prada la care nu participaseră Aliaţii din cauze de divergenţe şi imposibilităţi militare de moment.

Imediat ce s-a produs lovitura de stat a arhiducelui Joseph, gurile rele de la Paris au învinuit tot pe români că ar fi instalat un guvern reacţionar la Budapesta, lansându-se părerea ca lovitura de stat ungară nu s-ar fi putut produce fără implicarea românească.

               Imediat au apărut acuzaţii la adresa României că „stabilise un guvern reacţionar la Budapesta, care era contrar politicii Aliate“. Reprezentanţii Aliaţi de la Budapesta certificau cu rea credinţă implicarea românească în schimbarea guvernului maghiar.

               La Paris resentimentele împotriva României au atins o culme. Clemanceau considera că aşa ceva „nu putea fi tolerat“. Hoover a stopat aprovizionarea Ungariei pentru a nu oferi astfel provizii românilor. Balfour aducea în discuţie ruperea relaţiilor cu România şi o blocadă împotriva statului român. S-a ajuns chiar la reluarea în discuţie a apartenenţei României la tabăra Aliată, asemănător cu discuţia de la începuturile Conferinţei de Pace. Deşi românii au dezminţit imediat orice implicare în stabilirea unui guvern ungar, Aliaţii aveau nevoie de un „ţap ispăşitor“. In realitate, schimbarea de guvern din Ungaria s-a produs printr-o acţiune directă a unuia din grupurile contra-revoluţionare din Ungaria, grup care a beneficiat de concursul reprezentanţilor italieni şi britanici de la faţa locului.

               Pentru apuseni era clar că nici un politician maghiar nu ar fi îndrăznit să acţioneze fără să fi discutat mai întâi cu emisarii Aliaţi. Nu au fost luate în seamă nici măcar dezminţirile pronunțate de însuşi arhiducele Joseph, deşi ostilitatea lui faţă de români era cunoscută. El comandase trupele austro-ungare în bătălia de la Mărăşeşti şi fusese candidatul principal la tronul României atunci când se pusese problema înlocuirii lui Ferdinand, trădător al cauzei germane în Marele Război.

            In cele din urmă, deşi au încetat acuzele privind instalarea guvernului contrarevoluţionar de către români, s-a menţinut versiunea că el „nu apăruse din dorinţa populară, ci printr-o lovitură de stat executată de un mic grup de poliţie aflat sub protecţia unei armate străine“. Cu alte cuvinte românii erau acuzaţi de pasivitate. Era însă o acuzaţie fără suport real. Pe de altă parte Conferinţa ceruse românilor să nu se implice în afacerile interne ungureşti, iar pe de altă parte, i-a acuzat că nu au protejat guvernul Peidl de inamicii săi politici. Oricum era limpede că liderii de la Paris se aflau în bătaia vântului unor informaţii eronate şi sub imperiul unei atitudini anti-româneşti. Era tot limpede că România, alături de Cehoslovacia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, nu putea să agreeze orice restauraţie habsburgică care ar fi reprezentat o ameninţare la adresa sa. Toate dovezile şi toate judecăţile în acest sens nu erau luate în consideraţie de liderii de la Paris cu bună credinţă, ci numai cu rea-voinţă şi temere.