După cucerirea Budapestei de către români la 3 august 1919 şi 4 august 1919 definitiv, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a constituit o misiune de generali Aliaţi, care să se instaleze la Budapesta cu scopul de a impune hotărârile şi politica celor Patru lideri ai Conferinței de Pace. La 4 august 1919 s-a luat această hotărâre iar pe 5 august s-a constituit misiunea. Componenții au primit indicaţiile de a lua legătura cu guvernul maghiar, cu comandanţii români de ocupație şi să raporteze evoluţiile din Budapesta şi Ungaria.
Elementul fundamental al disensiunilor dintre România şi marile puteri l-a constituit chestiunea rechiziţiilor făcute de români drept pradă de război. Liderii de la Paris doreau ca toată captura realizată de români să fie împărţită de ei, fără a ţine cont de sacrificiile române şi de jaful practicat de germani şi unguri pe teritoriul românesc ocupat în anii 1916 şi 1917.
Membrii acelei misiuni militare, formată din generali, au lansat o întreagă serie de acuzaţii la adresa românilor enumerând o largă varietate de nelegiuiri: răspândirea violenţei şi a jafului, deposedarea Ungariei de o mulţime de bunuri de stat şi private, în special material feroviar rulant, înfometarea populaţiei prin rechiziţii şi prin împiedicarea importurilor şi în final prelungirea ocupaţiei pentru realizarea scopurilor de mai sus.
Trebuie spus că membrii misiunii Aliate au avut de la început o atitudine arogantă şi rău voitoare faţă de românii ocupanţi.
In schimb aceştia nu puteau uita lunile lungi de însângerare şi confruntări din 1916 şi 1917, suferinţele populaţiei înfometate din Moldova înconjurată de Puterile Centrale, duritatea ocupaţiei germano-austro-ungară a Munteniei, Tratatul ruşinos de la Bucureşti impus sub ameninţarea cu sabia, din mai 1918 şi tratamentul brutal și sălbatic la care fuseseră supuşi şi românii de către unguri după armistiţiu. La fel ca şi francezii în relaţia cu Germania, românii au găsit justificată o atitudine care să slăbească şi să pedepsească inamicul „punându-l la plată“.
Incă de la 9 august 1919, Brătianu îşi exprima nedumerirea în legătură cu unele acţiuni ale Aliaţilor, care îi lăsaseră un gust amar.
Regretele lui că românii nu se bucurau de înțelegere şi le-a exprimat într-o scrisoare adresată lui Nicolae Mişu, la Paris. Brătianu spunea că: „în timpul luptelor cu ungurii, la Viena, reprezentanţi ai Aliaţilor tratau cu unguri care nu aveau nici o calitate oficială“ (unii chiar reprezentând ideologia bolşevică); el nu-şi putea închipui "ca materialul de care s-a folosit inamicul în război contra românilor ar putea fi ocrotit de condiţiile unor înţelegeri anterioare pentru a căror respectare (liderii) nu au mijloace". In final exprima „penibila surprindere de a vedea cu ce simţăminte inamicale şi nedrepte suntem trataţi“.
In al doilea rând, românii puneau în balanţă rechiziţiile lor din Ungaria, cu alimentele, petrolul şi materialul rulant feroviar, care fuseseră luate de germani, austrieci şi unguri, mai ales că o parte dintre aceste bunuri se afla în Ungaria, fiind lăsată de armata feldmareşalului August von Mackensen. Nemulţumiţi de cum erau tratate cererile lor la Paris, românii considerau că trebuie să-şi ia partea imediat din captura de război.
Cu siguranţă că exista o mare doză de ipocrizie în criticile Aliaţilor faţă de România, atâta vreme cât în acelaşi timp ei înşişi înfometau Germania.
In al treilea rând, în acel august 1919 s-a conturat un apogeu al unei mari vechi controverse dintre România şi marile puteri. Asta în afara ocupării Ungariei. La Paris se luau pe atunci poziţii cu totul nefavorabile României, în legătură cu rolul şi locul ţării la Conferinţa de Pace, privitor la reparaţiile de război, privitor la frontiere, la protecţia minorităţilor. Toate acestea erau exacerbate de atitudinea nesupusă şi orgolioasă a premierului I.I.C. Brătianu.
Chiar în momentul capturării Budapestei, românii s-au simţit jigniţi şi au devenit suspicioşi în legătură cu intenţiile Aliaţilor, care aveau tendinţa să-i trateze ca pe nişte copii neascultători.
Raporturile Aliaţilor, proferate odată cu ocuparea Budapestei, au anulat din start orice şansă de cooperare. Animozităților li s-au adăugat în plus relaţiile personale ostile dintre ofiţerii români şi reprezentanţii Aliaţi la Budapesta.
O mare greşeală au făcut-o liderii de la Paris, prin faptul că nu au inclus un român în misiunea militară interaliată, misiune care a căutat să supervizeze ocupaţia. Comportamentul celor patru generali Aliaţi şi al subordonaţilor a sporit lipsa reciprocă de înţelegere şi de încredere.
S-a adăugat o rivalitate personală între ofiţeri şi una între interesele lor naţionale. Italienii au urmat propriile politici, iar colonelul Guido Romanelli a fost, în mod special, ostil faţă de România pe criterii pur subiective. Francezii au tins să sprijine pe români, în timp ce misiunile britanică şi americană au fost extrem de critice la adresa ocupaţiei româneşti, generalii Gorton şi Bandholz manifestându-se vehement împotriva românilor.
In consecinţă românii au răspuns corespunzător, arătându-se necooperanţi şi cu resentimente neascunse. Aceste atitudini nu puteau decât să deterioreze concluziile de la Paris asupra ocupaţiei şi să scoată la suprafaţă ostilitatea anglo-saxonilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu