GENERALUL STAN POETAŞ - PRIMUL RAZBOI MONDIAL BBB X

           Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 s-a realizat numai datorită clasei politice basarabene, numai susţinerii din partea Guvernului României şi datorită eroismului Armatei Române, care s-a confruntat eroic în luptele cu bandele comuniste venite din Rusia. Un caz aparte care relevă un episod din eroismul forţelor armate româneşti este lupta unităţilor militare aflate sub conducerea generalului Stan Poetaş în nordul Basarabiei.
               Generalul Stan Poetaş s-a născut la 5 decembrie 1870 în România. A urmat şcoala primară, gimnaziul, mai apoi şcoala militară, pe care a absolvit-o în 1889. La vârsta de 19 ani a devenit ofiţer. Din acel an a început ascensiunea sa în cariera militară de la gradul de sublocotenent, comandant de pluton, până la gradul de colonel, comandant al Regimentului 40 Infanterie Călugăreni, în 1916, când România a intrat în războiul pentru întregire. Intre anii 1916-1918, Stan Poetaş a condus ostaşii săi în luptele din Dobrogea, a participat la luptele pentru Bucureşti din noiembrie 1916. Vara anului 1917 l-a găsit la Mărăşeşti. Fiind în fruntea Brigăzii 17 Infanterie, a luptat eroic şi a realizat în practică deviza: „Nici pe aici nu se trece!”, a generalului Eremia Grigorescu. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz armatele austro-germane au fost oprite.

            Trebuie menţionat faptul că „armata română a pătruns în Basarabia şi Bucovina la solicitarea reprezentanţilor legali ai acestor teritorii, la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918. Ea a asigurat numai ordinea şi apărarea populaţiei de atacurile bandelor de soldaţi proveniţi din armata rusă aflată în descompunere şi nu a intervenit în hotărârile pe care le-a luat Sfatul Ţării şi Congresul General al Bucovinei”.
               Conducerea României a fost nevoită să folosească armata pentru a apăra populaţia Basarabiei și de incursiunile grupărilor comuniste ale Rusiei Sovietice care activau în Ucraina.
               In zona de hotar Hotin-Soroca, în 1918, a fost transferată Brigada 17 Infanterie sub conducerea generalului Stan Poetaş. Aici erau multe semne privind pregătirile de atac ale grupărilor teroriste de peste Nistru, însă „unităţile române, neavând încă în acea zonă un serviciu de informaţii corespunzător, n-au luat măsurile necesare pentru prevenirea unui atac prin surprindere, cu toate că un ordin al generalului Constantin Prezan, comandantul Marelui Cartier General, le cerea să aibă o atitudine binevoitoare faţă de populaţia paşnică şi să le apere averile şi viaţa, iar faţă de inamici şi răufăcători să se procedeze cu toată asprimea”.
               Sosind la Drochia şi mai apoi la Hotin, generalul Stan Poetaş a organizat unităţile militare în aşa fel încât să nu fie atacate prin surprindere de bandele bolșevice. Situaţia era foarte complicată. Râul Nistru era îngheţat şi unităţile teroriste treceau liber în Basarabia. Teroriştii din acele unităţi au înarmat populaţia unor sate din această zonă. Au angajat şi unele elemente din rândurile moldovenilor, precum era G.I.Bărbuţă, basarabean din Călăraşi. In nordul Basarabiei, după cum scrie istoricul român Costin Scurtu, au existat trei sectoare de trecere din Ucraina în Basarabia: 1) Zveniek-Hotin, 2) Berezovo-Lamancăuţi şi 3) Moghiliov-Otaci. In zona Hotinului era concentrată banda lui G.I..Bărbuţă. La 5/18 ianuarie 1919 au fost primite anumite informaţii despre pregătirea bandelor bolşevice şi petliuriste de a trece Nistrul. S-au luat măsuri de întărire a frontierei. Insă la 6-7 ianuarie 1919, la orele 3.40, bandele comuniste au trecut Nistrul  cu un efectiv de 5.000 de oameni, 300 de călăreţi şi 10 tunuri şi au atacat trupele române din zona Otaci, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 27 grăniceri s-au retras spre Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. In zona de atac se aflau două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş. La orele 9 dimineaţa el a primit informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte sate de frontieră. Trupele române au fost atacate din spate, din unele sate unde populaţia ruso-ucraineană s-a răsculat. Secţia mitraliere a batalionului 1 din Regimentul 34 Infanterie ce apăra podul de la Otaci a fost nevoită să se retragă spre Otaci, de unde supraveghea satele Vălcineţ, Călărăşăuca şi Otaci. Văzând că situaţia este complicată, generalul Stan Poetaş a decis să inspecteze sectorul din dreapta Batalionului 2 din Regimentul 34 Infanterie. S-a îndreptat pe şoseaua Otaci-Călărăşăuca. In timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşovca a fost împuşcat din spate de către oamenii din banda lui G.I..Bărbuţă. A fost omorât şi cadavrul batjocorit. Cercetările ulterioare au stabilit că generalul Stan Poetaş a fost ochit de către un bandit rusificat din banda lui G.I..Bărbuţă – un oarecare S.Fosu. Acest S.Fosu a fost prins, judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G.I..Bărbuţă şi bandiţii lui au fost prinşi şi executaţi de către forţele hatmanului Petliura dincolo de Nistru.
                Moartea generalului Stan Poetaş a fost un fapt întâmplător. El putea să se protejeze, să rămână în viaţă. Dar nu credea că locuitorii satului Călărăşăuca se vor răscula şi vor folosi armele. El pur şi simplu nu cunoştea ce-a însemnat, la acea oră, dominaţia Rusiei timp de peste 106 ani în Basarabia, nu a cunoscut procesul de rusificare. Mentalitatea basarabenilor fusese rusificată şi trădătorii, lichelele ruso-ucrainene din aceste sate au participat la prădarea populaţiei şi săvârşirea mai multor acte de terorism. Cunoscutul istoric român Constantin Chiriţescu a subliniat următoarele despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui eroi legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor a preluat-o colonelul Ion Petrescu, care a raportat către comandamentul Diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”
              Intre timp, efectivele române sub conducerea colonelului Ion Petrescu s-au regrupat în direcţia satului Sauca. De la 9 ianuarie 1919 s-a început ofensiva lor pentru a elibera judeţele Hotin şi Soroca de bandele bolşevice. In această zi Bateria 7 din Regimentul 13 Artilerie şi Bateria 3 din Regimentul 35 au format detaşamentul sub conducerea maiorului Lascăr, care a înaintat spre Ocniţa. Au fost întâmpinaţi cu focuri de armă în satul Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins bandele bolşevice din sat. Mai apoi au eliberat localităţile Arioneşti, Unguri, Călărăşăuca, Ocniţa, Otaci, Vălcineţ, Mereşeuca, Soroca, Lincăuţi, Postava, Drepcăuţi, Româncăuţi, Sauca, Codreni. La 10 ianuarie au fost aduse trupe române suplimentare.                   Ostaşii din divizia a 9-a, aduşi din Dobrogea, au pus stăpânire pe înălţimile de pe malul Nistrului şi au oprit înaintarea bandelor de peste Nistru. Detaşamentele maiorului Butunoiu au atacat de la sud de-a lungul Nistrului. In ziua de 11 ianuarie 1919, „corpul mult regretatului comandant Poetaş a fost dezgropat din zăpadă, depus în sicriu şi evacuat spre Soroca”. A fost înmormântat la 14 ianuarie 1919 în orașul Soroca.
              In această zonă a fost dislocată Brigada 2 Roşiori, comandată de generalul Cleante Davidoglu; la Hotin, Regimentul 4 Roşiori; la Noua Suliţă, Brigada 1 Roşiori şi Regimentul 3 Călăraşi; la Colomeea, Regimentul 1 Roşiori; subunităţi ale Regimentului 40 Infanterie la Larga, Briceni, Secuieni; Regimentul 5 Roşiori la Otaci, însărcinat cu paza Nistrului de la Otaci la Soroca”. Detaşamentul generalului Davidoglu a constatat că bandele bolşevice au pierdut în lupte peste 400 de oameni. Cercetând teritoriile şi satele eliberate, comandamentul român a găsit sute de cadavre ale soldaţilor români cu urme de torturi, omorâţi de bolşevici: la Hotin, Otaci şi alte localităţi. Au fost găsite zeci de corpuri neînsufleţite ale ostaşilor români, care au fost torturate până la moarte, având ochii scoşi, limbile tăiate sau smulse pentru că vorbeau în limba română. Corpurile lor erau atârnate în copaci de-a lungul şoselelor.

              In concluzie, se poate sublinia că mai multe sate din zona Hotinului şi Sorocii s-au scufundat în mocirla bolşevicilor ruşi. Populaţia satelor Sauca, Otaci, Hotin, Călărăşăuca, Ladona, Naslavcea, Aristovca, Progoradca, Medibăuţi, Stânceni, Dobzac, Cristineşti, Verzani, Ocniţa, Secureni, Briceni, Româncăuţi, Vălcineţ, Mereşeuca, Lencăuţi, Parcova, Grăzdăuţi, Arioneşti, Unguri, Bârnova şi altele a rămas vinovate de moartea generalului Stan Poetaş şi a zeci de ostaşi şi ofiţeri români, care şi-au dat viaţa pentru apărarea Basarabiei de bandele bolşevice trimise de Lenin, Troţki, Rakovski şi Dzerjinski. In istoria acestor sate perioada ianuarie-februarie 1919 va rămâne ca o pată neagră, sângeroasă pe sufletul fiecărui locuitor. Trădătorii au fost pedepsiţi şi  s-a restabilit adevărul istoric. Satul Cureşniţa din judeţul Soroca a fost denumit cu numele generalului Poetaş. Totodată, în 1929 în oraşul Soroca, în semn de stimă şi recunoştinţă, a fost înălţat un monument al său.

PE AICI NU SE TRECE - PRIMUL RAZBOI MONDIAL BBB X

    

               Eremia Grigorescu (28 noiembrie 1863, Galaţi - 21 iulie 1919, Bucureşti), a fost generalul erou al luptelor de la Oituz (1916) și Mărăşeşti (1917). A urmat cursurile şcolii primare şi primele patru clase de liceu în oraşul natal, iar următoarele clase le-a efectuat la Liceul Naţional din Iaşi, cunoscut şi sub denumirea de Academia Mihăileană, pe care l-a absolvit în anul 1880, când s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi. După 2 ani, în toamnă, s-a înscris la concursul de bursă pentru Şcoala militară din Bucureşti, devenită mai târziu Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu,şi marină, pe care o absolvă în anul 1884 când este avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 artilerie pe funcţia de comandant de pluton.

                In anul 1885 a fost trimis la Şcoala de aplicaţii de artilerie şi geniu din Franţa unde, între anii 1887-1889, urmează şi cursurile Facultăţii de matematică de la Sorbona. Concomitent efectuează un stagiu de perfecţionare în arma artileriei şi în probleme de administraţie militară pe lângă Ministerul de Război din Franţa. Reîntors în ţară, ocupă funcţii de comandant de subunitate în regimentele 6, 10, 11 şi 9 artilerie şi predă în paralel cursurile de algebră superioară la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Bucureşti.

               La 30 august 1892 este avansat la gradul de căpitan, iar la 24 aprilie 1899, la gradul de maior. Este însărcinat, în anul 1894, să recepţioneze pulberea fără fum achiziţionată de Ministerul de Război de la uzinele germane „Troisdorf” pentru pirotehnia armatei. Intre anii 1896-1899 ocupă funcţia de subdirector al Pulberăriei armatei, instituţie nou înfiinţată pentru a se elimina dependenţa armatei române de importurile de materiale explozive, iar în perioada 1899-1903 este directorul acestei instituţii. Trimis în Germania în anul 1899, la uzinele „Krupp”, recepţionează obuzierele cu care urma să fie înzestrate unităţile de artilerie din armata română şi de asemenea să recepţioneze importante cantităţi de explozibil. In această perioadă, maiorul Grigorescu este recunoscut ca fiind cel mai competent specialist român în acest domeniu.

                    Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu în centrul Mausoleului de la Mărășești 

             A fost avansat la gradul de locotenent colonel, în anul 1902, iar din 1904 până în 1905, a lucrat în Ministerul de Război la Direcţia artilerie. In 1906 este numit comandant al Brigăzii 3 artilerie până în 1907, când devine comandant şi profesor de algebră superioară la Şcoala militară de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti. In anul 1910 a fost avansat colonel, iar începând cu anul 1913 este director al personalului din Ministerul de Război. Din 1915 este comandantul Diviziei 14 infanterie, iar ulterior, în acelaşi an, comandantul Diviziei 15 infanterie. La 1 noiembrie 1915 este avansat general de brigadă.
             Divizia 15 infanterie, dislocată iniţial la graniţa cu Bucovina, a fost trimisă în Dobrogea, unde acţiunile militare se desfăşurau în defavoarea armatei române.

                                                 Chipiul generalului Eremia Grigorescu 

            Intre 3 şi 24 septembrie 1916 participă la luptele crâncene din sudul Dobrogei, rezistând eroic la ofensiva forţelor bulgaro-germane conduse de faimosul general von Mackensen, supranumit Spărgătorul de fronturi. La 24 septembrie 1916, Divizia sa fost transferată în defileul Oituz şi la 11 octombrie a intrat în contact cu trupele germene care intenţionau să intre prin defileu. In această situaţie se constituie grupul Oituz-Vrancea, compus din trei divizii care a fost puse sub comanda generalului de brigadă Eremia Grigorescu. Grupul reuşeşte să facă faţă atacurilor furibunde ale forţelor germane. Generalul Grigorescu a condus personal acţiunile şi a lansat cunoscuta deviză „pe aici nu se trece”, rezistând celor cinci divizii inamice, dintre care trei de cavalerie. Aici Divizia 15 infanterie a fost supranumită Divizia de fier.

                                        Bustul generalului Eremia Grigorescu - Timișoara 

Generalul Eremia Grigorescu decorând ostașii

             In primăvara anului 1917, pe timpul când armata română pregătea ofensiva de la Nămoloasa, generalul Grigorescu a fost mutat la comanda Corpului 6 Armată şi avansat general de divizie. La sfârşitul lunii iulie 1917 a fost numit la comanda Armatei I-a română şi a adresat armatei deviza "Nici pe aici nu se trece". Conducând la bătălia de la Mărăşeşti a forţat trupele feldmareşalului von Mackensen să bată în retragere şi a năruit, în acest mod, planurile comandantului german de a ocupa Moldova şi de a înainta în regiunile agricole din sudul Ucrainei. Pe de altă parte, bătăliile de la, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (1917) au fost singurele victorii certe realizate pe frontul de est, în anul 1917, de forţele Antantei.

                                           Regina Maria și generalul Eremia Grigorescu 

La terminarea războiului, în primăvara anului 1918, generalul Eremia Grigorescu a fost avansat la gradul de general de corp de armată, iar la 11 noiembrie, în aula Universităţii din Iaşi, i-a fost înmânată o sabie pe care erau înscrise nume glorioase ca: Oituz, Panciu şi Mărăşeşti. Mulţumind, generalul Grigorescu a spus: „Nu am făcut de cât să execut un ordin. Mi s-a ordonat să nu las inamicul să treacă şi l-am oprit.”

                                     Locuința din București a generalului Eremia Grigorescu 

               In luna octombrie, când generalul de corp de armată Constantin Coandă a fost învestit de regele Ferdinand cu formarea noului guvern, generalul Grigorescu a fost numit ministru de război. A ocupat acest post numai o lună, în care a adus o multitudine de îmbunătăţiri în organizarea noii armate care acum avea în vedere şi pe militarii din teritoriile foste ocupate de inamic şi care fuseseră demobilizaţi, în conformitate cu prevederile păcii de la Buftea. De asemenea s-a ocupat de refacerea instalaţiilor petrolifere şi a altor obiective distruse de inamic. A încetat din viaţă la Bucureşti şi a fost înmormântat, la dorinţa lui, la Mărăşeşti, în mijlocul soldaţilor care s-au jertfit în bătăliile de pe aceste meleaguri.

DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 3 BBB X

     

             După Consiliul de Război de la Periş şi operaţia de la Flămânda, Armata de Nord, comandată de generalul Prezan a continuat acţiunile la vest de munţi, asigurându-şi, în perioada 21 august/3 septembrie – 28 august/10 septembrie 1916, controlul asupra văilor superioare ale Oltului şi Mureşului. Ulterior, până la 13/26 septembrie 1916, comandamentul armatei a urmărit să-şi consolideze flancul drept pentru a realiza cooperarea cu vecinul de aici, Armata a IX-a rusă. In acelaşi timp, având în vedere că Armata a II-a a angajat  bătălia de la Olt, Armata de Nord a primit misiunea să continue acţiunile ofensive la flancul său stâng pentru a fixa cât mai multe forţe ale adversarului şi a realiza joncţiunea cu vecinul din stânga.

               Chiar dacă s-a conformat ordinului primit, generalul Constantin Prezan n-a mai putut sprijini eficient Armata a II-a, care s-a retras treptat pe vechea frontieră. Acelaşi lucru l-au făcut şi marile unităţi ale Armatei de Nord, care, la sfârşitul lunii septembrie, au trecut la apărare pe aliniamentul de plecare de la 15/28 august 1916. Ca o apreciere generală, Armata de Nord a fost singura din cele patru care şi-a îndeplinit, în cea mai mare măsură, misiunile încredinţate. Generalul Prezan şi statul său major nu au făcut greşeli serioase, conducerea marilor unităţi fiind asigurată în condiţii corespunzătoare pentru vreme de război.

          După încheierea operaţiei de la Flămânda, generalul Averescu a revenit în fruntea Armatei a II-a, condusă dezastruos de generalul Grigore Crăiniceanu. El a reuşit să restabilească disciplina şi moralul, astfel că trupele din subordine au rezistat tuturor atacurilor inamice din lunile octombrie-noiembrie 1916. Pe timpul “bătăliei trecătorilor”, Marele Cartier General a creat, la 1/14 octombrie 1916, o nouă structură de comandament, Grupul de armate “Nord”, compus din Armata a II-a şi Armata de IV (de Nord), comandant fiind desemnat generalul Alexandru Averescu. O asemenea măsură, care făcea din generalul Prezan subordonatul lui Averescu, nu putea fi eficientă pe plan militar, disputa dintre cei noi cunoscând noi episoade fierbinţi. Ea nu se justifica din punct de vedere al situaţiei operative, cele două armate acţionând pe direcţii divergente. Armata a IV-a, dispusă în Carpaţii Orientali, apăra Moldova, iar Armata a II-a acoperea Capitala şi sudul ţării. Intre ele erau Munţii Vrancei şi un interval de circa 100 de km, fapt care făcea dificilă cooperarea. Măsura, se pare, a fost dictată de necesitatea protejării orgoliului lui Alexandru Averescu, care, în săptămânile anterioare, fusese comandant al Grupului de armate “Sud”. După încheierea operaţiei de la Flămânda, el a revenit la comanda Armatei a II-a, iar prin crearea noii structuri s-a dorit menţinerea poziţiei anterioare, cea de comandant al unui grup de armată.

             Pentru coordonarea acţiunilor Averescu s-a întâlnit, la Bacău, cu Prezan, fapt, în sine, semnificativ, întrucât şeful s-a deplasat la subordonat şi nu invers. De altfel, generalul Prezan se considera, în continuare, subordonat Marelui Cartier General şi evita conlucrarea cu Averescu. Acest procedeu l-a nemulţumit profund pe comandantul Grupului de armate “Nord”, care, la 8/23 octombrie 1916, a notat în jurnalul său: “Am cerut explicaţiuni Armatei de Nord asupra situaţiunii şi asupra procedeului de a raporta direct Marelui Cartier General, fără ca să am cea mai mică cunoştinţă de cele petrecute. Generalul Prezan s-a formalizat, şi-mi răspunde, în termeni înţepaţi, lăsând a se înţelege că el ca, comandant de armată şi pe baza ordinelor ce are, poate corespunde direct cu cartierul general şi eu dacă voiesc să ştiu ce se petrece la armata lui, (care, momentan, era pusă sub comanda mea) să mă adresez Marelui Cartier.”

             De data aceasta generalul Averescu avea dreptate, acţiunea lui Prezan putând fi catalogată drept insubordonare după toate regulile militare. El avea obligaţia legală să se adreseze superiorului său, indiferent de sentimentele sale faţă de comandantul Grupului de armată. Diagnosticul pus de Alexandru Averescu, deşi venea din partea unui “rebel”, era absolut corect. “Să ne mai mirăm, scria el, de destrăbălarea care domneşte în rânduri?!… Este o stare de lucruri generală tristă, foarte tristă, tocmai pentru că este generală!”  Trebuie menţionat că peste câteva luni, în timpul bătăliei de la Mărăşti (1917), va fi rândul lui Prezan să se plângă de insubordonarea lui Averescu. Trebuie spus că de această situaţie nedorită s-a făcut vinovat şi Marele Cartier General, care a continuat să lucreze direct cu armatele, lăsând impresia că Grupul de armate “Nord” este doar o structură de circumstanţă. Acest fapt a sporit bănuielile comandantului Armatei a II-a că este permanent “lucrat” de mai marii zilei, favoritul acestora fiind Prezan.

              Spargerea frontului la Jiu de către trupele germane şi forţarea Dunării de către gruparea condusă de von Mackensen au creat o situaţie foarte grea pentru România. In atari condiţii, după îndelungi deliberări s-a ajuns la organizarea apărării Capitalei, printr-o ingenioasă manevră pe direcţii interioare. Organizarea “Bătăliei Bucureştiului” sau a operaţiunii de pe “Neajlov-Argeş”, cum a mai fost denumită, a fost încredinţată generalului Prezan. Generalul Averescu nu a fost consultat în privinţa acestei bătălii hotărâtoare, cum o numea I. G. Duca, şi a avut aprecieri critice asupra ideii. El considera că angajarea majorităţii forţelor de care dispunea România era riscantă, iar planul operaţiei l-a considerat utopic.

              Pe acest fond, disputa dintre cei doi a înregistrat un nou episod, cu prilejul schimbării şefului Marelui Stat Major, generalul Dumitru Iliescu, care girase funcţia până atunci, fiind total compromis. La 3/15 decembrie, în această funcţie a fost numit rivalul lui Averescu, Constantin Prezan, decizia fiind luată de regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu şi generalul Henri Mathias Berthelot. Aceştia cunoşteau bine ambiţiile politice ale lui Averescu, dorinţa sa de a ieşi totdeauna în prim plan, nemulţumirile vechi faţă de primul ministru care îl înlăturase din guvern într-un mod total inadecavat, relaţiile inamicale cu Misiunea Militară franceză şi şeful acesteia. Revolta sa din Notiţe este cât se poate de evidentă. „Chiar şi acum – scria Averescu – când apa a trecut şi de gât, se numeşte un şef de Stat Major al armatei, un ofiţer merituos în armata geniului, dar care nu a servit măcar o zi în Statul Major“.

           Examinând lucid situaţia, poate aprecia că înlocuirea lui Dumitru Iliescu din funcţie şi aducerea lui Constantin Prezan au fost soluţii binevenite în acel context. Generalul Prezan nu avea studiile, cultura şi talentul lui Alexandru Averescu, dar s-a dovedit un militar destoinic. In fond, campania din 1916 a impus două personalităţi militare, Averescu şi Prezan. Ambii au fost comandanţii cu cele mai bune rezultate, armatele lor neînregistrând insuccese mari pe front. Ambii au fost în fruntea unor iniţiative majore de a schimba cursul nefavorabil al evenimentelor. Averescu a organizat manevra de la Flămânda, iar Prezan a condus armatele române în „bătălia Bucureştilor“ . Ambele au avut la bază idei ingenioase şi ambele au fost pierdute, din cauza situaţiei generale a frontului, dar şi a unor erori de execuţie, neluarea măsurilor pentru nimicirea flotei austro–ungare, în cazul manevrei de la Flămânda, pierderea planului de operaţii în cazul bătăliei Bucureştilor, la care s-a adăugat comportarea lamentabilă a Diviziei 2/5, comandată de Alexandru Socec. 

             Confruntarea dintre cei doi valoroşi generali s-a terminat cu un rezultat de egalitate, negativ pentru România. Trebuie spus că generalul Constantin Prezan a dovedit în toată perioada cât a condus Marele Stat Major (Marele Cartier General) reale calităţi de comandant şi de stat major. Măsurile luate de el după terminarea campaniei din toamna anului 1916 şi pregătirea celei din vara anului 1917 s-au dovedit eficiente. In pofida acestei realităţi, nerecunoscută vreodată de Alexandru Averescu, supărarea şi ranchiuna faţă de nedreptatea comisă la adresa persoanei sale au rămas constante, nu numai pe perioada războiului, ci şi în anii următori. La 25 iunie 1930 ambii au fost ridicași la rangul de mareșali de catre regele Carol al II-lea.