ROMA - SUBTERANE - INSULA CAPITOL SAU ROMANA XXXX

               

In Roma antică marile imobile de locuințe, construite pentru populația săracă, sau cu poziție medie, se numeau insulae. Acestea puteau ajunge la înălțimi de până 5-7 etaje și nu aveau o siguranță constructivă corespunzătoare, atât datorită materialelor proaste folosite de proprietari, cât și datorită excesivei lor înghesuieli pe străzi înguste și nesistematizate. Acele imobile înalte s-au dezvoltatat prin suprapopularea orașului din ultima parte a existenței Republicii și începutul perioadei Imperiului. Primii împărați au fost obligați să limiteze înălțimea clădirilor, datorită neajunsurilor pe care le produceau.

Imobilul cunoscut astăzi sub numele de Insula Capitol, sau Insula Romana a fost descoperit în anul 1927, atunci când a fost demolată biserica barocă Santa Rita de Cascia. Ruinele imobilului sunt retrase față de drum, în mare parte ascunse de arbori și de treptele bisericii Santa Maria in Aracoeli.

Insula Capitol, construită din cărămidă la exterior și beton la interiorul zidului, pe cel puțin patru etaje, a fost construită la începutul sec.al 2-lea e.N. Este contemporană cu piațele lui Traian, dar are o scară modestă. Baza sa se afla la 9 metri sub nivelul actualului trotuar, iar primele trei caturi aveau destinația de magazine simple, cu perete plin spre colina din apropiere. In cel de al doilea etaj se afla un magazin mai larg, iar cel de al treilea avea un balcon ce atingea scara. Această insula este unul dintre cele mai minunate exemple existente ale unui imobil din cărămidă, spre deosebire multe altele care erau realizate din mult lemn.

In sec.al 11-lea, etajele superioare ale imobilului s-au încorporat în biserica San Biagio Mercatello, adică a pieței, arhitect fiind Boccabella. Piața se afla în apropiere începând cu sec.al 11-lea până în 1477, dată la care a fost mutată în Piața Navona.

Biserica San Biagio a fost donată de papa Alexandru al VIII-lea, în 1658, Confreeriei Sfintei Coroane a lui Iisus Christos.

O altă biserică s-a ridicat deasupra, în 1665, de către arhitectul Carlo Fontana, aceea fiind biserica Santa Rita de Cascia.

Pe timpul lucrărilor arheologice din 1927 s-a descoperit și clopotnița romană cu ferestre cu giurgiuvele., dar și o absidă cu pictură din sec.al 14-lea, reprezentând depunerea lui Christos înconjurat de Sfânta Fecioară și de Sfântul Ioan.

    Insula a fost săpată pe cele cinci-șase etaje. Parterul său a fost ocupat, ca mai totdeauna, de tabernae, de portic, sau depozite care corespundeau cu o curte centrală. In interior existau scări din lemn care conduceau la mezanin și la primul etaj. Camerele de la etajele superioare erau destinate locuirii, având podele de lemn și ferestre mici. Deoarece camerele de la etajele superioare erau mai mici, rezultă că erau destinate închirierii celor mai săraci chiriași. Aceste edificiu de cinci-șase etaje putea adăposti circa 350 de plebei, adică de două ori mai mulți decât decât cele obișnuite în acel timp și construite din mult lemn.        

ROMA - SUBTERANE - CATACOMBELE ROMANE 2 XXXX 1

                Catacombele romane, aceste locruri pline de mister purtând aerul creștinismului primar, fascinează întreaga lume încă din anul 1849, când arheologul italian G.B.de Rossi a făcut o descoperire senzațională.

In afara zidurilor Romei, el a descoperit un cimitir subteran sau catacomba, care adăpostea rămășițele ale câtorva dintre primii papi. Informat despre aceasta descoperire, papa Pius al IX-lea s-a grăbit să vadă cimitirul respectiv și cu ochii plini de lacrimi l-a întrebat pe Rossi: "Acestea sa fie cu adevarat mormintele predecesorilor mei?"

De Rossi începuse sa bănuiască existența unui cimitir în timp ce inspecta o veche capelă creștină de lânga Via Appia. Aici el a vazut o lespede de marmura pe care era o inscripție ștearsă - NELIUS MARTIR - și a dedus ca lespedea respectiva străjuise odată un mormânt creștin.

El cunoștea din surse literare ca în zonă se afla catacomba nedescoperită a Sfântului Callistus, în care erau îngropați mai mulți papi din secolul al III-lea, inclusiv unul pe nume Cornelus. Prin sanctificarea trupurilor clericilor creștini timpurii și a martirilor, catacombele au devenit cimitire subterane. 

Ele au servit si ca loc de întâlnire pentru creștini, în special înainte ca religia lor să fie recunoscută de Imperiul Roman, în secolul al 4-lea e.N.. Săpăturile ulterioare au dus la descoperiri spectaculoase. Intr-un labirint întunecat de coridoare subterane arheologul a găsit nu numai lespedea de marmură cu literele COR, care se potriveau cu Nelius Martir, dar și o criptă în care erau îngropați papii.

O catacombă este in mod obișnuit un labirint de galerii subterane, adesea săpate pe mai multe niveluri, ce duce către o serie de încăperi. Asemenea locuri de înmormântare au fost găsite și în alte părți ale Italiei, precum și în Asia Mică, Egipt și Malta. Insă termenul "catacombe" a devenit practic sinonim cu cimitirele creștine din Roma, care sunt cele mai vestite si mai mari dintre toate. S-au găsit aproximativ 40 astfel de catacombe. Cele mai vechi datează din secolul al 2-lea e.N. si sunt situate, în principal, lângă vechile drumuri ce porneau din oraș, căci legea romana interzicea înmormântările între zidurile cetății.

In ciuda persecuțiilor repetate contra creștinilor, ce au început în epoca împăratului Nero (54-68) și au continuat până la începutul secolului al 4-lea, catacombele, asemeni oricarui alt loc de înmormântare, erau considerate locuri sacre de către romani și doar rareori jefuite sau distruse..

Cele mai cunoscute si mai vizate sunt cele numite după Sfinții Callistus, Sebastian si Domitilla, toate situate lângă Via Apia, care pornește din partea de sud a orașului. De-a lungul coridoarelor înguste sunt aliniate rânduri de nișe dreptunghiulare sau "loculi" în care sunt așezate rămășițele pământești ale sfinților, ale martirilor, sau ale simplilor creștini, invelite in giulgiuri, sau acoperite cu o crustă de var. 

Tot în adâncurile întunecate ale catacombelor se aflau și cavouri de mărimi considerabile sau "cubicula", care adăposteau mai mulți morți ai aceleiași familii. Inscripții pioase și simboluri creștine, precum peștele și ancora, și fresce reprezentând pe Adam și Eva, Invierea lui Lazăr, sau alte scene din Biblie, împodobesc pereții și încălzesc atmosfera, indicând faptul că mormintele erau locuri de închinăciune îngrijite cu dragoste.

Primii creștini considerau înmormântarea o datorie sacră. După unul din primii părinți ai bisericii, Tertullian (160-225), o parte din banii colectați în fiecare lună de comunitățile creștine  erau folosiți pentru înmormântarea săracilor. Ambrozius, episcop de Milano, în secolul al 4-lea, sfătuia credincioșii, ca la nevoie să vândă vasele bisericii pentru a strânge bani ca să îngroape morții creștinește. 

Grija pentru morți era influențată de credința în înviere și de doctrina purgatoriului (învățătura doctrinară catolică). Acesta este un loc unde morții suportă pedepse și se curătă de păcate înainte de a se putea întâlni cu Dumnezeu. In această trecere ei pot fi ajutați de rugăciunile celor vii. Invers, rugăciunile celor de pe cealaltă lume aduceau binefaceri celor vii, astfel încât catacombele erau locul unde se năștea o comuniune intre vii și morți. 

Creștinii se adunau în catacombe în special cu ocazia aniversării morții unui sfânt, a unui martir, sau a unei persoane iubite. Impreună luau parte la "refrigerium", o masa consacrată memoriei persoanei respective și celebrau Euharistia. Astfel, acestor galerii subterane, împodobite cu lucrări de artă cu subiect religios, li se conferea o dimensiune sacră și ele deveneau mai mult decât morminte, In secolele următoare, pelerinii din nordul Europei și din alte părți ale continentului veneau la Roma special pentru a le vizita. 

Din faptul că au fost tipărite ghiduri speciale - itineraria - se poate deduce cât de mare era numărul vizitatorilor. Catacombele Romei erau lucrarea asa-numiților - fossores - săpători profesioniști, și au fost săpate în solul vulcanic din jurul Romei, adesea pe terenuri private deținute de proprietari bogați. Dintr-un culoar inițial porneau in unghi drept coridoare, care erau apoi legate printr-un alt culoar paralel cu primul. 

Datorită spațiului insuficient, rețeaua de coridoare se întindea până la 5 niveluri. S-a renunțat treptat la construirea de catacombe în secolul al 5-lea, când Roma a început să fie amenințată de triburi barbare. Mormintele au fost devastate de goți, în 537, si de lombarzi, în 755. Incapabili să asigure protecția moaștelor sfinților și martirilor, papii din secolele 8-I9 le-au transferat in bisericile din interiorul orașului.

In evul mediu aceste morminte subterane au fost practic uitate, interesul pentru ele fiind resuscitat în sec.al 16-lea, în special după 1578, când niște lucrători au descoperit pe Via Salaria o catacombă cu galerii multiple aflată intr-o stare de conservare foarte bună. Descoperirea a atras atenția unui anume Antonio Bosia, care datorită meticulozității cu care cerceta cimitirele a fost numit "Columb al catacombelor"..

Insă cercetarea științifică și înregistrarea datelor au fost inițiate cu adevarat doar la începutul sec.al 19-lea. In prezent, catacombele continuă să fie locuri sacre, învăluite într-o atmosferă mistică. Acestea erau locurile unde mici grupuri de creștini se adunau laolaltă murmurându-și rugăciunile ori luând parte la o pomană în fața unei fresce reprezentându-l pe Iisus înviindu-l pe Lazar, sau purtând un miel pe umăr. Căci, așa cum spune inscripția scrijelită pe un perete de unul din primii pelerini, "in acest întuneric este lumină, în aceste morminte răsună cântari".

ROMA -SUBTERANE - BASILICA SAN LORENZO IN LUCINA XXXX 2

               Biserica San Lorenzo in Lucina este o biserică titulară și o basilică minoră din centrul Romei. Bisericile titulare au fost primele biserici ale Romei, sub conducerea unor preoți cu caracter permanent și corespundeau la ceea ce se numesc astăzi parohii. Au fost cunoscute la începuturi sub denumirea de tituli sau tituli presbyterales. Ele se deosebeau unele de altele prin numele fondatorului, sau a proprietarului care donase locația din atașament pentru creștinism. In prezent aceste tituli sunt cunoscute în număr de 143 și se află sub patronajul oarecum detașat al unor cardinali-preoți care nu participă efectiv la administrarea  a lăcașului și a parohiei.

Basilica majoră și basilica minoră sunt titluri onorifice acordate unor locașuri de cult catolic, titluri cărora le corespund diverse privilegii canonice.

Titlul de Basilcă majoră ( Basilica major) este titlul acordat numai la patru basilici catolice din Roma, dintre care numai una se află în statul pontifical Vatican: Arhibasilica Sfântul Ioan in Lateran, care este catedrala episcopului Romei, adică catedrala papei; Basilica Sfântul Petru, construită pe locul trsadițional al mormântului Sfâtului Petru; Basilica Sfântul Paul din afara zidurilor, care este amplasată pe locul tradițional al mormântului Sfântului Paul; Basilica Sfânta Maria Maggiore.

Titlul de basilică minoră este acordat în Roma, și în afara ei, unor biserici celebre prin vechimea lor, sau prin mărturiile creștine pătrate, sau prin devoțiunea credincioșilor.

Basilica San Lorenzo in Licina este una dintre acestea, prin vechimea sa și rolul jucat la începuturile creștinismului în Roma. Ea este situată în Piazza San Lorenzo, cartierul Colonna (rione Colonna), la două străzi în spatele Palatului Montecitorio și foarte aproape de Via del Corso.

                                          

Biserica a fost dedicată Sfântului Laurentius, diacon roman și martir. Sub conducerea papei Sixtus al II-lea, Laurențiu a făcut parte dintre cei șapte diaconi care serveau în biserica patriarhală. Cu toate că era foarte tânăr s-a dovedit de cea mai mare încredere, așa că a primit primul rang printre diaconi, având ca sarcină trezoreria Bisericii, averile ei și distribuirea către cei sărmani. Datorită poziției lui dominante a primit și denumirea de arhidiacon. Sixtus al II-lea a fost capturat și supus martiriului la 6 august 258 e.N, iar Laurentius a reușit să distribuie averea Bisericii în numai trei zile, dar să și trimită spre Spania, la părinții săi, la Huesca, în Aragon, Sfântul Graal și alte relicve. Sfântul Graal este astăzi venerat în catedrala de la Valencia, din Spania. Cu toate acestea un Graal (pocal sfânt) mai este căutat și în prezent iar despre el se narează diverse povești fără suport documentat. Nici cel de la Valencia nu este considerat drept cel real.

La patru zile după martiriul papei Sixtus al II-lea, a fost martirizat și Laurentius, ultimul dintre cei șapte diaconi. Aceste martiraje s-au produs la comanda împăratului Valerianus. Martiriul Sfântului Laurentius a avut loc pe un grilaj înroșit în foc.

Numele adăugat bisericii de in Lucina a provenit de la matroana romană din sec.al 4-lea care a permis creștinlor să creeze un loc de cult în proprietatea ei. Papa Marcelus I-ul s-a adăpostit aici pe timpul persecuțiilor împăratului Maxentius, iar papa Damasus I-ul a fost ales în anul 366 e.N. Pe acel loc a fost consacrată o biserică de către papa Sixtus al III-lea (432-440 e.N.) şi consemnată în Liber Pontificalis. (nu se ştie dacă acea consemnare se referea la basilica San Lorenzo in Lucina sau la Basilica San Lorenzo din afara zidurilor). Biserica s-a numit titulus Licinae și a fost menționată în lucrările sinodului din anul 499 de papa Symmacus. Biserica a fost reconstruită între anii 1112 și 1131, sub papa Pascal al II-lea.

Papa Benedict al II-lea (684-685), după o restaurare a rostit ici appellatur lucinae ceea ce înseamnă că era o biserică foarte cunoscută. S-au scurs multe secole în care biserica a avut şansa multor renovări şi a multor donaţii din partea papilor. Sunt de notat şi două inundaţii ale Tibrului, care au afectat lăcaşul, la mijlocul sec.al 9-lea.

In 1606 papa Paul al V-lea a plasat biserica în subordinea Ordinul francisacanilor. Interiorul a fost complet transformat în stil baroc, în sec. al 17-lea, de Cosimo Fanzago, care a înlocuit navele laterale cu cu douiă șiruri de capele. Plafonul a fost apoi pictat de napolitanul Greuter Mometto. In sec. al 19-lea, o nouă renovare a înlocuit decorațiunile greoaie în stil baroc cu fresce executate de Roberto Bompiani, cruţându-se numai amvonul Această lucrare a fost dispusă de papa Pius al IX-lea.

Altarul principal, conceput de Carlo Rainaldi, a fost ornat cu o pictură a Crucificării de către Guido Reni. Sub altar se găsește, într-o firidă sfântă, grătarul pe care a fost martirizat Sfântul Lraurentius și fragmente de lanțuri. Conform unei inscripții de pe tronul din spatele altarului, relicvele au fost aduse de papa Pascal al II-lea. Corul este decorat cu Fecioare și Sfinți de către Placido Costanzi.

Faţada bisericii are un portic lung în faţa intrării, sprijinit pe şase coloane de granit, cu capiteluri şi baze. Coloane sunt unite în partea de sus de o arhitravă făcută dintr-o enormă coloană antică canelată. In partea sa dreaptă, mai în spate, se ridică o campanilă cu cinci nivele, dintre care cele trei superioare sunt străpunse de câte două deschideri pe latură, fiecare susținută la mijloc de câte o colonetă. In partea centrală a faţadei, sub frontonul triunghiular, este plasată o rozetă ce are de fiecare parte câte o fereastră dreptunghiulară în stil baroc.

Sub Basilica San Lorenzo in Lucina s-au făcut importante descoperiri arheologice, care au purtat pe cercetători în adâncimea locuită pe timpul împăratului Hadrianus. Zona nu a fost săpată şi cercetată în întregime datorită construcţiilor existente.

In perioada lui Augustus, Piazza San Lorenzo in Lucina de astăzi era ocupată de Campus Martius spre nord. Acolo Augustus și-a construit propriul monument funerar (mausoleu), altarul Ara Pacis, care celebra pacea instalată în imperiu pe timpul său și giganticul cadran solar (Horologium), care a servit atât ca ceas solar cât și drept calendar, marcând orele, lungimea zilelor, schimbarea anotimpurilor și drumul soarelui . Pe timpul domniei lui Hadrianus partea de nord-est din Campus Martius a devenit un adevărat cartier, la o înălţime apreciabilă faţă de o parte din suprafața ocupată de Horologium. Acesta a fost abandonat şi nu a mai fost utilizat în epoca lui Hadrianus.

Pe timpul săpăturilor din 1985, a fost străpunsă o mare sală construită în prima jumătate a sec.al 2-lea e.N. Sala avea un mozaic pavimental cu motive geometrice, datată între anii 180-200 e.N. In 1982  un Institut german a săpat un mic zid de sub peretele absidei bisericii. Zidul antic purta o pictură datată ca aparţinând mijlocului sec.al 2-lea e.N. Pictura este numai parţial vizibilă deoarece nu a fost decopertată în întregime. O descoperire foarte importantă a fost cea a baptiseriului situat la nivelul primei biserici, baptiseriu situat sub Sala Canonicilor, azi Muzeul Parohial. Nu este uşor de determinat cu precizie nivelul solului din sec.al 2-lea e.N. Nivelul Romei sub Hadrianus a crescut faţă de cel de pe timpul lui Augustus. Ceea ce este sigur este faptul că s-a descoperit o parte dintr-un apartament al clădirii (insula) care a aparţinut acelei Lucina ce a oferit adăpost, pentru reuniuni, unei prime colectivităţi creştine. Mai târziu pe acel loc s-a înălţat biserica.