ROMA-2 SANTO STEFANO ROTONDO

          Lăcașul își ridică foarte izolat greoiul său cilindru de cărămidă aparentă și este puțin cunoscut de vizitatorii Romei. Istoricul lui a generat multe controverse înre arheologi și istorici, dacă a fost urmașul uni temple , sau a răsărit direct ca biserică.

         Celor trei colonade concentrice de care a dispus de la început, papii le-au inserat patru brațe constructive ca ale unei cruci grecești. Apoi au suprimat trei și au astupat spațiile dintre coloanele exterioare. S-a instalat în centru un altar, iat Grigore cel Mare a dorit să plaseze tronul său Episcopal la intrare. Timpul nu a lăsat, ca și alte numeroase cazuri, să se realizeze toate dorințele și planurile.

Bazilica San Stefano Rotondo (italiană: Basilica di Santo Stefano al Monte Celio, latină: Bazilica S. Stephani din Caelio Monte) este o biserică veche a Romei. Denumită în mod obișnuit Santo Stefano Rotondo, lăcașul este "biserica națională" a Ungariei, dedicată atât Sfântului Ștefan, primul martir creștin, cât și lui Ștefan I-ul, primul rege sfințit al Ungariei care a impus creștinismul supușilor săi. Bazilica minoră este, de asemenea, biserica retorică a Collegiumului Pontifical Germanicum et Hungaricum.

            Cea mai veche biserică de pe acest loc a fost consacrată de papa Simplicius între anii 468 și 483. A fost dedicată Sfântului Ștefan, al cărui corp a fost descoperit cu câteva decenii înainte în Țara Sfântă și adus la Roma. Biserica a fost prima în Roma care avea un plan circular, inspirat de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Construirea bisericii San Stefano a fost probabil finanțată de familia bogată a lui Valerius, ale cărei moșii au acoperit o mare parte din Colina Coelius. Vila familiei lor se afla în apropiere. Sfântul Melanie cel Bătrân, membru al familiei, a fost un pelerin frecvent la Ierusalim și a murit acolo, astfel că familia avea legături cu Țara Sfântă.

            Biserica a fost inițial comandată de papa Leon I (440-461), data fiind confirmată de monede antice și dendrocronologie, care plasează lemnul folosit în grinzile acoperișului până în jurul anului 455 e.N., dar nu a fost consacrată decât după moartea sa. Biserica originală a avut trei ambulatorii concentrice, flancate de 22 de coloane ionice, înconjurând spațiul circular central, înconjurat de un tambur cu o înălțime de 22 mmetri și o lățime tot de 22 metri. In tambur existau 22 de ferestre, dar cele mai multe dintre ele au fost zidite la restaurarea din sec.al 15-lea. Ambulatorul central avea un diametru de 42 metri, iar cel exterior avea un diametru de 66 metri. Patru capele laterale s-au extins de la ambulatorul de mijloc până la ambulatorul exterior, formând o cruce grecească.

       Biserica a fost împodobită de Papa Ioan I-ul și de Papa Felix al IV-lea în sec.al 6-lea cu mozaicuri și marmură colorată. A fost restaurată în 1139-1143 de Papa Innocentius al II-lea, care a abandonat ambulatorul exterior și trei dintre cele patru capele laterale. A comandat trei arcuri transversale care sprijinea domul. A închis coloanele ambulatorului central cu cărămidă pentru a forma noul zid exterior și a zidit 14 ferestre din tambur.

          In Evul Mediu, Santo Stefano Rotondo era însărcinat cu Canoanele San Giovanni din Laterano, dar, pe măsură ce timpul a trecut, biserica s-a degradat. La mijlocul sec.al 15-lea, Flavio Biondo a lăudat coloanele din marmură, zidurile acoperite cu marmură și lucrările de tip Cosmas ale bisericii, dar a adăugat că, din nefericire, "Santo Stefano Rotondo nu are acoperiș". Blondus a susținut că biserica a fost construită pe rămășițele unui vechi templu dedicate lui Faunus. Excavațiile din 1969 până în 1975 au arătat că edificiul nu a fost niciodată convertit dintr-un templu păgân, ci a fost întotdeauna o biserică ridicată sub Constantin  cel Mare, în prima jumătate a sec.al 4-lea.

            In 1454, papa Nicholas al V-lea a încredințat biserica ruinată părinților paulini, singurul Ordin Catolic fondat de maghiari. Acesta este motivul pentru care Santo Stefano Rotondo a devenit ulterior biserica neoficială a maghiarilor din Roma. Biserica a fost restaurată în anii 1450 de Bernardo Rossellino, probabil sub îndrumarea lui Leon Battista Alberti.

In 1579, iezuiții maghiari s-au alăturat părinților paulinieni. Collegium Hungaricum, înființat de István Arator în 1579, a fost îmbinat cu Collegium Germanicum în 1580 și a devenit Collegium Germanicum et Hungaricum, deoarece foarte puțini studenți maghiari au putut călători în Roma din Regatul Ungariei ocupat de Turcia.

            Deși interiorul este circular, exteriorul are un plan cruciform.

          Astăzi interiorul bisericii este foarte elegant. Pereții bisericii sunt decorați cu numeroase fresce, realizate de Niccolò Circignani (Niccolò Pomarancio) și de Antonio Tempesta, care ilustrează 34 de scene de martiriu, comandate de papa Grigore al XIII-lea în sec.al 16-lea. Fiecare tablou are un titlu sau inscripție care explică scena și dă numele împăratului care a ordonat executarea, precum și un citat din Biblie. Această reclamă sângeroasă și neplăcută, mult obișnuită și în Spania, este aproape necunoscută în bisericile italiene. Gustul italian le-a proscris ca și realismul lor brutal. Italia a avut ca și Spania, asceții și misticii săi exagerați, dar aici blândețea a dominat, religiozitatea a rămas angelic indulgentă și surâzătoare.

ROMA-2 SANTA MARIA IN DOMNICA

          In fața bisericii Santa Maria in Domnica se află o piațetă dreptughiulară, cu un bazin peste care este plasată, mai sus, o barcă de marmură, realzată, fără îndoială, drept un ex-voto marin. De la această sculptură senină, bierica Santa Maria in Domnica a primit numele popular de “della Novicella”.

       In termeni locali lăcașul este amintit drept Bazilica Minori a Sfintei Maria din Domnica alla Navicella, sau pur si simplu Santa Maria in Domnica sau Santa Maria alla Navicella.

       Denumirea "în Domnica" a fost explicată în mod diferit. O interpretare este derivarea de la "dominicum" ("a Domnului") și, prin extensie, "biserică". O altă interpretare este aceea că se referă la numele de Cyriaca, o femeie creștină care a locuit în apropiere și al cărei nume denota că "aparține Domnului": "Dominica" în latină. O a treia interpretare este că numele derivă din expresia latină din dominica (praedia) ("asupra proprietății imperiale"). Denumirea "alla Navicella", despre care am amintit, desemnează că lăcașul se afla "în apropierea navei mici" romane care a fost așezată în această locație încă din antichitate, posibil ca ofertă votivă unui templu antic și pe care Papa Leo al X-lea a transformat-o într-o fâtână.

         Lăcașul în formă bazilicală, a fost construit în vremuri străvechi, paleocreștine, aproape de cazarma celei de-a cincea cohorte a vigililor Romei de pe Colina Coelius. Bazilica este menționată în registrele sinodului lui Papa Symmachus din anul 499 e.N. In anul 678, a fost una dintre cele șapte biserici atribuite diaconilor de Papa Agathius.

         Bazilica a fost reconstruită între anii 818-22 de Papa Pascal I-ul și a inclus decorarea cu  mozaic. Papa Pacal I-ul este creditat cu epoca de renovare și splendoare artistică de la începutul secolul al 9-lea.

             Familia Medici a modificat extensiv interiorul în sec.al 16-lea, pentru că unii dintre membrii familiei erau deținătorii cardinali ai arhidiaconatei de-a lungul marelui secol.

           In 1513, Cardinalul Giovanni di Lorenzo de Medici, cu puțin timp înainte de a deveni Papa Leo al X-lea, împreună cu Andrea Sansovino, a adăugat porticul de fațadă cu coloane toscane și a activat fântâna antică. El a fost urmat de Giuliano de Medici, viitorul Papă Clement al VII-lea dintre 1513-7. Giovanni de Medici a devenit Cardinal-diacon la vârsta de 17 ani în 1560, dar a murit în 1562. El a fost urmat de fratele său Ferdinando I de Medici, care a devenit și Marele Duce al Toscanei. A adăugat tavanul cu casetoane.

            Fațada bazilicii actuale este realizată în stil renascentist și are o portic cu cinci arcade separate de pilaștri de travertin, cu două ferestre pătrat și una rotundă. Timpananul poartă stema Papei Innocentius al VIII-lea în centru și pe cele a cardinalilor Giovanni și Ferdinando de Medici pe laturi. Turnul clopotului (campanila) este nevăzută din față și găzduiește un clopot din 1288. Designul fațadei (1513) a fost atribuit lui Andrea Sansovino.

Interiorul bazilicii își păstrează planul din sec.al 9-lea și constă dintr-un naos și două coridoare laterale de o lungime egală și separate de 18 coloane de granit, care s-au aflat într-un templu antic și au fost încorporate cu capitele corintice. Zidul de deasupra ferestrelor a fost pictat în frescă de Perin del Vaga, pe baza modelelor lui Giulio Romano.

          Nava are fresce de Lazzaro Baldi, iar tavanul, cu casetoane, poartă stema Medici în centru, cu reprezentări simbolice ce privesc Arca lui Noe și templul lui Solomon.

Arcul triumfal este flancat de două coloane de porfir. Mozaicurile absidei din sec.al 9-lea îl prezintă pe Christos cu doi îngeri, iar pe cei doisprezece apostoli, împreună cu Moise și Elias, ilustrați dedesubt. In semicupola absidei, Papa Pascal (cu o aureolă pătrată) sărută piciorul Preafericitei Fecioare Maria, înveșmântată ca nobilă bizantină, așezată pe tron cu Pruncul Christos și înconjurată de o mulțime de îngeri.

            Am privit atent coloanele antice, surori ale frumoaselor coloane pe care le-am iubit totdeauna, ale Forumului roman, coloane ce se avântă liber spre cer. Cele din această biserică, precum și multe altele sunt nefericite, captive și trase în triumful unui Dumnezeu nou, sortite unei închisori perpetue în penunbra bisericilor, sau a basilicilor. Această după ce cu glorie au onorat pe Junona, sau Venus.

Gândind la coloanele din bisericile văzute mi s-a impus impresia pe care am regăsit-o adesea mai târziu, aceea a unei uniuni stranii, dar adevărate, a profanului cu sacrul, a unei concilieri a antichitășii cu misticul creștin, într-o simplitate majestoasă și odihnitoare. Am simțit și trăit o gravitate sacerdotală. Nu m-a ocolit gândul, purtat de mult, că în creștinism se regăsesc multe mărturii și practici, sau frânturi de obiceiuri ale antichității.

ROMA 2 SAN GIOVANNI E PAOLO

Biserica a fost construită în 398 de către senatorul Bizante, sau de către fiul său Pammachius, peste o clădire durabilă din secolele 1-2 e.N, folosită la început drept domus ecclesiae de către o comunitate creștină și apoi ca loc de înmormântare a martirilor soldați, Ioan și Pavel, martirizați sub împăratul Iulianus, în 362. Legenda spune că cei doi martiri, Ioan și Paul au locuit și ei pe acest loc, unde au și fost uciși. Ei erau, pe atunci, demnitari la Curtea împăratului Iulianus, numit de creștini, Apostatul.

 Tot în acea casă, sau palat particular, au fost uciși și prietenii lor, Crepus și Crepinus, dar și Sfânta Benedicta, veniți pentru pentru a le duce corpul în catacombe. Cei doi martiri au fost demnitari la Curtea împăratului Iulianus, numit de creștini, Apostatul.

Biserica a fost numită Titulus Pammachii și a fost înregistrată, ca atare, în actele a sinodului deținut de Papa Symmachus în anul 499.

Lăcașul a avut un trecut frământat. A fost distrusă în timpul jafului vizigoților lui Alaric I-ul (410) și, apoi, din cauza unui cutremur (442). A fost restaurat de Papa Pascal I-ul (824) și devastat din nou de normanzi (1084). Papa Pascal al II-lea (1099-1118) a promovat lucrările de restaurare, adăugând frumosul turn clopotniță (campanila) și porticul, care a înlocuit pronaosul original. Campanila, care urcă senină spre cer este una dintre cele mai frumose din Roma.

Biserica este casa pasioniștilor (din congregașia Pasione di Gesu Cristo) și locul de înmormântare al Sfântului Paul al Crucii, fondatorul Congregașiei Passione di Gesu Cristo. Este biserica slujbei din prima vineri din Postul Mare.

Clădirea a fost remodelată în mod continuu în secolele următoare ce au urmat sec.al 12-lea. In special, intervențiile promovate, în 1715, de Cardinalul Fabrizio Paolucci au fost remarcabile. In 1951, Cardinalul Francis Joseph Spellman a refăcut fațada creștină timpurie a bisericii.

Fațada este amplă, cu un portic cu șapte spații și șase coloane subțiri. Deasupra porticului se întinde un spațiu închis și cu ferestre. Fațada se continuă în sus și în sptte față de portic cu o loggie cu cinci arcuri, cel de centri fiind mai înalt.  Arcurile sunt despărțite de coloane corintice albe.Pe intradosuri s-au găsit urme ale picturilor originale.

Biserica este de tip bazilical, având o navă centrală și șase goluri cu coridoare laterale. Nu există transept, dar nava centrală conduce direct într-o mare absidă semi-circulară.

Intre nave, stâlpii sunt îmbinați cu coloanele originale. Altarul este construit pe o adâncitură care deține rămășițele celor doi martiri. Absida este pictată cu o frescă ce prezintă pe Christos în Glorie (1588), de Cristoforo Roncalli (unul dintre pictorii numit Pomarancio); iar sub această frescă se află trei picturi: mucenicia Sfântului Ioan, mucenicia Sfântului Paul și convertirea lui Terenziano (1726), realizări ale lui Giovanni Domenico Piastrini, Giacomo Triga și, respectiv, Pietro Andrea Barbieri.

In sacristie există o pânză de Antoniazzo Roman, reprezentând pe Fecioara cu Pruncul, cu Sfinții Ioan Evanghelistul și Ioan Botezătorul și Sfinții Ieronim și Pavel.

Interiorul bisericii este amplu și elegant, cu un pavement lucios de marmură cu inseții largi de tip Cosmas. Din pavimentul sec.al 13-lea s-a păstrat mult, dar restauratorii din secal 18-lea au recostituit cu marmură gri și roșie după un desen propriu. In zona de la intrare, care este cea mai importantă supraviețuitoare a pavimentului vechi prezintă o largă rondelă de granit gri de la o coloană veche și alta de porfir.

Pe o placă înconjurată de o balustradă flexibilă se poate citi: Locus martyrii SS Ioannis et Pauli în aedibus propriis. Această placă a fost instalată în 1677 când locul a fost folosit de altarul medieval, loc considerat ca fiind mormântul martirilor.

Plafonul plat de lemn a fost instalat în 1589 și elaborat cu rozete aurite în careui. Există un panou central octogonal care conține sculpturi de lemn aurit ale lui Ioan și Pavel, cu un text care adeverea că au fost "cu adevărat gemeni". Panourile octogonale corespunzătoare din secțiunile apropiate și îndepărtate conțin heraldică. S-a executat o restaurare în 1904.

Suprafețele pereților arată ca și cum ar fi îmbrăcate în marmură policromă, dar ele au fost pictate de fapt, în acest fel, în 1911. Tot atunci s-au executat și tablouri biblice separate pe pereții navei central.

 Ferestrele aflate în partea de sus a navei centrale asigură o lumină îndestulătoare și liniștitoare. Dacă exteriorul te poartă cu gândul la începuturile creștinismului Romei, interiorul te impresionează prin eleganța unui baroc reținut. Ne-a impresionat setul de candelabre suspendate, folosite mai ales cu ocazia nunților.

Spațiile subterane ale bazilicii au fost descoperite în 1887 de către părintele Germano Sfântului Stanislaus, fost rector al Bazilicii, care a căutat mormintele martirilor Ioan și Pavel. Au fost găsite cel puțin cinci spații diferite. Acestea au constituit unul dintre cele mai bune exemple ale arhitecturii unei case romane de oameni avuți. Era o locuire vastă și frumoasă, cu fresce pompeiene, cărora cei doi frați, după convertire, le-au adăugat un lăcaș creștin și un oratoriu, unde s-au pictat simboluri evanghelice. Spațiile subterane sunt accesate din afara bisericii pe străduța îngustă și pavată cu piatră cubică, Clivus Scauri. Străduța este traversată pe deasupra  de contraforturi boltite ce sprijină latura stângă a bisericii, sprijinite de un zid vecin, tot de cărămidă

Intr-o sală, care era un spațiu de Nymphaeum, se găsește o elegantă frescă din sec.al 3-lea  ilustrând pe Persefona și alte divinități, printre Heruvimi într-o barcă (3 m x 5 m) precum  și urme ale unei alte proaspete marine și mozaicuri în arcade de fereastră. Există și teme creștine (genii înaripate, ghirlande, păsări etc.), într-un pasaj din spatele ieșirii spre Clivus Scauri. Pereții confesiunii au fost decorați cu fresce cu teme creștine (de exemplu, decapitarea Sfinților Crispus, Crispinus și Benedicta, figuri feminine și o „persoană în rugăciune“.

O piațetă, tot pietruită, păstrează o deschidere optimă către fațada bisericii și către cea a mănăstirii alăturate în partea dreaptă. Zidăria mănăstirii se ridică pe cinci etaje și are alăturată campanilla sveltă și mult mai înaltă. Campanilla are o bază paralelipipedică înaltă după care urmează șase etaje. Primul are pe latura vizibilă două fante prelungi. Al doilea etaj are două deschideri din cărămidă rotujite în partea superioară. Următoarele patru etaje au câte două deschideri despărțite de câte o colonetă albă, delicată. Pe sub faâaa mănăstirii este străpuns un gang larg de acces, închis cu un grilaj pe toată suprafața.

Piațeta complexului religios cu pereți numai din cărămidă aparentă este despărțită de Via Clivus Scauri printr-un șir de glastre mari ceramice plantate cu niște plante ce par a fi ferigi palmieri pitici. Ambientul degajă liniște și îndeamnă la reculegere.

Această biserică, minunat întreținută în exterior și elegant decorată în interior ne-a surprins în calitatea ei de moștenitoare a unui titulus. Calitățile ei artistice o detașază de izolarea în care se află într-un cartier destul de retras și de puțin populat.