ROMA-2 SANTO STEFANO ROTONDO

          Lăcașul își ridică foarte izolat greoiul său cilindru de cărămidă aparentă și este puțin cunoscut de vizitatorii Romei. Istoricul lui a generat multe controverse înre arheologi și istorici, dacă a fost urmașul uni temple , sau a răsărit direct ca biserică.

         Celor trei colonade concentrice de care a dispus de la început, papii le-au inserat patru brațe constructive ca ale unei cruci grecești. Apoi au suprimat trei și au astupat spațiile dintre coloanele exterioare. S-a instalat în centru un altar, iat Grigore cel Mare a dorit să plaseze tronul său Episcopal la intrare. Timpul nu a lăsat, ca și alte numeroase cazuri, să se realizeze toate dorințele și planurile.

Bazilica San Stefano Rotondo (italiană: Basilica di Santo Stefano al Monte Celio, latină: Bazilica S. Stephani din Caelio Monte) este o biserică veche a Romei. Denumită în mod obișnuit Santo Stefano Rotondo, lăcașul este "biserica națională" a Ungariei, dedicată atât Sfântului Ștefan, primul martir creștin, cât și lui Ștefan I-ul, primul rege sfințit al Ungariei care a impus creștinismul supușilor săi. Bazilica minoră este, de asemenea, biserica retorică a Collegiumului Pontifical Germanicum et Hungaricum.

            Cea mai veche biserică de pe acest loc a fost consacrată de papa Simplicius între anii 468 și 483. A fost dedicată Sfântului Ștefan, al cărui corp a fost descoperit cu câteva decenii înainte în Țara Sfântă și adus la Roma. Biserica a fost prima în Roma care avea un plan circular, inspirat de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Construirea bisericii San Stefano a fost probabil finanțată de familia bogată a lui Valerius, ale cărei moșii au acoperit o mare parte din Colina Coelius. Vila familiei lor se afla în apropiere. Sfântul Melanie cel Bătrân, membru al familiei, a fost un pelerin frecvent la Ierusalim și a murit acolo, astfel că familia avea legături cu Țara Sfântă.

            Biserica a fost inițial comandată de papa Leon I (440-461), data fiind confirmată de monede antice și dendrocronologie, care plasează lemnul folosit în grinzile acoperișului până în jurul anului 455 e.N., dar nu a fost consacrată decât după moartea sa. Biserica originală a avut trei ambulatorii concentrice, flancate de 22 de coloane ionice, înconjurând spațiul circular central, înconjurat de un tambur cu o înălțime de 22 mmetri și o lățime tot de 22 metri. In tambur existau 22 de ferestre, dar cele mai multe dintre ele au fost zidite la restaurarea din sec.al 15-lea. Ambulatorul central avea un diametru de 42 metri, iar cel exterior avea un diametru de 66 metri. Patru capele laterale s-au extins de la ambulatorul de mijloc până la ambulatorul exterior, formând o cruce grecească.

       Biserica a fost împodobită de Papa Ioan I-ul și de Papa Felix al IV-lea în sec.al 6-lea cu mozaicuri și marmură colorată. A fost restaurată în 1139-1143 de Papa Innocentius al II-lea, care a abandonat ambulatorul exterior și trei dintre cele patru capele laterale. A comandat trei arcuri transversale care sprijinea domul. A închis coloanele ambulatorului central cu cărămidă pentru a forma noul zid exterior și a zidit 14 ferestre din tambur.

          In Evul Mediu, Santo Stefano Rotondo era însărcinat cu Canoanele San Giovanni din Laterano, dar, pe măsură ce timpul a trecut, biserica s-a degradat. La mijlocul sec.al 15-lea, Flavio Biondo a lăudat coloanele din marmură, zidurile acoperite cu marmură și lucrările de tip Cosmas ale bisericii, dar a adăugat că, din nefericire, "Santo Stefano Rotondo nu are acoperiș". Blondus a susținut că biserica a fost construită pe rămășițele unui vechi templu dedicate lui Faunus. Excavațiile din 1969 până în 1975 au arătat că edificiul nu a fost niciodată convertit dintr-un templu păgân, ci a fost întotdeauna o biserică ridicată sub Constantin  cel Mare, în prima jumătate a sec.al 4-lea.

            In 1454, papa Nicholas al V-lea a încredințat biserica ruinată părinților paulini, singurul Ordin Catolic fondat de maghiari. Acesta este motivul pentru care Santo Stefano Rotondo a devenit ulterior biserica neoficială a maghiarilor din Roma. Biserica a fost restaurată în anii 1450 de Bernardo Rossellino, probabil sub îndrumarea lui Leon Battista Alberti.

In 1579, iezuiții maghiari s-au alăturat părinților paulinieni. Collegium Hungaricum, înființat de István Arator în 1579, a fost îmbinat cu Collegium Germanicum în 1580 și a devenit Collegium Germanicum et Hungaricum, deoarece foarte puțini studenți maghiari au putut călători în Roma din Regatul Ungariei ocupat de Turcia.

            Deși interiorul este circular, exteriorul are un plan cruciform.

          Astăzi interiorul bisericii este foarte elegant. Pereții bisericii sunt decorați cu numeroase fresce, realizate de Niccolò Circignani (Niccolò Pomarancio) și de Antonio Tempesta, care ilustrează 34 de scene de martiriu, comandate de papa Grigore al XIII-lea în sec.al 16-lea. Fiecare tablou are un titlu sau inscripție care explică scena și dă numele împăratului care a ordonat executarea, precum și un citat din Biblie. Această reclamă sângeroasă și neplăcută, mult obișnuită și în Spania, este aproape necunoscută în bisericile italiene. Gustul italian le-a proscris ca și realismul lor brutal. Italia a avut ca și Spania, asceții și misticii săi exagerați, dar aici blândețea a dominat, religiozitatea a rămas angelic indulgentă și surâzătoare.