MAREȘAL ALEXANDRU AVERESCU

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost general de armată român și comandantul unei părți a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României din acel război. A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a peste 12 opere privitoare la chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului),, membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.
Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în ținutul Bugeacului, lângă Ismail. Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. A făcut studii în Italia (la Torino) unde a fost Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895), a fost atașat militar al României la Berlin (1895-1898) și Șef al Marelui Stat Major (1911-1913). Partizan al ordinii și legalității, a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907. În 1913 a luat parte la războiul balcanic, conducând ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916), a condus Armata a II - a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917). Un episod din timpul războiului a rămas întipărit în mințile istoricilor: în timpul războiului se zvonise că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea. Jignit de neîncrederea suveranilor, Averescu și-a dat demisia, dar peste câteva zile regina Maria îl cheamă în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele.
Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului). În anul 1930 Alexandru Averescu și vechiul său rival, Constantin Prezan, sunt înaintați la rangul de mareșali.
Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand, iar o dovadă de prețuire a fost momentul unei destăinuri: când regele se afla pe patul de moarte a poruncit ca Averescu să vină la el și să fie lăsați singuri. Înainte să moară, regele i-a declarat: "Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă". Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Moare în octombrie 1938 la București. A fost membru de onoare al Academiei Române.

Una dintre piesele de seamă ale Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti este bastonul de mareşal înmânat de regele Carol al II-lea lui Alexandru Averescu, în toamna lui 1930. Iată o scurtă istorie a gradului de mareşal în România.

In istoria ierarhiei militare româneşti, gradul de mareşal a apărut la 1 decembrie 1918, când regele Ferdinand devenea mareşal, în calitatea sa de comandant al Armatei române.

Suveranul îşi exprimase atunci gândul ca el să fie acordat şi generalilor de corp de armată care contribuiseră la victorie, însă circumstanţele nu erau propice. Dintre ofiţerii aflaţi în gradul cel mai mare în ierarhia militară românească şi putând să devină mareşali, Alexandru Averescu demisionase în 1918 şi intrase în politică, Constantin Prezan trecuse în rezervă şi se retrăsese din viaţa publică, iar Eremia Grigorescu murise în 1919.

Ideea a fost reluată în 1930 de către proaspătul rege Carol al II-lea, care-şi dorea el în­suşi să fie ma­reşal. Aşa se face că, în iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului votau instituirea, începând cu data de 14, a demnităţii de mareşal.

Ea era onorifică şi se conferea capului oştirii şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. În această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia Grigorescu, nu mai trăia.

In perioada 22-29  octombrie 1930, la Sighişoara s-au desfăşurat manevrele regale de toamnă. In acest cadru ostăşesc, în ziua de 25, regele Carol al II-lea era învestit cu noua demnitate. Peste cinci zile, proaspătul rege-mareşal acorda aceeaşi demnitate, însoţită de însemnele cuvenite, bătrânilor generali Alexandru Averescu şi Constantin Prezan. La 10 mai 1940, pentru a accede el însuşi la gradul de mareşal, generalul Ion Antonescu îl învestea cu gradul de mareşal pe regele Mihai I, în calitatea sa de şef al armatei. Astăzi el este singurul mareşal român în viaţă. La 21 august 1941, pentru servicii aduse patriei, regele îl investea, la rândul său, pe generalul de armată Ion Antonescu cu acelaşi grad.
A costat 500.000 de lei
Dintre cele şapte bastoane şi cărţi de mareşal ale României (Regele Carol al II-lea a învestit şi pe Alexandru al Iugoslaviei cu această demnitate) nu se mai păstrează astăzi în ţară decât cartea de mareşal a lui Constantin Prezan şi bastonul lui Alexandru Averescu, aflate în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti.

Bastonul de mareşal al lui Alexandru Averesecu a fost executat (împreună cu celelalte două acordate în 1930) de către Casa Falise din Paris (cea care realizase şi bastonul regelui Ferdinand, în 1918). A costat 67.500 de franci francezi, adică 447.587 de lei. Impreună cu taxele vamale şi cele de transport, costul realizării bastonului a ajuns la 500.000 de lei.(1930)

Bastonul lui Averescu e din aur, cu titlul de 750‰. Are forma unui tub cilindric, având la capete două capace. Corpul propriu-zis are lungimea de 49,7 cm; pe o lungime de 39, 9 cm este acoperit cu catifea purpurie (astăzi roasă de vreme), pe care sunt brodate, în fir auriu, patru acvile şi cinci capete de bour, dispuse în şiruri verticale, alternânde.

Cele două capace, tronconice, sunt goale pe dinăuntru şi au filet la diametrul mic, având o lungime de 4,7 cm. Capacul superior are deasupra stema mare a României, înconjurată de două cununi de frunze de lauri, iar pe laterală înscrisul: „Nihil sine deo“. Capacul inferior are deasupra crucea Ordinului Mihai Viteazul, în mijlocul căreia se află cifra încoronată a regelui Carol II, fiind înconjurată de două cercuri concentrice. Pe cercul exterior e incizat numele atelierului care a produs bastonul: „Falize Anciens Joalliers de la Couronne de France“; lateral, textul „Mărăşti“.