MIHAI I-ul - DESTIN POTRIVNIC

Născut pentru a fi Rege, Mihai I de România a avut parte de un destin nefericit, adaptat  statutului mioritic al ţării în care s-a născut. A domnit în două rânduri, de fiecare dată foarte puţin pentru a putea să-şi pună în valoare calităţile de conducător.



Carol al II-lea şi Mihai I-ul



A asistat la depravarea morală şi la abdicarea tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a plecat pe uşa din dos a istoriei cu un tren format din 12 vagoane, încărcate cu o avere considerabilă. L-a suportat cu tact pe Ion Antonescu, care avea acelaşi grad, de „Mareşal”, ca şi Regele şi care comanda discreţionar Armata, deşi militarii juraseră pentru Rege şi pentru Ţară.



Carol al II-lea şi Mihai I-ul



S-a dovedit însă a fi un comandant ferm al Armatei române, în noaptea de 23 spre 24 august, când a ordonat printr-un comunicat radiodifuzat să se întoarcă armele împotriva Reich-ului nazist. A strâns din dinţi atunci când bolşevicul Vîşinski a bătut cu pumnul în biroul regal, cerându-i imperativ să abdice.

A trecut şi peste momentul odios al ameninţării cu un pistol, gest comis de către Petru Groza, sau după alţii de către Gheorghiu-Dej. Nu le-a răspuns celor care îl vroiau plecat: „Împuşcaţi-mă!”, pentru că a preferat să rămână în viaţă şi să încerce să ajute la refacerea ţării în cazul în care – aşa cum se auzea – vor veni americanii să alunge cizma rusească.

Destinul trist al Regelui i-a năruit speranţele pentru că venirea americanilor s-a dovedit a fi o „gargară” demagogică cu care şi-au clătit gura americanii, ori de câte ori s-au adresat ţărilor aflate dincolo de Cortina de Fier. Mihai I a stat departe de România vreme de o jumătate de veac. Moartea, pe care refuzase să o cheme cu glonţul rusesc, nu s-a apropiat de bătrânul Rege, permiţându-i să trăiască şi să se bucure la bătrâneţe de ţara pe care fusese forţat să o părăsesca pe 30 decembrie 1947.



Nunta Regelui Mihai I-ul cu Regina Ana - 1948



Un general coboară din cer

In după-amiaza zilei de 6 iunie 1930, pe pista aerodromului de la Pipera a aterizat un avion din care a coborât cetăţeanul Carol Caraiman, fostul principe moştenitor al României, îmbrăcat în uniformă de general. Pista aerodromului era păzită de un singur soldat, înarmat cu o carabină simplă, model 1922, „foc cu foc”. Când a văzut că din cer coboară un general, bietul om a luat poziţia „drepţi” si i-a dat acestuia onorul, permiţându-i să pătrundă fără nicio problemă pe teritoriul naţional. La acea vreme, cetăţeanul Carol Caraiman se afla în afara legii şi nu avea dreptul să pătrundă în ţară. A doua zi, pe 7 septembrie 1930, generalul-impostor s-a prezentat la Palatul Cotroceni, reşedinţa Primului-ministru Iuliu Maniu. Din acest moment, istoria s-a scris cinic în doar câteva minute. În loc să dea ordin să fie arestat pentru pătrunderea frauduloasă în ţară, Primul-ministru Iuliu Maniu l-a primit pe cetăţeanul Carol Caraiman cu onoruri. Nu a fost vorba de o laşitate de moment, pentru că Iuliu Maniu avea cunoştinţă de sosirea Regelui în ţară şi hotărârea acestuia de a îl ajuta să revină fusese deja luată. Fără sprijinul lui Iuliu Maniu, simplul cetaţean Carol Caraiman nu ar fi ajuns niciodată Rege, detronându-l pe propriul său fiu. Pe 8 iunie 1930, acesta era proclamat Rege de către Parlament. În numai trei zile s-a scris istoria pentru următorii douăzeci de ani şi oricât de mare martir a fost declarat ulterior Iuliu Maniu, vasalitatea necondiţionată a acestuia a adus mult rău în viaţa românilor. Poate că ar fi murit mai puţini soldaţi pe front şi poate că România ar fi iesit cu un alt statut din război. Îi putem acorda o circumstanţă atenuantă, dacă admitem că nu avea de unde să ştie că viitorul Rege va aduce mult rău ţării sale. Pentru conştiinţa lui Iuliu Maniu ar fi fost mult mai bine să facă un gest simplu, firesc pentru funcţia pe care o deţinea în iunie 1930: să respecte legea. Indiferent dacă nu a făcut-o din laşitate sau neştiinţă, consecinţele ulterioare gestului său au fost dezastruoase pentru România. De altfel, la puţin timp după înscăunarea sa, Carol al II-lea l-a înlăturat cu brutalitate de la conducere, dovedindu-se astfel că soarta celor care pleacă spinarea pentru a săruta cu slugărnicie cizma stăpânului, se sfârşeşte întotdeauna prost, în culisele istoriei.

Un penis mare şi o politică dictată de alcov

Destinul Regelui Mihai I a fost legat organic de cel al tatălui său, Regele Carol al II-lea. Inteligent şi cult, dar dominat de un spirit aventurier labil, nepotul sobrului Rege Carol I a avut în viaţă o dominantă de necontestat: pasiunea permanentă pentru femei. Din acest punct de vedere, natura îşi spusese cuvântul, înzestrându-l pe Rege cu un penis generos, despre care contemporanii mărturiseau că era de dimensiuni „foarte mari”.



Mihai I-ul şi Carol al II-lea



Alţi contemporani afirmă că Regele Carol al II-lea ar fi suferit de priapism, o erecţie prelungită care îl obliga să îşi satisfacă permanent dorinţele sexuale. „Al doilea Terente” al României ieşea seara cu maşina regală, un Buick decapotabil, pe bulevardele Bucureştiului, pentru a racola prostituate. După ce acest obicei a devenit obişnuinţă, prostituatele Bucureştiului au început să îl evite din cauza „dotării” prea generoase şi din cauza zgârceniei exagerate a Regelui, de regulă „fericita” aleasă, plecând de la Palat cu o hârtie de 500 sau 1000 de lei. La data proclamării ca Rege al României, Carol Caraiman avea în spate un trecut sentimental furtunos: o căsătorie cu Zizi Lambrino, încheiată în secret şi anulată de Parlament, o căsătorie legală cu Principesa Elena a Greciei, mama lui Mihai I şi nenumărate alte aventuri. Pentru femei, Carol a renunţat de două ori la tron, o data în 1919 pentru Zizi Lambrino si a doua oară pentru Elena Lupescu în 1923. Amanta evreică a Regelui se pare că a fost singura femeie care îl putea satisface şi suporta, devenind femeia fatală a  vieţii sale. Pentru Elena Lupescu, Regele era în stare să facă orice, prestaţia acestuia fiind influenţată decisiv de către amanta sa, care îî impunea din alcov toate deciziile politice. Prestaţia Regelui a avut în mod permanent puternice tente „lupesciene”.

In umbra lui Ion Antonesu

După destrămarea Regenţei şi proclamarea lui Carol al II-lea drept Rege, Mihai I a fost recompensat cu titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia. În perioada 1930-1940, Mihai I şi-a trăit adolescenţa departe de mama sa, principesa Elena, exilată cu forţa de către Carol al II-lea în Italia. A beneficiat totuşi de o educaţie aleasă, pentru studiile viitorului Rege fiind înfiinţată o clasă specială formată din elevi de excepţie.



Mihai I-ul şi mareşalul Antonescu în sala tronului



Destinul a hotârât ca Mihai I să devină Rege,  după doar 10 ani de domnie ai tatălui său. Deşi în perioada războiului, Mihai I a domnit cu puteri depline, despre Rege s-a vorbit foarte puţin în timpul Războiului, datorită dictaturii personale impusă de Mareşalul Ion Antonescu. Momentul crucial al domniei tânărului Rege l-a reprezentat arestarea Mareşalului Ion Antonescu în noaptea de 23 spre 24 august 1944 şi ordinul dat Armatei Române de întoarcere a armelor împotriva Wermachtului german. Vocea care s-a auzit la Radio în acea noapte a fost vocea Regelui Mihai I, care a dat ordin soldaţilor să întoarcă armele în calitate de comandant al Armatei. Importanţa gestului lui Mihai I pentru viitorul României şi al Europei a fost covârşitoare. Al Doilea Război Mondial s-a scurtat cu şase luni, zeci de mii de vieţi omeneşti fiind salvate. România a recăpătat ceea ce îi fusese luat cu forţa în 1940, nordul Ardealului, reîntregindu-şi teritoriul. Momentul 30 decembrie 1947, când Regele a abdicat, nu poate fi judecat, decât printr-o transpunere emoţională şi obiectivă în acel timp, în spiritul şi ambianţa acelei epoci. Acest lucru nu poate fi realizat decât apelând la o doză necesară de inspiraţie, calitate pe care nu toată lumea o are la dispoziţie.

Trebuie să gândeşti şi să simţi – în limite aproximative! – în mod identic cu contemporanii acelei epoci, pentru a emite nişte judecăţi de valoare. Preşedintele Traian Băsescu a avut un dram de inspiraţie, atunci când l-a catalogat pe Regele Mihai I, drept făptuitorul unui „act de trădare” la 30 decembrie 1947, momentul abdicării sale.



O variantă de steag (de stemă) de după abdicarea regelui



Opinia lui Traian Băsescu punctează un moment greu din istoria românilor, în cadrul căreia Regele Mihai I şi-ar fi putut câştiga un loc merituos, pe care nu i l-ar purea tăgădui nimeni. Indiferent de opţiunea unor republicani sau regalişti, regele a greşit când a acceptat prea uşor o abdicare ce nu fusese cerută de tartorul Stalin. Probabil ca abdicarea să fi survenit mai târziu.  Trecutul nostru, care aşa cum a fost, cu bune şi cu rele, este sfânt, definindu-ne ca naţie.

Oricum, Mihai I-ul al României este unul din bărbaţii de seamă ai neamului. Şi aşa trebuie să rămână. Nu mor Regii, când vor politicienii!