Cea de a doua problemă teritorială impusă prin primele puncte ale proiectului de tratat şi reluată apoi la 27 februarie 1918 a fost cedarea Dobrogei către bulgari. Aceasta era răsplata revendicată de bulgari ca preţ al colaborării la război alături de Puterile Centrale. In această pretenţie era sprijinită, fără nici o rezervă, de unguri, bucuroşi de orice slăbire a României. Ca atare Puterile Centrale hotărâseră ca o condiţie „sine qua non“ a păcii, ca România să cedeze Bulgariei nu numai Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul alipit în 1913, ci toată Dobrogea veche, până la gurile Dunării, în nord. Acest fapt era şi el o încălcare cinică a principiului păcii fără anexiuni şi un adevărat asasinat economic, prin răpirea ieşirii la mare a României.
Protecţia Bulgariei nu putea fi motivată în nici un fel, nu avea bază de legitimare istorică sau economică. Statistica română din 1913 a înregistrat o populaţie română de 216.435 de români faţă de numai 51.140 de bulgari pe lângă alte minorităţi mult mai restrânse. Nici lucrările ştiinţifice bulgare nu puteau să susţină o preponderentă populaţie bulgară în Dobrogea. Un oarecare autor, Işivkov, cel mai avizat a afirmat că în Dobrogea nu se aflau decât cel mult 50.000 de bulgari. El spunea: „A crede că sunt mai mult de 50.000 de bulgari, în Dobrogea, ceea ce se întâmplă des, înseamnă să ne înşelăm în chip grosolan“.
Istoriceşte, Dobrogea nu a aparţinut niciodată unui stat bulgar. Din stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit (Bizanţ) a trecut în stăpânirea română a lui Mircea cel Bătrân, iar apoi în mâna turcilor. După cinci sute de ani istoria a făcut un act de dreptate şi România a luat Dobrogea de la turci.
Din punct de vedere economic, Dobrogea este vitală pentru economia României prin ieşirea la mare, la comerţul mondial. Desigur că bulgarii au reacţionat printr-o întreagă serie de publicaţii argumentând că portul Constanţa nu era principalul port al României şi că volumul cel mare de comerţ s-ar fi realizat prin porturile dunărene. La data tratativelor de pace se ştia că, în 1912, din totalul mărfurilor exportate prin Constanţa se scurseseră 1.240.459 tone, prin Brăila 552.949 tone, iar prin Galaţi 290.455 de tone.
Dobrogea reprezenta la aceeaşi dată o operă de civilizaţie de care România era mândră, rezultatul unei munci intensive de aproape o jumătate de veac.
Bulgarii, ocupanţi ai Dobrogei prin brigandaj militar şi conştienţi de slăbiciunea argumentelor de tot felul, au organizat un simulacru de „Congres al popoarelor din Dobrogea“, sfătuiţi de ministrul german de externe Kühlmann. Congresul ținut la Babadag, a fost un fiasco, deoarece din cei 270 de „delegaţi“ nu s-a găsit nici un nume românesc, grecesc, evreiesc sau german ci cel mult 13 nume ruseşti şi 13 nume turceşti. Majoritatea populaţiei române luase calea pribegiei, iar din românii rămaşi, o bună parte fuseseră deportaţi în Bulgaria, iar restul se aflau sub teroarea armatei bulgăreşti. Cu o astfel de manifestaţie ridicolă bulgarii aveau naivitatea să creadă că pot păcăli Europa. Un al doilea Congres s-a ţinut tot la Babadag, în iulie 1918, pentru a protesta împotriva soluţiei de a nu se da toată Dobrogea bulgarilor. Cu timpul părerile celor din conducerea Puterilor Centrale evoluaseră împotriva dorinţelor bulgăreşti şi ale primelor promisiuni. Prin tratatele lor Puterile Centrale se angajaseră să dea bulgarilor, în caz de succes, Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul şi sudul Dobrogei vechi, până la o linie ce ajungea la câţiva kilometri sud de calea ferată Cernavodă-Constanţa.
Pe timpul tratativelor bulgarii au recurs la şantajul că vor rupe alianţa cu Puterile Centrale dacă nu li se va da toată Dobrogea. Ei se întemeiau pe o afirmaţie oarecare şi frivolă a lui Wilhelm al II, pe care acesta o făcuse la Potsdam, cum că bulgarii vor avea toată Dobrogea împreună „cu frumosul oraş Constanţa“. Ministrul bulgar se grăbise să anunţe promisiunea în Sobranie, în interesul popularităţii sale, cu mult înainte de începerea tratativelor de pace. Pe de altă parte, ministrul de Externe al Germaniei de atunci a făcut cunoscut premierului bulgar, Radoslavov, că nici o convenţie nu obliga Germania şi pe aliaţii săi la cedarea Dobrogei întregi. Wilhelm al II-lea i-a făcut şi el observaţie pentru acea indiscreţie. Czernin a afirmat că nimeni nu s-a sinchisit de gravitatea angajamentelor de la începutul războiului.
Pe de altă parte nici un scrupul nu împiedica Puterile Centrale de a satisface pe bulgari. Formula aprobată pe linie militară, politică şi gazetărească era aceea că: „Datoria noastră este să menţinem Bulgaria în alianţă“. Cu aceasta se dădea satisfacţie unui aliat şi se pedepsea „ţara trădătoare“, adică Romania. Totuşi, în cursul tratativelor s-au născut două dificultăţi. Germania avea mari interese privind gurile Dunării şi Marea Neagră şi nu vroia să rămână la discreţia bulgarilor. Pentru rezolvare s-a găsit formula „accesului comercial al României la Marea Neagră prin calea ferată Cernavodă-Constanţa“. Părea o concesie făcută României, dar în realitate preţul era de cel mai mare interes pentru Germania, iar calea ferată dată românilor trebuia să servească drept „teritoriu de tranzit german“ prin tratatul de pace.
A doua dificultate, mult mai gravă, s-a ivit din partea turcilor care nu puteau cere bucăţi din Dobrogea, dar cereau să li se restituie malul drept al râului Mariţa, în faţa Adrianopolului, pe care fuseseră nevoiţi să-l cedeze bulgarilor în 1915 pentru a le cumpăra intrarea în război alături de Puterile Centrale. Turcii mai cereau pe deasupra o bucată din Tracia, până la râul Mesta.
Külhmann şi Czernin nu au putut rezolva împăcarea aşa că problema s-a transferat la Berlin şi la Cartierul General german de la Spa, care simpatiza cu turcii. Acolo s-a adoptat o soluţie temporară prin care Bulgaria urma să primească Cadrilaterul şi o fâşie din sudul judeţului Constanţa până aproape de calea ferată Cernavodă-Constanţa, aşa cum fusese stipulat în tratatul încheiat cu Austro-Ungaria. Partea de nord a Dobrogei, până la gurile Dunării, revenea în condominium celor patru puteri aliate, urmând ca atribuirea definitivă să se rezolve mai târziu. Insă, imediat, Puterile Centrale au dat bulgarilor o contra-chitanţă secretă, prin care cedau acesteia toate drepturile asupra părţii lor, în momentul când diferendul cu turcii se va fi aplanat.
Soluţia era de natură a despuia România definitiv de provincia transdanubiană, cu 350.000 de locuitori în majoritate români, şi adusă la civilizaţie prin muncă românească.
După scurgerea a şase luni, pentru premierul bulgar Radoslavov a venit şi pedeapsa semnării acestui jaf. El a trebuit să fugă în străinătate travestit ca să scape de furia poporului bulgar, care suferise o înfrângere meritată. După ce Bulgaria a cerut încheierea armistiţiului (29 septembrie 1918), soldaţii bulgari s-au răsculat, au ocupat oraşul Radomir şi au proclamat republica. In perioada următoare guvernul bulgar a fost condus de Alexandār Malinov.
In acelaşi timp, la 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice iscăleau la Berlin protocolul prin care Dobrogea, inclusiv partea nordică care prin Pacea de la Bucureşti fusese atribuită puterilor inamice în condominium, s-a cedat în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar se aplanase. Patru zile mai târziu, delegatul bulgar Koluşev sosea la Sofia cu preţiosul document în mapa diplomatică. Dar în aceeaşi zi, la Salonic se iscălea un alt act mult mai important. Bulgaria capitula şi ieşea din luptă după grave înfrângeri aplicate de Aliaţi pe frontul de sud. In această situaţie Dobrogea a aparţinut "de drept" Bulgariei numai în scurtul timp cât îi trebuise documentului să facă călătoria de la Berlin la Sofia.
Câteva zile mai târziu, ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavov şi ceilalţi complici din anturajul său cu care urzise politica lui criminală împotriva României.
Verificat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu