ROMANIA - Primul Război Mondial – În stare de război cu Rusia sovietică BBB X

Armatele ruse dezarmate şi izgonite de pe teritoriul Moldovei până spre sfârşitul lui ianuarie 1918, în care acţionau cu ardoare elementele bolşevice, s-au dedat la excese pe teritoriul tânărului stat moldovenesc care se înfiripa la Chişinău. La 27 ianuarie 1918, armata română, chemată în ajutor de Republica Moldovenească intra în Chişinău, iar către sfârşitul lunii februarie ultimele formaţiuni militare ruseşti erau aruncate peste Nistru.

Acţiunea hotărâtă a armatelor române, atât pe teritoriul Moldovei, cât şi al Basarabiei, a produs multă supărare la Petrograd. Incă înainte de lunile ianuarie şi februarie 1918, conducătorii bolşevici nu iertau României decizia ei de a fi rămas credincioasă statelor „burgheze“ din Occident şi de a nu fi acceptat cooperarea cu revoluţia bolşevică a noii Rusii.

Pe când în Consiliul Republicii Ruse din Petrograd, ministrul de Externe, Tereşcenko, partizanul lui Kerenski, susţinea legitimitatea revendicărilor româneşti şi aducea omagii sacrificiului României şi lealităţii cu care îşi îndeplinea toate delegaţiile, cu toate suferinţele ce le îndură „mai cu seamă din cauza propriei noastre (a ruşilor) slăbiciuni“, Sovietul Deputaţilor lucrătorilor şi soldaţilor, în care predominau elemente bolşevice, trimetea la conferinţa socialistă interaliată, de la Paris, proiectată pentru octombrie 1917, pe un anume Skobelev. Acela avea indicaţii precise în care interesele României erau neglijate şi chiar batjocorite. Indicaţiile nu vorbeau de chestiunea românilor din provinciile subjugate, într-un program în care se vorbea de eliberarea şi autonomia popoarelor asuprite. Pe de altă parte indicațiile prevedeau ca „România să fie restabilită în fostele ei graniţe, cu obligaţia să dea autonomie Dobrogei, care va fi liberă să dispună de soarta ei“.

Era vorba de un atentat la însăşi integritatea teritorială a ţării, încă înainte de bătaia pe care o luaseră trupele ruse în retragere.

La 7 ianuarie 1918, guvernul bolşevic al Rusiei a rupt toate angajamentele luate şi respectate de guvernele anterioare. In ceea ce priveşte România, considerată ca bastion al burgheziei reacţionare şi cap de pod al puterilor occidentale împotriva revoluţiei ruseşti, atitudinea noului guvern, al lui Lenin-Troţki era foarte duşmănoasă.

Inspiratorul acestei politici ruseşti era Cristu Racovski, prietenul personal al lui Troţki şi fost activist socialist prin România, expulzat. Acel Racovski era în guvernul sovietic un fel de consilier pentru afaceri române. El a dus o activitate dezlănţuită de pregătire şi conducere a marinarilor români din porturile Dunării şi Mării Negre, precum şi o activitate mârşavă de represalii îndreptate împotriva fruntaşilor români refugiaţi în Rusia de teama ruperii frontului german din sudul Moldovei. Racovski a avut un rol important în determinarea ostilităţii şi a urii guvernului de la Petrograd împotriva României şi a guvernului ei.

Dârzenia cu care guvernul român a preîntâmpinat şi reprimat încercările de la Iaşi de atac împotriva regelui şi generalului Şcerbacev, dar, mai ales, operaţia de curăţire ruşinoasă a trupelor bolşevizate atât din Moldova cât şi din Basarabia, cu o lună mai târziu, au iritat coleric guvernul bolşevic. Petrogradul a iniţiat o serie de măsuri de represalii împotriva României, la instigaţia lui Racovski.

La 13 ianuarie 1918, Diamandy, ministrul român la Petrograd a fost arestat chiar în localul legaţiei române şi închis apoi împreună cu tot personalul legaţiei în închisoarea fortăreaţă Petropavlovsk, Bastilia rusească.

Invinuirea era legată de lipsa de atenţie pe care o manifesta guvernul român faţă de şefii aleşi şi ai armatelor ruse şi comitetelor de soldaţi.

Reprezentanţii diplomatici străini din Petrograd au protestat unanim împotriva acestei încălcări a unor principii elementare ale dreptului internaţional. Ca urmare misiunea română a fost pusă în libertate după trei zile şi expulzată.

După numai trei zile de la încălcarea legaţiei române, guvernul sovietic, la 16 ianuarie 1918, a trimis guvernului român un ultimatum prin care cerea să se răspundă în 24 de ore la acuzaţia că ar fi comis nişte pretinse acte arbitrare împotriva armatelor ruse. De fapt nu era vorba de acte arbitrare ci de izgonirea ruşinoasă şi dezarmarea acelor armate bolşevice trădătoare ale alianţei. Guvernul român a răspuns precis, pentru a restabili adevărul, arătând că „măsurile luate de guvern s-au mărginit la înlăturarea conflictelor de pe teritoriul român şi la împiedicarea retragerii dezordonate care aveau ca urmare acte de jaf şi devastări“.

Ultimatumul rus mai învinuia guvernul român de arestarea „unor ofiţeri austrieci poftiţi ca oaspeţi la regimentul rus 194“. Guvernul român a răspuns ca „ofiţerii austrieci găsiţi înapoia frontului au fost reconduşi la posturile inamice, deşi, după stipulaţiile armistiţiului, trebuiau să fie luaţi prizonieri“.

Legat de arestarea lui Diamandy, guvernul român a trimis cancelariilor europene un protest în care arăta situaţia exactă a raporturilor dintre ruşi şi români precum şi sacrificiile făcute de ţară pentru hrana armatei ruseşti pentru care se livraseră 96.000 de vagoane de aprovizionări. Numai în oraşul Iaşi, soldaţii ruşi în trecere, au primit la sfârşitul lunii octombrie 1916 o medie de 25.000 de pâini pe zi, iar spre sfârşitul lui decembrie 1917, Corpul XXX rus, întorcându-se disciplinat şi fără provizii în Rusia a primit de la autorităţile române hrana pe două zile. Petrogradul reclama tocmai inversul situaţiei, adică confiscarea de către români a aprovizionărilor ruse şi căuta să inducă membrilor Antantei o bănuială a trădării aliaţilor de către români, mai ales că în acele zile şi luni se desfăşurau tratative de pace prin armistiţii succesive cu inamicii germanici, tratative începute la 9 decembrie 1917, tocmai datorită trădării trupelor ruse bolşevizate.

La 26 ianuarie 1918, ca urmare a intervenţiei trupelor române în Basarabia guvernul sovietelor a rupt relaţiile cu România. O radiogramă a lui Troţki vestea lumea că: 1.– Relaţiile cu România sunt rupte. Membrii legaţiei române şi toţi agenţii autorităţilor române vor fi expulzaţi pe drumul cel mai scurt; 2.– Tezaurul în aur al României, care se găseşte la Moscova, nu va putea fi obţinut de „oligarhia română“. Consiliul Comisarilor îşi lua asupra sa toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis poporului român; 3.– Fostul comandant al trupelor ruse de pe frontul român, generalul Şcerbacev, care a luat poziţie în contra revoluţiei, a fost declarat duşmanul poporului şi pus în afară de lege.
Insuşirea voalată a Tezaurului românesc a reprezentat încălcarea onoarei statului rus sovietic. Pentru a justifica această jefuire guvernul bolşevic a dat explicaţia că România ar cere restituirea tezaurului pentru ca să-l transfere generalilor „albi“ din Rusia de Sud – Keledin, Denikin, etc. – ca aceştia să-şi poată constitui şi întreţine armatele de voluntari antibolşevice.

In acele momente grele, când România căuta căi să evite Pacea de capitulare în faţa Puterilor Centrale, Rusia bolşevică îi dădea o lovitură mârşavă pe la spate. România rămânea o insulă de respect pentru angajamentele luate faţă de Antantă, dar cu toate căile închise pentru primirea unor ajutoare. Nu putea decât să dea drumul unui strigăt de durere ca al lui Kosciusko în faţa patriei sale poloneze: „Dumnezeu este prea sus şi Franţa prea departe“.

In acel decembrie 1917 când Antanta vedea în ce situaţie se afla România, deşi iritat, premierul Clemanceau a exclamat şi el: „Nu pot da României o Franţă vecină“.

De altfel odată cu intrarea României în război, în august 1916, nici unul dintre aliaţii din Antantă nu-şi dusese la îndeplinire obligaţiile luate prin tratat, aşa că în câteva luni România a devenit o victimă sigură în mâinile inamicilor germanici. Ruşii nu au trimis forţele necesare şi pregătite pentru apărarea Dobrogei şi a României dinspre sud, frontul aliat din sudul Peninsulei Balcanice, condus de generalul Sarrail nu a făcut mai nimic ca să reţină armatele bulgare, iar pe frontul rusesc cu germanii şi pe cel apusean din Franţa nu s-au produs ofensive puternice care să reţină ocupate efectivele Puterilor Centrale.