Odată stabiliţi pe linia râului Tisa, românii au trebuit să analizeze opţiunile pentru acţiunile ulterioare. Relativa uşurinţă cu care dăduseră peste cap rezistenţa ungară determina tendinţa de continuarea drumului către Budapesta. Se pare că şi generalul francez Franchet d'Esperey era de acord cu o astfel de soluţie a operaţiunilor române.
I.I.C.Brătianu, Vaida-Voevod şi alţi membri ai delegaţiei române de la Paris pregăteau terenul şi priveau cu încredere o astfel de evoluţie a evenimentelor. Ei se sprijineau de acum pe o armată antrenată şi dotată care se opusese cu succes lui Mackensen şi care cu efective reduse eliberase Basarabia şi Bucovina de bolşevici.
Cu toate acestea au început să apară îndoieli. In primul rând nu exista o motivaţie de natură etnică pentru a înainta dincolo de Tisa. Fără o participare Aliată, românii ar fi fost pasibili de acuzaţia de imperialism. Liderii Aliaţi de la Paris nu cădeau de acord asupra unei acţiuni comune în Ungaria, iar Clemanceau nu dorea să acţioneze singur deoarece francezii erau deja consideraţi drept catalizării operaţiunilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Pe de altă parte apăruseră probleme în Bulgaria şi Clemanceau dorea să trimită acolo trupele franceze disponibile. In al doilea rând, Brătianu a gândit că nu ar fi înţelept să contribuie la stabilizarea situaţiei din Ungaria şi la apariţia unui guvern puternic la Budapesta. Un astfel de guvern era cerut de Vaida-Voevod abia după încheierea păcii. In al treilea rând şi poate cel mai important pentru oprirea pe Tisa a înaintării române, a fost faptul că a apărut o îngrijorare română privind situaţia de la Nistru. Bolşevicii ucraineni ajunseseră şi se concentrau la Nistru de unde doreau o ofensivă. împotriva statului român şi apoi o joncţiune cu trupele comuniste maghiare.
In plus, la 1 mai, guvernele bolşevice de la Moscova şi Kiev au adresat o notă ultimativă guvernului român privind „evacuarea imediată a Basarabiei de către trupele române“. Acest ultimatum constituia apogeul unei serii de ameninţări din partea lui Lenin şi Christian Rakovski la adresa României. După expirarea termenului din nota sovietică, fiind evident că statul român nu acceptase să dea curs ameninţării, nu a urmat o declaraţie formală de război. Dar încercările Armatei Roşii ucrainene de a străpunge linia Nistrului păreau extrem de periculoase, mai ales că acolo, alături de trupele de români, se aflau şi unităţile franceze retrase de la Oradea, unităţi deja molipsite, se pare, de molima bolşevică.
Din fericire conjunctura nu a fost favorabilă intenţiilor antiromâneşti ale lui Rakovski, cele mai multe legate de cauze legate de lupte interne civile şi de calitatea trupelor bolşevice ucrainene. Tot atunci Lenin l-a înlocuit pe şeful trupelor bolşevice V.A. Antonov-Ovssenko, aliatul lui Rakovski „pentru orientarea sa apuseană aventuroasă“.
In aceste condiţii românii au optat să rămână pe Tisa, să stabilizeze această linie a frontului şi să trimită câteva divizii pentru a întări apărarea pe Nistru şi pentru a înlocui acolo trupele franceze şi elene.
Intre timp, la 30 aprilie, disperat de înfrângerile suferite care îi puneau în pericol existenţa regimului, guvernul maghiar, sub semnătura lui Bela Kun, a trimis o ofertă de pace guvernului american şi guvernelor cehoslovac, iugoslav şi român. In aceeaşi zi a trimis trupelor române o propunere de armistiţiu. Răspunsul românilor a venit prompt, la 3 mai 1919, conţinând condiţiile de armistiţiu cerute de partea română. Acelea erau extrem de dure, acceptarea lor presupunând, în fond, o capitulare necondiţionată a ungurilor. Din prevederi figurau: dezarmarea imediată a tuturor forţelor combatante ungare, dezarmarea ulterioară a oricărei forţe militare; predarea în zece zile a întregului material militar; predarea unei mari cantităţi de material de cale ferată (1.800 de locomotive, 4.100 de vagoane de călători, 40.000 de vagoane de marfă, 27.000 de vagoane descoperite) în mai puţin de o lună de zile, predarea materialelor luate la retragerea din Transilvania, livrarea a 400 de automobile şi 500 de camioane, trimiterea imediat în România a prizonierilor de război; a ostaticilor şi a populaţiei evacuate de trupele austro-ungare în retragere, menţinerea de către români a unor capete de pod peste Tisa; instituirea unei misiuni militare române la Budapesta.
Bela Kun a putut accepta condiţiile românilor dar a încercat să tergiverseze lucrurile, sperând în succesul ucrainenilor la Nistru. Românii se arătau decişi să-şi exercite drepturile învingătorului, adică să obţină reparaţiile dorite, fără a aştepta acceptul marilor puteri învingătoare.
Oprirea românilor pe Tisa devenită sigură în jurul datei de 10 mai a ajutat la stabilizarea guvernului comunist al lui Bela Kun, guvern care începuse deja experimente comuniste precum naţionalizarea marilor proprietăţi funciare și transformarea lor în colhozuri, precum şi anunţul deschis că s-ar trece şi la naţionalizări ale proprietăţilor ţărăneşti.
Liderii bolşevici ungari s-au decis să apeleze la ultima opţiune care le stătea la dispoziţie pentru salvarea „faţadei“ regimului: acţiunea militară ofensivă. Ţara aleasă ca ţintă nu putea fi decât Cehoslovacia, adică veriga cea mai slabă a lanţului ce înconjura Ungaria şi cea mai puţin pregătită. Ungurii trăiau cu speranţa realizării salvatorului contact cu bolşevicii din Ucraina şi a recuperării unor mine de cărbuni de la Sagoltarjan şi Miskolcz.
Din păcate în lunile următoare aşezării armatei noastre pe Tisa, în mai şi iunie 1919, s-a declanşat o primă criză majoră între România şi marile puteri ale Conferinţei de la Paris. Starea de tensiune s-a centrat în jurul a două chestiuni, cea a petrolului şi cea a minorităţilor. Statele mari se întreceau în a ţine sub presiune şi ameninţări statale mici ce solicitau credite pentru alimente şi refacere. Orice solicitare de creditare era însoţită de condiţii foarte brutale, vizând, în cazul românesc avantaje şi privilegii în domeniul exploatării petrolului. De asemenea, România a fost şi ţinta unor ameninţări deschise ale organismului american American Relief Administration (ARA), destinat aprovizionării Europei devastate de război.
De asemenea, statelor mici nu li s-a dat nici un cuvânt de spus în privinţa proiectului de tratat cu Germania. Spre exemplu, România era interesată în acel tratat pentru despăgubirile de război direct şi devastator, dar şi pentru rechiziţiile aplicate samavolnic. Era aproape sigur că marile puteri urmau să procedeze la fel în privinţa condițiilor cu Austria, Bulgaria, Ungaria sau Turcia. Statele mici au încercat o coalizare întemeiată pe solidaritatea de interese şi ţeluri. Factorul coagulant al acestei cooperări ad-hoc era reprezentat de nemulţumirile comune: faţă de potenţialul sistem de protejare a minorităţilor, faţă de impunerea unei dezarmări ce le-ar fi adus pe acelaşi palier cu statele învinse, faţă de tranzitul comercial şi faţă de aşa-numita „cotă de eliberare“ adică preluarea unei anumite părţi din datoria publică austro-ungară şi din reparaţiile datorare de defunctă Monarhie Bicefală.
Propunerea formală de a stabili un sistem juridic internaţional de protecţie a minorităţilor a fost făcută de preşedintele SUA la o şedinţă a Consiliului celor Patru din ziua de 1 mai 1919. El s-a referit la exemplele de tratament răuvoitor faţă de comunităţile evreieşti din Polonia şi România. Memoriul Comitetului delegaţiilor evreieşti la Conferinţa de Pace şi acţiunile bine organizate ale evreilor au avut un impact considerabil asupra formei şi naturii drepturilor minoritare. Germanii au subliniat că organismul cel mai potrivit pentru reglementarea protecţiei minorităţilor era „Liga Naţiunilor“ aflată în proiect.
Evreii au reuşit să introducă formularea „minorităţi de limbă, de rasă şi de religie“, în locul aceleia de „minorităţi naţionale“ care nu era agreată din motive lesne de înţeles, de organizaţiile evreieşti.
Proiectul de tratat cu Austria conţinea prevederi referitoare la proiectul minorităţilor în statele succesoare: Cehoslovacia, Polonia, România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Delegaţi ai acestor state, în special I.I.C. Brătianu şi cel al Poloniei, Ignacy J. Paderevski, au arătat că vor accepta soluţiile propuse dacă se vor aplica tuturor statelor. Brătianu a accentuat că fondatorii Ligii Naţiunilor „au violat principiul egalităţii între state, chiar din momentul în care organizaţia lua fiinţă“. Suplimentar, s-a atras atenţia asupra consecinţelor introducerii unor discriminări între cetăţeni, în relaţiile interne: unii (minoritari) puteau face apel la legislaţia internaţională, iar alţii (majoritari), nu aveau acest drept.
Instituţionalizarea inegalităţii interne şi internaţionale, era văzută de statele mici ca o ameninţare la adresa dezvoltării lor armonioase. I.I.C. Brătianu a văzut în sistemul de protecţie pentru minorităţi o breşă prin care marile puteri ar fi putut exercita presiuni economice, politice şi de altă natură asupra României. Ştia acest pericol din experienţa trăită de tatăl său la Congresul de la Berlin, din 1878, şi în perioada ulterioară.
In consecinţă, s-a opus din toate puterile sale ca România să semneze Tratatul referitor la minorităţi, a shimbat replici tăioase cu Clemanceau, Wilson şi Lloyd Geoge, a încercat să-i mobilizeze pe ceilalţi lideri din statele mici şi, în cele din urmă, a preferat chiar să demisioneze din funcţie din acest motiv.
Letargia Conferinţei de Pace faţă de problema penetrării comunismului până în centrul Europei a fost întreruptă de un personaj american venit din Budapesta şi care fiind coleg din mediul academic cu Wilson l-a determinat să repună în discuţie chestiunea maghiară, din raţiuni umanitare. Evenimentul s-a produs la 19 martie 1919. Cu acea ocazie Wilson i-a acuzat cu brutalitate pe români de ceea ce se întâmplă în Ungaria: „înaintarea românească a sporit dezordinile, iar faptul că n-au reuşit să-şi continue înaintarea a cauzat noi dezordini“. Cu alte cuvinte americanul îi blama pe români că nu se dovediseră capabili să sfideze ordinile conducătorilor reunirii pariziene, care le interzisese trecerea Tisei.
Preşedintele american cerea acum o intervenţie a trupelor franceze din Belgrad, dar Clemanceau a răspuns că va analiza o astfel de acţiune în uniune cu forţele române. Wilson şi-a exprimat însă neîncrederea în români, „care aveau interese locale şi ar fi sporit ostilitatea populaţiei maghiare“. Clemanceau era însă preocupat de replica germană la proiectul de Tratat transmis. Acela a fost respins de nemţi la 29 mai, astfel că francezii au cerut imediat românilor să nu mai înainteze spre Budapesta.
Impertinenţa lui Bela Kun, de care s-a vorbit înainte, de a ataca Cehoslovacia s-a produs la 30 mai 1919. Spre uimirea tuturor de la Praga, Bucureşti,, Belgrad, Paris şi chiar Budapesta, succesul a fost de partea maghiară. In câteva zile Armata Roşie maghiară a reuşit să secţioneze legătura dintre forţele militare române şi cehoslovace şi să cucerească aproape două treimi din Slovacia, unde a proclamat o Republică Sovietică Slovacă.
Evoluţiile ostilităţilor i-au speriat pe cei de la Paris aşa că la 7 iunie 1919 au cerut guvernului ungar să înceteze ostilităţile, sugerând că Ungaria ar putea fi chemată la Conferinţa de Pace.
Vaida-Voevod îi scria lui Maniu la 11 iunie 1919: „Lui Wilson îi este indiferent cine va iscăli tratatul, căci este grăbit să se întoarcă cu pacea în America. Cu cât rămâne mai mare haosul în Europa, cu atât mai mult ea va deveni tributară Americii“. Pentru cei de la Paris, cei vinovaţi de situaţia nefericită erau, bineînţeles, românii, cei care traversaseră liniile de armistiţiu şi apoi pe cele ale zonei neutre. Premierul britanic s-a ridicat vehement împotriva României, considerată principala vinovată de evoluţiile nefavorabile din centrul Europei. Nu respectase hotărârile Conferinţei, deci trebuia pedepsită cu sistarea aprovizionării.
Wilson a cerut chiar ca românii „să fie făcuţi să se retragă la prima linie de armistiţiu“, adică pe Mureş. Clemanceau, care dispreţuia cunoştinţele central şi est europene ale celor de alături a încercat să calmeze spiritele, amintind că înaintarea românească avusese aprobarea Consiliului Suprem. Până la urmă s-a votat măsura de oprire a livrărilor de material de război pentru România. Faptul a demonstrat încă odată – logica şchioapă a liderilor Conferinţei. Altfel spus, pentru oprirea înaintării maghiare în Cehoslovacia, s-a decis blocarea aprovizionării României.
Cu toată opoziţia anglo-saxonă a doua zi, la 10 iunie, Consiliul celor Patru a trebuit să-i audieze pe Brătianu şi pe liderii cehoslovaci cu toate că Bela Kun acceptase oprirea ostilităţilor pe 8 iunie 1919.
Seria diatribelor împotriva românilor a continuat. Wilson i-a acuzat de „aducerea la putere a guvernului Kun“ (o inepţie). Brătianu a replicat tăios acuzând Consiliul Suprem de ignoranţă, apoi a prezentat evenimentele din punctul de vedere românesc. Lloyd George l-a întrebat despre linia de oprire stabilită de Comisia „românească“, iar Brătianu a replicat că nu i se comunicase nimic oficial deşi se discutase în presă. Apoi premierul britanic a acuzat România că a fi facilitat ascensiunea bolşevismului. In replică Brătianu şi-a exprimat părerea de rău, afirmând că „domnul Lloyd George nu înţelege problema“, dar că, probabil, aceasta se datorează lipsei de informare.
Brătianu a mai afirmat că România se comporta faţă de Ungaria exact aşa cum procedau Puterile Aliate şi Asociate în relaţia cu Germania. Nimeni nu era de acord să asculte acest argument de bun simţ.
In ziua de 11 iunie 1919, Consiliul miniştrilor de externe a transmis delegaţiei române hotărârea privind frontiera româno-ungară. Liderul român a subliniat că acea frontieră fusese stabilită fără participarea delegaţilor români la Conferinţa păcii şi după o lungă discuţie cu caracter procedural şi a unor presiuni exercitate de secretarul de stat american Robert Lansing, şi de ministrul de externe britanic, lordul Arthur Balfour, a cerut o amânare de 10-12 zile pentru ca guvernul român să-şi poată formula un punct de vedere. In acelaşi timp şi-a exprimat îndoiala asupra corectitudinii graniţei propuse pe tronsoanele Careii Mari – Csap şi Oradea – Szeged. După încă o zi Consiliul celor Patru a reconfirmat frontiera româno-maghiară, deşi Clemanceau a atras atenţia că românii vor fi nemulţumiţi şi vor ridica „serioase obiecţii“, sugerând ca „graniţa românească“ să fie adoptată doar provizoriu.
Lloyd George şi Wilson au decis ca românii să fie ameninţaţi pentru a accepta frontiera, deşi, Clemanceau a emis îndoiala că „românii pot fi obligaţi să se retragă în spatele liniei de frontieră“. Până la urmă anglo-saxonii şi-au impus punctul de vedere, astfel că în ziua următoare au fost transmise telegrame guvernelor din Ungaria, Cehoslovacia şi România, care anunţau noile frontiere.
In timp ce la Paris, Clemanceau se alăturase şi el corului anglo-saxon exprimând „jena“ că românii traversaseră de două ori liniile tratate de generalul Franchet d'Esperey şi se întreba retoric „cât timp îşi propun românii să ocupe aceste linii?“, subordonatul său din sud-estul Europei, acelaşi d'Esperey, solicita generalului Constantin Prezan să mai „nesocotească odată ordinele Conferinţei“ şi să mai „traverseze o linie de demarcaţie“, cea a Tisei, pentru a-i înlătura pe bolşevici din inima Europei. Cei de la Bucureşti au primit cu plăcere această dovadă de „duplicitate“ a francezilor, dar cerând ca preţ al colaborării: întregul Banat.
Telegrama trimisă de către Conferinţă guvernului de la Budapesta avea caracter ultimativ. Până la 18 iunie trupele maghiare trebuiau să se retragă din Slovacia, urmând ca românii să se retragă după ce Cehoslovacia era evacuată. Ungurii au acceptat să execute cele cerute aşa că Clemanceau nu a avut ocazia să declanşeze o intervenţie.
Ungurii nu mai aveau nici o şansă să realizeze un contact cu Armata Roşie din Ucraina şi mai sperau ca România să fie obligată să se retragă în spatele frontierei stabilite la Paris. Românii erau bulversaţi de hotărârile Consiliului celor Patru, luate fără consultarea lor şi aflate în contradicţie flagrantă cu nevoile lor de securitate.
In şedinţa guvernului din 14 iunie, prezidată de Regele Ferdinand s-a stabilit că nu se putea lua nici o decizie până când nu revenea în ţară Brătianu. Acest lucru s-a întâmplat, la vreo trei săptămâni, când după semnarea Tratatului de la Versailles, premierul român a părăsit, la 2 iulie, forumul păcii, nu înainte de a comunica liderilor Conferinţei deziluzia sa şi gustul amar pe care i-l lăsase tratamentul la care fusese supus la Paris. Oricum, nimeni din România nu se gândea la retragerea de pe linia Tisei, iar delegaţii marilor puteri care rămăseseră la Paris, nu făceau mari presiuni pentru a obţine această retragere. Rezistenţa românească a fost susţinută de liderii militari francezi şi britanici, dar capetele politice ale Conferinţei erau ezitante. Românii s-au oferit să se retragă dacă Consiliul garanta România în faţa agresiunii maghiare, variantă respinsă în mod ferm de liderii comunişti de la Budapesta.
Urmând o politică haotică, conducerea Conferinţei părea uneori gata să penalizeze România, iar alte ori să facă posibilă înaintarea ei către Budapesta. In luna iulie se discuta în mod steril despre care stat fusese vinovat mai întâi, România sau Ungaria, iar pe de altă parte se căutau saluții pentru înlăturarea comunismului din Europa Centrală, dorindu-se chiar colaborarea României.
In şedinţa din 17 iulie 1919 s-a discutat perspectiva atitudinii marilor puteri faţă de România, în cazul unei eventuale intervenţii în Ungaria. In timp ce mareşalul Foch şi ministrul de externe englez Arthur Balfour, considerau utilă o intervenţie în Ungaria cu ajutorul României, reprezentanţii italieni şi americani s-au opus. Discuţia despre o intervenţie Aliată, bazată în principal pe trupele româneşti, nu a mulţumit deloc partea română. Brătianu i-a transmis, încă de la 16 iulie, lui Mişu, delegatul român oficial la Paris, dezideratele româneşti în vederea unui marş spre Budapesta. Premierul îi cerea lui Mişu „să evite impresia că România este foarte doritoare de o intervenţie“, să evite impresia „că se tocmeşte“, să lase impresia că România „răspunde, făcând sacrificii, unei cereri Aliate“.
I.I.C.Brătianu i-a comunicat lui Mişu şi preţul (compensaţiile) colaborării româneşti: Condiţiile cooperării militare trebuiau stabilite precis, România trebuia să aibă un cuvânt de spus în privinţa „noii ordini din Ungaria“, cerea „garanţii împotriva unei retrageri brutale la graniţa cu Ungaria“, cerea modificarea frontierei în trei locuri din raţiuni economice şi strategice, pentru a obţine punctele de confluenţă ale Mureşului şi Someşului cu Tisa, precum şi nodul de comunicaţii Bekescsaba. Pentru că era necesară apărarea din Basarabia, Aliaţii trebuiau să consolideze linia Nistrului.
Clemanceau a considerat cererile românilor prea mari şi a preferat o politică de aşteptare. In acest timp, în sudul Ungariei se coagula o mişcare anti-bolşevică iniţiată de oamenii „vechiului regim“. Deşi forţele anticomuniste nu au primit sprijin din partea României ele şi-au arătat disponibilitatea de a lupta alături de români împotriva pericolului slav şi pentru cucerirea Banatului, iar unii maghiari păreau a avea un „dor fierbinte“ să vadă pe regele României încoronat ca rege al Ungariei. Armata contrarevoluţionară ungară a constituit o operaţiune începută de Gyula Gömbös, dar continuată apoi de către Miklos Horthy.
Bâjbâielile Consiliului Suprem au fost spulberate chiar de Bela Kun, prin atacarea trupelor române la 20 iulie 1919. Clemanceau şi alţi conducători aliaţi au fost temători că românii nu vor fi capabili să reziste. Dar la 24 iulie, după patru zile de retragere, armata română, care ţinuse doar două divizii pe Tisa, şi-a adus rezervele strategice şi a contraatacat . In doar câteva zile, românii au obţinut o victorie importantă la Szolnok, după planurile lui Ion Antonescu viitorul mareşal al României, pe atunci numai locotenent–colonel de stat major. Victoria i-a adus pe românii înapoi pe Tisa, dar le-a şi deschis calea spre Budapesta.
La 3 august 1919 armata română a intrat în Budapesta părăsită de guvernul ei comunist încă de la 1 august. De la Lenin bolșevismul ungar obţinuse numai „salutări tovărăşeşti“.
Decizia de a ataca pe români a lui Bela Kun a fost sinucigaşă însă a fost singura opţiune disponibilă pentru comuniştii unguri. Din punctul de vedere al României, instalarea unui regim comunist la Budapesta a fost o mamă cerească, care a oferit o justificare perfectă pentru acţiuni militare la o scară extinsă împotriva inamicului şi nu trebuie uitat că în aceeaşi primăvară-vară românii au aruncat peste Nistru, din nou, alţi bolşevici sălbatici, pe cei ucraineni, care forţau linia Nistrului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu