MARTHA BIBESCU - Datorie, renume, scriitoare şi iubiri BBB X

           Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti – d. 28 noiembrie 1973, Paris, Franţa) a devenit cunoscută ca scriitoare. A fost fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei (născută Mavrocordat), descendenţi ai unor vechi familii boiereşti. Potrivit rangului şi uzanţelor vremii, Martha Bibescu şi-a desăvârşit formaţia intelectuală cu ajutorul profesorilor particulari şi al guvernantelor, un amestec de instrucţie occidentală cu particularităţi autohtone. Moartea fratelui său George a tensionat viaţa de familie, astfel că mama a preferat să se stabilească în străinătate, cât mai departe de anosta lume a Bucureştiului de la cumpăna veacurilor.

            Zestrea aristocratică moştenită la naştere a fost completată prin căsătoria cu prinţul George Valentin Bibescu (1905). Relaţia celor doi a fost caracterizată drept specială, soţii regăsindu-se într-un legământ de amiciţie foarte puternic, ce avea să eclipseze aventurile extraconjugale ale ambilor. Cuplului i s-a născut un singur moştenitor, o fată pe nume Valentina. Experienţele noi trăite alături de familia soţului său, ca şi responsabilităţile publice ale vlăstarului Bibescu, i-au facilitat Marthei Bibescu cunoaşterea unor noi culturi, sensibil diferite de matricea est-europeană. Astfel, a vizitat Persia şi Egiptul, călătorii pe care le va descrie ulterior în savuroase pagini de jurnal, cum ar fi Les Huit Paradis (Cele opt raiuri, 1908).

               A cultivat legături speciale cu mari personalităţi ale vremii, între care lordul Christopher Birdwood Thomson, René Jouvenel, Ramsay MacDonald, prinţul moştenitor german, regele Ferdinand, regele Spaniei Alphons al Xll-lea, etc.

              Bună cunoscătoare a exigenţelor protipendadei bucureştene, Martha Bibescu nu s-a sfiit însă să ia decizii îndrăzneţe în momente sensibile ale istoriei româneşti. Astfel, în anii de neutralitate ai României, a organizat la Mogoşoaia un salon ce putea rivaliza cu cele mai în vogă saloane occidentale, care găzduia discuţii politice între oamenii de stat români şi diplomaţii europeni acreditaţi la Bucureşti. In timpul ocupaţiei germane (1917–1918) a ales să rămână în Capitală, unde, având în îngrijire un spital (Spitalul 118), rămânea racordată la evoluţiile războiului. Informaţiile furnizate de ea au fost extrem de folositoare regelui şi guvernului de uniune naţională, însă i-au atras nu de puţine ori ostilitatea administraţiei de ocupaţie.

          Martha Bibescu a lăsat pagini memorabile despre retragerea trupelor germane din Bucureşti. Congresul de Pace de la Paris i-a prilejuit prinţesei momente unice de afirmare a patriotismului şi mândriei naţionale. Astfel, prezenţa sa la Paris în timpul desfăşurării lucrărilor Congresului de Pace a facilitat fluxul de informaţii neoficiale, deosebit de preţioase pentru conduita diplomatică a delegaţiei româneşti. Prin intermediul cunoscuţilor săi din lumea politică pariziană, sau britanică, a sperat să poată influenţa adoptarea unor decizii favorabile pentru România. Perioada interbelică a obligat la noi provocări vechea elită aristocratică românească, motiv pentru care a căutat să-şi păstreze locul în viaţa publică autohtonă, dar să se şi readapteze și noului mers al societăţii franceze.

               Astfel, cuplul Martha şi George Valentin Bibescu şi-a împărţit viaţa între cele două reşedinţe din România, palatul Mogoşoaia şi Posada, şi căminul parizian. Prezenţa activă a soţului său în Federaţia Internaţională de Aeronautică (devine chiar preşedinte al acestui for internaţional) i-a înlesnit Marthei Bibescu cunoaşterea unor locuri şi oameni noi, diferiţi de cei ce populau cluburile selecte ale înaltei societăţi, dar mai mult decât atât au transformat-o într-o împătimită a zborului. Mutaţiile suferite de societatea europeană odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial sunt minuţios relatate în al său Jurnal politic 1939–1941 (publicat fragmentar în 1979).

                 Situaţia dramatică în care se găsea România şi angajamentul civic al prinţesei Bibescu în vederea găsirii de soluţii politice au fost îngreunate în plan personal de pierderea soţului său, bolnav de cancer (1941). Participarea României la războiul din Răsărit a făcut ca Martha Bibescu să trăiască în spiritul susţinerii cauzei româneşti, preferând să gestioneze situaţiile dramatice survenite la Biroul pentru Aviatorii Prizonieri, să întreprindă deplasări periculoase în Elveţia, în vederea refacerii depozitelor de medicamente ale Crucii Roşii, să facă lobby pentru România, în loc să-şi asigure o existenţă liniştită în Elveţia. A părăsit România la 7 septembrie 1945 cu destinaţia Paris, de unde a protestat în nenumărate rânduri faţă de noul curs al politicii româneşti. Desemnarea sa, în 1963, drept consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească este un act de recunoaştere publică a patriotismului său. 
             In plan personal, prinţesa a depus eforturi extraordinare pentru a „recupera” familia fiicei sale, rămasă între timp la Bucureşti (Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti, care au părăsit România la 2 august 1956). Martha Bibescu a continuat să rămână o voce publică până la moarte. Dintre scrierile sale, cele mai reprezentative sunt: romanul Papagalul verde (1924), biografiile istorice O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska (1936) şi Alexandru Asiaticul (1912), paginile de memorialistică din La bal cu Marcel Proust (1928) şi Povestea unei prietenii: corespondenţa mea cu abatele Mugnier (1951, 1955, 1957). 
              Şerban Cioculescu a surprins astfel dimensiunea personalităţii ei: „Martha Bibescu a scris aproape 40 de cărţi, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viaţă literară şi mondenă”. Graţie şarmului său irezistibil, descendenţei aristocratice şi talentului artistic, a fost admirată şi cultivată de contemporani.