Negocierile României cu Rusia, care reprezenta Antanta în răsăritul Europei, s-au complicat în anul 1915, an de înfrângeri numeroase pentru Rusia. Rusia se găsea în acel an într-una din perioadele cele mai grave şi surescitante. Aliaţii au observat şi o laşitudine a poporului rus de a continua războiul şi chiar se semnalau grave dificultăţi interne. Acea situaţie a determinat pe Aliaţii apuseni să înceapă discuţii privind Strâmtorile, pentru a da motiv Rusiei să rămână în război.
Pe fondul situaţiei grele de pe front şi din plan intern Rusia ar fi trebuit să devină mai conciliantă în tratativele cu România, dar s-a dovedit totuşi nervoasă şi oscilantă. Negocierile cu România se resimţeau influenţate de situaţia oscilantă a realizărilor militare ruse.
O acţiune militară de cea mai mare importanţă pentru aliaţi a fost cea de la Dardanele, acţiune care s-a terminat printr-un eşec. Speranţa care s-a pus în rezultatul acestei expediţii a avut un rol hotărâtor în negocierile cu România, în sensul uşurării lor.
La începutul tratativelor, începând cu 1914, Aliaţii occidentali au lăsat ca România să negocieze direct cu Sozonov, ministrul de externe rus. Occidentalii se mărgineau să susţină Rusia şi să invite România de a fi mai conciliantă. Făceau şi presiuni diplomatice asupra României, fără să se implice direct în tratative.
Când s-a declanşat expediţia spre Constantinopol, s-a considerat că o reuşită a ei va schimba situaţia războiului. Dacă ar fi căzut Constantinopolul în mâinile Aliaţilor s-ar fi uşurat imediat aprovizionarea cu muniţii şi material de război a Rusiei, Bulgaria ar fi fost nevoită ca să cedeze, Grecia s-ar fi precipitat să se alăture Antantei, iar România ar fi simţit că se poate aproviziona cu materiale de război, în mod regulat, fapt ce ar fi determinat decizia ei de ieşire din neutralitate. Din punct de vedere strategic cucerirea Constantinopolului ar fi dat o latură concepţiei politico-militare germane, concepţie bazată pe o continuitate teritorială între Berlin şi Bagdad, până la Golful Persic. Pentru a putea împiedica Turcia să reziste atacului de la Dardanele, Aliaţii erau dispuşi să facă cele mai mari sacrificii.
Dacă până în acele momente Rusia era intrasigentă în ceea ce priveşte cererile teritoriale române, când s-a pus problema Dardanelelor s-a produs o schimbare în hotărârea ei de a face, din punct de vedere teritorial, toate concesiunile României.
Eventuala rezistenţă a Turciei putea fi atât de mare încât, pentru prima dată, Puterile Centrale, conform celor relatate de Burian, erau dispuse a face, în Bucovina, deci din teritoriile Austro-Ungariei, concesiuni teritoriale în favoarea României. România constituia o piedică pe linia de aprovizionare a Turciei, aşa că era curtată atât de Antantă cât şi de Austro-Ungaria, în problema concesiunilor teritoriale.
Ca urmare, în luna iunie 1915, Sozonov a trimis la Bucureşti declaraţia prin care oferea în schimbul interzicerii tranzitului muniţiilor şi aprovizionărilor Puterilor Centrale către Turcia, din partea ei şi a Aliaţilor, recunoaşterea în totalitate a revendicărilor României.
Reuşita experienţei Aliaţilor la Dardanele ar fi avut consecinţe incalculabile pentru război, dar chestiunea Strâmtorilor avea importanţă capitală şi pentru România postbelică. O tradiţie politică seculară a Imperiului rus făcea din obţinerea Constantinopolului şi a Strâmtorilor adevărata năzuinţă a Imperiului moscovit. Năzuinţa de a stăpâni Constantinopolul şi Strâmtorile era de două secole directiva principală a întregii politici imperiale ţariste.
Chestiunea se pierde în timp până momentul când Petru cel Mare, prin cuceriri succesive, a ajuns la Marea Neagră. Atunci el a trimis un sol la sultanul turc cerând dreptul de liberă navigaţie pentru vasele ruseşti pe Marea Neagră. Răspunsul sultanului a fost: „In diplomaţia modernă ar fi greu de găsit o imagine mai delicată pentru un scop politic“. In continuare politica ţaristă a trecut peste pura necesitate de navigare prin Strâmtori, la însăşi stăpânirea acestor strâmtori şi a Constantinopolului.
Liberul tranzit prin Strâmtori era o necesitate a tuturor statelor riverane Mării Negre, soluţia fiind aceea de a asigura posibilitatea acelor state de acces la Marea Mediterană. Soluţia imperialistă era anularea stăpânirii Turciei cu o altă stăpânire, care ar fi fost cea rusească. Problema Strâmtorilor s-a redus până în sec. al 20-lea la un duel între Turcia şi Rusia, cu intervenţia temporară a marilor puteri occidentale care îşi impuneau pavilioanele prin Marea Neagră, anulând prescripţia turcă.
La începutul sec. al 20-lea problema Strâmtorilor a luat o altă amplitudine, în timp ce noi state independente, ca Bulgaria şi România au apărut la Marea Neagră.
Incă de la începutul războiului şi al tratativelor, C. Diamandy a dat chestiunii Strâmtorilor o importanţă deosebită, considerând că fără a se da garanţiile necesare liberei circulaţii prin Strâmtori nu era prudent să intre România în război alături de Rusia. Acestei probleme i-a acordat aceeaşi importanţă ca şi cerinţelor teritoriale. La început Diamandy a fost oprit de ministrul român de externe, Porumbaru, pentru a nu amplifica şi complica tratativele.
Cu toate acestea, într-o convorbire cu Sozonov, la Petrograd, Diamandy nu s-a abţinut şi a deschis discuţia despre Strâmtori. Sozonov a declarat că problema este prematură, că o hotărâre definitivă nu s-a luat, dar oricare ar fi hotărârea, drepturile imprescriptibile ale României de circulaţie prin Strâmtori nu vor fi atinse. Documentele descoperite ulterior au adeverit că nu era nimic hotărât şi că occidentalii doreau ca problema Strâmtorilor să fie discutată la Conferinţa de Pace.
Cu toate acestea, lasitudinea rusă a determinat pe Aliaţi să accepte repunerea pe tapet a problemei Strâmtorilor, chiar în perioada grea a Rusiei din 1915 pe front. Documentele postbelice arată cu câtă greutate s-a cedat Rusiei în chestiunea Constantinopolului şi a Strâmtorilor. Apetitul Rusiei pentru Turcia l-a stârnit şi pe cel al Aliaţilor. Atunci s-a pus pe tapet însăşi existenţa Turciei, dezmembrarea şi împărţirea Imperiului otoman. Oricum problema Strâmtorilor s-a internaţionalizat, cu toate că Rusia nu a avut nici o contribuţie armată la Dardanele.
România, care nu intrase încă în război, în 1915, nu era informată asupra stadiului tratativelor în această chestiune. Diamandy nu s-a lăsat şi a încercat să afle poziţiile tuturor celor implicaţi, specificând că România este interesată să aibă şi ea o „cheie a casei“. A primit necontenit declaraţii că drepturile României vor fi respectate, dar erau declaraţii diverse ca formă şi conţinut. Drepturile noastre specificate de Sozonov aveau o singură variantă. Sozonov se ferea de a recunoaşte drepturile româneşti pentru flota de război, vorbind mereu numai de dreptul comercial românesc.
Dar, Aliaţii îşi dădeau destul de bine seama de importanţa pe care o avea pentru noi problema Strâmtorilor, căci atunci când s-a pus problema publicării acordului care se concepuse între ei s-a stârnit o polemică de mai multe luni. Exista teama ca România să nu se simtă lezată în interesele ei şi descurajată de a continua războiul.
Cu toate acestea războiul a continuat, Rusia a ieşit din el prin bolşevizare iar problema Strâmtorilor s-a reglementat mai târziu după războiul turco-grec, abia la Lausane în 1926. Atunci traficul prin Strâmtori a devenit internaţional şi fără restricţii.
Negocierile teritoriale lungi din perioada 1914-1916 au găsit un sprijin deplin din partea suveranilor români care au intervenit personal în anumite momente. In special regina Maria a scris în mai multe rânduri atât ţarului Rusiei, regelui Italiei, cât şi vărului ei, regele Angliei pentru a susţine revendicările române şi pentru a arăta necesitatea lor pentru dezvoltarea ulterioară a statului român.
In contrast cu suveranii români, figura ţarului Nicolae al II-lea era mai ştearsă şi mai timidă. Cu toate că era exponent al intereselor imperiului său îşi dorea foarte sincer colaborarea României. Dar spre deosebire de suveranii români, ţarul trecea printre acele negocieri cu crâmpeie de fraze şi cu amabilităţi faţă de interlocutori. O singură dată i-a spus lui Diamandy: „revendicările dvs. desigur sunt populare şi Suveranii au datoria de a asculta vox populi“.
In negocierile noastre cu Rusia cel mai mult ne-au ajutat Franţa şi Italia. Dar privind Italia trebuie făcute unele observaţii. La începutul războiului Italia, cu interes adânc, a încercat să reţină România de a intra în război simultan cu ea, pentru că astfel ar fi fost diminuată intervenţia sa. Odată cu intrarea României, mentalitatea Italiei s-a schimbat de la cea a a unui stat neutru la cea a unuia beligerant şi de unde la început ţinea ca România să intre în război, odată produsă intrarea ei în Alianță, ea găsea că intervenţia României ar fi prea tardivă. Trebuie întărită afirmaţia că ţările Antantei de Apus erau favorabile României, însă ele doreau, înainte de toate, colaborarea acestei ţări numai ca un element care putea să scurteze războiul şi să aducă uşurarea fronturilor lor.
Fapt este că intervenţia României putea să aducă foloase mult mai mari, dacă ar fi fost încadrată într-o ofensivă generală şi dacă intrarea ei în luptă s-ar fi făcut într-un moment mai oportun. Nimeni nu a luat în consideraţie serios că participarea României la lupte s-a datorat în mare parte la tergiversărilor rău voitoare ale Rusiei în tratative şi izolării ei de resursele occidentale de armament, izolare operată tot de Rusia.
Diamandy, spune că: „A trebuit să apărăm pas cu pas interesele noastre, pas cu pas demnitatea noastră, să evităm toate piedicile şi toate cursele care ni se întindeau (rușii) şi că ceea ce a părut un simplu tratat cu câteva articole a fost rezultat al unei lupte continue“. Chiar şi la redactarea lui s-au ivit piedici şi dificultăţi.
Prin documente date la iveală după război de bolşevici s-a putut vedea ce importanţă specială dădea Franţa intrării României în război. Imediat după bătălia de pe râul Somme, reprezentantul Franţei la Petrograd a făcut din partea preşedintelui guvernului, Briand, un apel călduros către Rusia pentru a ceda cererilor România, oricât de exagerate ar fi ele, pentru că armata franceză după luptele de la Verdun şi Somme nu mai avea suflul necesar pentru a mai putea continua.
România a jucat deci rolul de paratrăsnet şi a atras asupra ei fulgerele războiului de pe toate fronturile pentru a permite, mai ales Aliaţilor din Occident să răsufle, aici fiind cuprinse Franţa, Anglia şi Italia iar Rusia numai pentru frontul din partea nordică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu