România a intrat în războiul mondial la 27 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, ținuturi aflate sub locuire românească istorică, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei rusești. Acele două imperii stăpânitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau rusești.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand a calcat peste legăturile sale de neam şi de familie şi a decis să fie credincios cerinţelor poporului său, care dorea reîntregirea cu Transilvania. Pentru această decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă. Alipirea Basarabiei și a Bucovinei urma să o decidă istoria viitoare deoarece cele două imperii se aflau în tabere militare diferite și opuse.
România a intrat în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricând România să intre în război. „Acum ori niciodată" s-a spus de câteva ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu ermata sa în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a întregul respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă. Era vorba de un complex de măsuri militare care să faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă de front, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului. Noua linie astfel a frontului se dorea mai dreaptă şi mai uşor de controlat.
Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsă de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost amenințată dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a prelua ofensiva promisă de Aliați, pentru blocarea armatei bulgare. România a fost minţită şi păcălită pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat în război şi a înaintat în Transilvania. Cu această mişcare sinucigașă a salvat nu numai armata generalului Sarrail şi pe a lui Brusilov, dar a slăbit și presiunea pe frontul francez de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire după război. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdun-ului în acel an.
Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane au renunţat la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi mai departe în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră și a lor, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsă de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost amenințată dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a prelua ofensiva promisă de Aliați, pentru blocarea armatei bulgare. România a fost minţită şi păcălită pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat în război şi a înaintat în Transilvania. Cu această mişcare sinucigașă a salvat nu numai armata generalului Sarrail şi pe a lui Brusilov, dar a slăbit și presiunea pe frontul francez de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire după război. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdun-ului în acel an.
Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane au renunţat la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi mai departe în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră și a lor, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
In majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional român? Privind logica imperială rusească, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti. Era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îi salvase în timpul campaniei împotriva Turciei, în războiul 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc și cu mult mai mult decât întreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptând unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită. Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, anul marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu