Inzestrat cu remarcabile calităţi ale unui diplomat de rasă, Constantin I. Diamandy s-a remarcat printr-o inteligenţă vie, printr-un simţ acut al observaţiei, prin echilibru, tact, o cultură bogată şi un remarcabil simţ patriotic. S-a dovedit a fi una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale diplomaţiei româneşti de la începutul sec. al 20-lea, fiind chemat să joace un rol dintre cele mai importante în câteva momente cheie ale evoluţiei statului român îndeosebi între anii 1914-1920. In calitate de prieten personal al lui I.I.C. Brătianu, C. Diamandy a îndeplinit misiuni dificile şi misiuni delicate, aducând totdeauna reale servicii României, pe care a ştiut să o reprezinte cu cinste şi demnitate.
Incepând cu vârsta de 40 de ani (născut 1868 şi decedat în 1931), a ajuns la demnitatea de ministru plenipotenţiar la Sofia, între 1910-1912, la Roma în 1913 şi apoi la Petrograd în momente în care România era decisă să se desprindă de tratatul secret cu Puterile Centrale din anul 1883.
Incepând cu vârsta de 40 de ani (născut 1868 şi decedat în 1931), a ajuns la demnitatea de ministru plenipotenţiar la Sofia, între 1910-1912, la Roma în 1913 şi apoi la Petrograd în momente în care România era decisă să se desprindă de tratatul secret cu Puterile Centrale din anul 1883.
Informat profund asupra lumii ruse şi al direcţiilor politicii Imperiului rus, Diamandy a deschis drumul alianţei cu Antena prin convenţia româno-rusă de la 18 octombrie-1 noiembrie 1914, numită şi Convenţia Sozonov – Diamandy. Această convenţie s-a finalizat doi ani mai târziu în Tratatul de Alianţă cu Antanta, cu Convenţia militară şi cu intrarea Regatului Român în Marele Război.
In memoriile sale s-a referit pătrunzător la problemele divergente existente în acea perioadă între Rusia şi România, respectiv Basarabia, statutul Dunării şi cel al Strâmtorilor, fără a uita problemele Bucovinei şi Banatului. Deşi „distincte în aparenţă“ a subliniat el, „nu au fost în istorie decât aspecte ale aceleiaşi probleme: salvgardarea independenţei economice a României şi a Balcanilor împotriva Drang nach Süden a Rusiei. Or, o atingere adusă independenţei economice a unei ţări este prefaţa aservirii sale politice. Aceasta era maniera în care se simţea România faţă de Rusia…“
In calitate de al doilea delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, în 1919, s-a evidenţiat prin acţiunile stăruitoare în rândul Aliaţilor pentru recunoaşterea poziţiei României în război şi a rolului acesteia în restabilirea ordinii în Europa Centrală, în condiţiile extinderii bolşevice în Rusia şi, mai ales, în Ungaria.
După ocuparea Budapestei de către trupele române, a fost numit înalt comisar al guvernului român în Ungaria. In acea demnitate a dovedit tact şi eficienţă în relaţiile cu autorităţile ungare şi aliate.
Tratatul încheiat cu Rusia la 18 septembrie/1 octombrie 1914 prevedea neutralitatea României şi recunoaşterea frontierelor sale şi a pretenţiilor asupra Transilvaniei, cu condiţia intrării în război. Acel act urma a fi ratificat la Londra şi Paris prin grija Rusiei şi a fost prima etapă a politicii româneşti în Marele Război. El nu prevedea anularea Tratatului de alianţă cu puterile Centrale din 1883. Tratatul cu Rusia a avut aproape doi ani un caracter echivoc, care nu stabilea cu precizie viitorul Regatului Român pe parcursul războiului. Diamandy care a fost artizanul acelui tratat cu Rusia, alături de guvernul român, a înţeles că în perioada următoare neutralitatea nu putea fi menţinută, deoarece nu ar fi servit intereselor române.
De altfel, de mai multe ori s-a declarat de la Petrograd, cât şi din alte capitale că ţările care vor rămâne neutre cu arma la picior, nu vor fi primite la conferinţa păcii cu revendicările lor. Războiul început, devenit război mondial, era un război care punea problema naţionalităţilor aşa că România nu putea rămâne neutră pentru că exista o şansă majoră pentru a se realiza reîntregirea ţării conform unei dorinţe de veacuri.
In ziua de 3 mai 1915, Diamandy a mers la Sozonov, ministrul de externe rus, cu vechi state în funcţie, pentru a-i prezenta harta pretenţiilor române. De cum a intrat în biroul de la Petrograd, Sozonov i-a spus: „acum, când Italia a intrat în război, pretenţiile României au scăzut“. Diamandy şi-a dat seama că negocierile vor fi grele, dar nu atât de grele cum au fost şi care au durat mai bine de un an. Rusia şi Antanta, în general, şi-au închipuit că devreme ce obţinuseră alierea Italiei, ataşarea României nu mai avea acelaşi preţ, dar s-au înşelat.
La 3 mai 1915, harta expusă de Sozonov purta data de 1875 şi era colorată cu diverse culori pentru diversele naţionalităţi. Ea era dominată de culoarea verde, culoare ce reprezenta elementul slav şi cuprindea exact teritoriile dintre Tisa şi Prut, adică Transilvania, Banat şi Bucovina, tocmai teritoriile ce trebuiau negociate de România.
Din prima convorbire Diamandy a înţeles că pentru Transilvania nu se vor pune probleme dificile, în schimb pentru Bucovina şi Banat, unde se găseau totuşi elemente slave, se vor purta discuţii grele şi aprinse. Acea primă convorbire cu Sozonov a fost amicală, dar a dat de înţeles că România va negocia direct cu Rusia şi că nu trebuia să se aştepte la sprijinul Aliaţilor. Diamandy a precizat atunci, precum şi în documentele ulterioare, că România nu avea de gând să cadă la o învoială asupra cererilor formulate.
La guvernul rus şi din partea generalisimului armatei ruse Nikolai Nikolaevici, s-a tras concluzia că România lansează un ultimatum şi că propunerile ei aveau forma unor somaţii. Ca stat mare, Rusia nu putea înţelege că un stat mic care punea la bătaie sângele soldaţilor săi poate să pună condiţii la intrarea în război.
România nu putea fi absentă la negocierea hărţii Europei, atâta timp cât Franţa revendica Alsacia şi Lorena; Italia revendica Dalmaţia şi Trentinul, Serbia, prima atacată, revendica slavii ce se mai găseau în Dubla-Monarhie, Germania revendica teritorii răsăritene, bulgarii revendicau Macedonia sârbească. Această ţesătură, parţial expusă, a determinat concepţia că fiecare ţară trebuie să lupte pentru a-şi obţine sau apăra interesele teritoriale.
România considera că îndeplinirea cerinţelor reîntregirii sale trebuia rezolvată chiar în acest război generalizat, deoarece problema se putea rezolva dintr-odată integral, nu pe etape cum se reîntregise Italia. Pe deasupra revendicările române urmau şi concepţia lui I.I.C. Brătianu, care susținea că noua Românie trebuia să se reazeme pe fruntarii naturale, cele care apără şi hotărăsc mai bine interesele statului (în cazul nostru acestea fiind mari cursuri de ape).
Regatul României, ca stat mic nu putea intra într-un război cu participarea unor state mari, fără a avea la bază un tratat politic ferm. I.I.C. Brătianu, ca şi alţii, ştia că după război pretenţiile statelor mici puteau fi ignorate de statele mari învingătoare, dacă nu exista un tratat ferm. Fermitatea cu care România şi-a apărat interesele teritoriale viitoare a fost catalogată de Rusia drept o încercare de precupeţire negustorească a participării la război, impresie falsă pe care Rusia a transmis-o şi altor capitale Aliate.
Guvernul nostru şi-a dat seama de la început că pentru realizarea dezideratelor teritoriale de reîntregire, se putea sprijini mai ales pe Aliaţii occidentali, dar şi că sprijinul lor avea limite. Aliaţii noştri doreau în primul rând sprijinul militar român şi aşezau pe plan secund chestiunea principală a formarii noului stat român.
Diamandy a amintit în memorii o frază definitorie a preşedintelui Poincare al Franţei: „noi uităm că statele neutre cărora ne adresăm pentru a le cere să intre în război, intră pentru interesele lor, iar nu pentru interesele noastre“. In principiu Franţa, Italia şi Anglia ar fi dorit după război o Românie satisfăcută, dar ele nu aveau preocuparea de a se zbate pentru fiecare kilometru pătrat solicitat de acest aliat mic. Faptul de a crede că Aliaţii puteau să se identifice absolut cu toate interesele românești era o eroare politică. România a trebuit să lupte militar şi politic pentru propriile sale interese. Spre exemplu, dacă România s-ar fi mulţumit cu un sfert din Banat şi trei sferturi din Bucovina, nici unul dintre Aliaţi nu ar fi reproşat României că a fost modestă.
Trebuie specificat, în prim plan, că Rusia nu dorea să aibă lângă ea o Românie prea puternică pe care o folosise două secole şi jumătate drept teatru de războaie. Intr-un document apărut după război un însărcinat de afaceri rus la Bucureşti scria: „Pentru noi era important ca prin intrarea României în război să se economisească vărsarea de sânge rusesc; cât priveşte chestiunea măririi României, aceasta era pentru noi complet secundară“. Forma este cinică dar fondul era adevărat.
Imprejurările în care au început negocierile au fost foarte anevoioase, negocieri care s-au referit la început numai la revendicările teritoriale româneşti, după care s-au desfăşurat cele privind Convenţia militară.
De multe ori Rusia arăta guvernului român şi Aliaţilor că negocierile au ajuns într-un punct insurmontabil. Prima dificultate s-a legat de Bucovina şi Banat. In Bucovina existau elemente ucrainene şi Rusia se arăta protectoare a tuturor elementelor slave. In Banat erau elemente slave revendicate de sârbi şi Rusia a fost protector al Serbiei până la prăbuşirea Imperiului rus, în 1917. Rusia dorea să ne dea din Bucovina (în 1915) Linia Sucevei, pentru că acolo se găseau mormintele voievozilor români. Va să zică din revendicarea română până la Prut, ruşii doreau să dea numai două morminte.
Bineînţeles când se făcea o astfel de mare concesiune, care părea totdeauna a fi ultima, dar de fapt totdeauna era penultima, se producea o vâltoare mare în cancelariile Aliaţilor. Vâltoarea cuprindea Parisul, Londra şi mai târziu Roma, discutându-se intransigenţa României şi precupeţirea tenace a teritoriului Bucovinei. România ceruse Bucovina până la Prut, râul fiind o frontieră clară şi sigură.
In Banat problema nu era pur etnică ci economic teritorială. Orice ştirbire a acestei provincii ar fi creat un cap de pod de revendicări şi de conflicte viitoare. Pentru sârbii din Banat, regatul român a pierdut pe românii din valea Timocului.
Rusia avea tendinţa făţişă de a pune mâna pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar România nu ştia care va fi soluţionarea finală a acestei pretenţii obraznice. Ca atare România nu putea să accepte ca ruşii să pună mâna pe ambele maluri ale Dunării ca pe o nouă strâmtoare (prin intermediul sârbilor).
Pentru a rezolva problema Banatului, atât de disputat de Rusia pentru protejaţii săi, Diamandy a pus problema ca discuţiile să se poarte direct între România şi Serbia, deoarece ruşii se gândeau să acorde numai linia Cernei.
Dar la acea dată Serbia nu mai avea cu adevărat un stat. Guvernul, regele şi restul armatei se refugiaseră în insula Corfu. In această situaţie, cererea României asupra Banatului avea un aspect moral, ceva defavorabil unui stat ca România, aflat în integralitate. Nu trebuia să creăm impresia că statul român a profitat de zdrobirea Serbiei pentru a-i smulge concesiuni (a se reţine că la acea dată Banatul aparţinea încă Austro-Ungariei).
La începutul tratativelor din 1914, Rusia ar fi dorit ca toate chestiunile legate de război şi teritorii să se trateze numai prin ea, pentru că astfel România ar fi devenit mai maleabilă, fără de sprijin din Occident.
Pe atunci Diamandy şi Brătianu nu ştiau să Sozonov se adresase aliaţilor pentru izolarea României, dar oricum această politică se simţea.
Partea română a purces a afla pe diverse căi diplomatice care dintre părţi era mai grăbită în finalizarea tratativelor: România de a avea teritoriile ei, ori Aliaţii de a avea concursul României. S-a dovedit că Aliaţii, aflaţi în vâltoarea războiului, erau mai grăbiţi de a avea concursul României, decât România de a intra în război.
Aliaţii occidentali erau miraţi de ce guvernul român nu vrea să intre în război fără un tratat aşa cum făcuseră ei pentru rezolvarea revendicărilor. Li s-a răspuns că o astfel de participare la război şi-o pot permite numai marile puteri. Statele mici trebuiau să se apere prin tratate, care nici ele nu erau totdeauna sigure. In plus, I.I.C. Brătianu considera că ar fi inadmisibil ca România într-o coaliţie în care se găsea şi Rusia, puterea pe care o cunoştea de la Tratatul din 1978, să nu se acopere de un Tratat politic cu condiţii absolute, exprese şi amănunţite privind revendicările sale. Şi curios, nici în străinătate şi nici în ţară nu s-a înţeles pe deplin acest punct de vedere.
In diplomaţia românească din acei ani ai neutralităţii era o necesitate de a arăta că partenerul cel mai puţin grăbit în a trata era România. O seamă de politicieni ai vremii, printre care Paleologue, Buchanan şi Churchill au făcut o serie de liste personale cu ocaziile pierdute de România pentru a intra cu mai multă siguranţă în război. România, ca ţară mică şi cu resurse materiale de război restrânse nu putea risca să intre oricând într-un război de durată fără a-şi pune problema unui dezastru.
Mareşalul francez Foch, care reprezenta elementul militar nu s-a ferit de a critica pe politicieni. El spunea că politicienii caută un succes politic prin intrarea României în război cât mai repede. Dar el, ca militar, considera că „România trebuie să intre în război în momentul cel mai oportun“ (el încă nu era comandantul general al frontului de Apus). Foch mai spunea că într-o luptă ce comportă o masă de rezervă, nu este important să o aduci în luptă cât mai curând, ci în momentul cel mai oportun.
Antanta nu a avut un Comandament unic decât după înfrângerea României şi după scoaterea Rusiei din război. De lipsa acestui Comandament unic se plânsese şi generalul Joffre înainte de a părăsi comanda frontului de vest.
Pe toată perioada neutralităţii s-au practicat succesiv, asupra României, presiuni externe de intrare în război sub diverse forme şi sub diverse atitudini. La acestea se adăugau presiunile interne.
Propaganda Aliaţilor se intensifica urmărind grăbirea intrării României în război dar şi de a anihila propaganda germană făcută cu mijloace băneşti reale, cu o corupţie fără precedent şi fără nici un scrupul. Presiunea internă mergea până la planuri de a se răsturna dinastia şi de a înlătura pe I.I.C. Brătianu de la putere, în speranţa de a aduce un guvern mai înfeundat Antantei.
Negocierile cu România din al doilea an al neutralităţii sale, din 1916, au corespuns cu una dintre perioadele cele mai grave ale Rusiei, anul cu înfrângerile cele mai numeroase. Aliaţii au observat un fel de oboseală a poporului rus de a continua războiul aşa că în acel an au consimţit, tocmai pentru a menţine Rusia în război, să înceapă discuţii despre cedarea Strâmtorilor. Negocierile româno-ruse nu au fost uşurate nici în acea perioadă din cauza mândriei unui stat puternic pus în dificultate, care nu vroia să fie conciliant cu un stat mic în astfel de situaţie.
S-a produs un cerc vicios pentru un timp: atunci când ruşii se aflau în poziţie rea, când se retrăgeau pe tot frontul, se arătau mai dispuşi să cedeze, dar atunci România era mai puţin dispusă să intre în război. Imediat ce situaţia frontului rus se redresa, intransigenţa Rusiei se manifesta din nou şi concesiunile cerute de România nu erau satisfăcute. Toate acele tratative încâlcite şi ambiţioase s-au încheiat prin Tratatul dintre România şi Antantă din 4/17 august 1916, în condiţiile acceptării solicitărilor române, dar şi sub un ultimatum al Aliaţilor mari din Antantă. Tratatul de alianță şi Convenţia militară au împins România într-o aventură militară căreia i-a făcut faţă cu eroism dar şi cu imense pierderi.
Tot ce s-a stipulat în convenţia militară nu a fost respectat de Aliaţi, transformând România într-un paratrăsnet pentru Puterile Centrale, iar Rusia a dus o politică militară care viza deja de mult sacrificarea Munteniei în mâna inamicilor germani. Trupele ei de ajutor au sosit cu mare întârziere şi nu au intrat în luptă pentru a opri înaintarea inamicului decât atunci când s-a ajuns pe linia Siretului inferior. S-a vorbit chiar de o înţelegere între ruşi şi austro-ungari, cu acordul Germaniei, de împărţirea Regatului Român, deşi la acea dată erau inamici.
Tratatul politic a servit însă României pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris pentru a-şi adjudeca teritoriile pretinse. Dar adjudecarea şi ocuparea nu s-a realizat uşor ci prin noi sacrificii militare. In condiţii diferite, Basarabia şi Bucovina au fost ocupate militar înainte de finalul Marelui Război, iar Transilvania a devenit provincie română după lupte grele în anii 1918-1919 când frontierele promise prin Tratat au fost impuse prin cucerire militară şi îngenunchere a Ungariei.
Pe timpul Conferinţei de Pace atitudinea Aliaţilor nu s-a dovedit prea prietenoasă, ceea ce a determinat guvernul român să impună pretenţiile teritoriale stabilite prin tratat atât diplomatic cât şi prin forţa armelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu