Personalitate diplomatică şi şef de guvern de cel mai înalt rang al Europei secolului al 20-lea, Churchill a fost activ şi determinant, ca şi ţara sa, în ambele războaie mondiale.
In memoriile sale, aşternute pe hârtie la vârsta senectuţii şi-a expus şi păreri despre România cuprinsă de furtuna Marelui Război, cu toate că în acea perioadă s-a aflat departe de frontul răsăritean şi de lumea balcanică. Deşi referirile la România, care mereu a stat în planul doi al atenţiei britanice, în zona sud-est europeană, nu sunt numeroase în memoriile lui Churchill, iar unele din opiniile sale privind conduita Bucureştiului în afacerile balcanice din 1912-1913 şi din anii următori sunt vizibil eronate şi chiar nedrepte, din acele memorii se desprind suficiente informaţii cu caracter de ansamblu.
Churchill a susţinut pe drept că unicul mijloc care ar fi permis Aliaţilor occidentali să sprijine pe aliatul răsăritean, Rusia, ar fi fost stăpânirea Dardanelelor. Aceasta ar fi permis o legătură permanentă cu Rusia şi aliaţii săi, ar fi împiedicat Turcia să intre în război şi ar fi permis puterilor occidentale să unească statele balcanice, Serbia, Grecia, Bulgaria şi România, într-o coaliţie îndreptată împotriva Austriei şi a aliatului său puternic, Germania. Eşecul şi abandonarea definitivă a expediţiei din Dardanele au stabilit individual soarta statelor balcanice dar şi a Rusiei. Germania a rămas cu ruta de transport orientală deschisă, putând să-şi ajute oricând aliaţii mai mici.
România, eclipsată de vecinătatea a două imperii de la care râvnea importante teritorii, a aplicat o politică de calcul. România viza şi Basarabia de care o frustraseră ruşii în 1878 prin tratatul de la Berlin, dar viza şi Transilvania şi Bucovina de la Austro-Ungaria. Dorinţa şi politica română viza realizarea unei Mari Românii care să unească toţi copiii risipiţi sub jugul unor ţări vecine şi puternice. Aceste aspiraţii erau bine cunoscute atât de Rusia cât şi de Austro-Ungaria, care observau cu atenţie toate evoluţiile ce aveau loc în legătură cu spaţiul românesc, păstrându-şi pentru orice eventualitate câte o puternică forţă militară.
Pe celelalte două frontiere ale sale, România se ciocnea cu două state balcanice rivale. Cu Serbia de la care dorea anexarea Banatului de Timişoara, provincie aflată însă între hotarele Austro-Ungariei şi cu Bulgaria de la care preluase sudul Dobrogei în urma războiului balcanic din 1912. Aceste relaţii externe neliniştitoare erau amplificate de complicaţiile politicii interne şi dinastice. Politicienii conservatori erau filogermani, iar liberalii, aflaţi la putere, erau francofili.
Regele Carol I era un copil devotat al Casei Hohenzollern, prinţul moştenitor , Ferdinand, era pro-francez, iar soţia sa, Maria, era abglofilă.
In rezumat, România putea să se întoarcă, în caz de conflict, în orice direcţie, funcţie de câştigurile teritoriale tentante. Opţiunea finală implica riscuri teribile, dar România nu putea aştepta în stare de neutralitate fără rost şi să scape ocazia cea mai favorabilă din istoria sa contemporană, pentru reîntregirea statală.
La toate dilemele politico diplomatice s-a adăugat influenţa atentatului de la Sarajevo. Arhiducele asasinat Franz Ferdinand era binevoitor faţă de România şi ostil predominanţei ungurilor. Se considera că el era favorabil ideii formării pe seama Ungariei, a unei Românii mari, care să fie incorporată într-un imperiu tripartit, înlocuind monarhia dualistă. Dispariţia sa avea să rupă una din legăturile României cu puterile germanice, iar ultimatumul adresat de Austria Serbiei avea să le rupă şi pe celelalte.
Timp de doi ani România a aşteptat diplomatic să vadă care din părţi îi poate oferi garanţii solide în schimbul ajutorului militar. Aceasta, totuşi, pe fundul unei puternice opţiuni de alăturare la Antantă.
Motivul pentru care România nu a dat curs alianţei cu puterile germanice a fost acela că nu ele fuseseră atacate ci invers. Acel casus foederis cuprins în tratat nu se poate aplica. Aceeaşi poziţie a adoptat-o şi Italia la începutul războiului.
Succesele Puterilor Centrale, pe toate fronturile, în anul 1915, a ţinut România încă în expectativă. Ea nu oprea tranzitul muniţiilor germane spre Turcia, dar nu a rupt nici tratativele cu Aliaţii. Dar eşecul expediţiei din Dardanele, aderarea Bulgariei la Puterile Centrale, invazia şi prăbuşirea Serbiei, ca şi evacuarea generală a peninsulei Gallipoli, au produs o schimbare nefavorabilă în situaţia militară a României proantantiste. La începutul anului 1916 ea se găsea înconjurată şi izolată de aliaţii pe care îi dorea. Cu toate acestea concentrarea de trupe ale Antantei la Salonic a indus României speranţe înşelătoare. Deşi se miza pe concentrarea a 400.000 - 500.000 de oameni din diverse armate, acea forţă nu s-a putut asigura și nici nu a slujit României şi nici Antantei timp de doi ani.
Neputinţa Alianţei pe toate fronturile a lăsat România să devină principala ţintă a forţelor centrale, deoarece nici acestea nu mai aveau speranţe mari pentru cea de a doua parte a anului 1916. Intrarea în război a României a fost aleasă greşit pentru sfârşitul verii 1916 şi s-a produs sub ameninţarea Aliaţilor care doreau să-şi elibereze propriile fronturi.
Obiectivele esenţiale şi singurele posibile care se ofereau Germaniei în 1916 erau: să învingă definitiv Rusia şi să determine România să se alăture Puterilor Centrale.Aceste două proiecte se completau, reuşita primului uşurând realizarea celui de al doilea.
In acele momente, din vara lui 1916, România era esenţială pentru Germania. Ludendorff, cel de al doilea decident din Germania, ca adjunct al lui Hindenburg, a lăsat scris: „noi nu am fi putut continua să supravieţuim, şi, încă mai puţin, să continuăm războiul fără grâul şi petrolul României“.
Germania avea în vedere că prin România ar fi ajuns mai uşor la bogăţiile din sudul Rusiei. O înaintare prin Ucraina spre Odesa i-ar fi permis să obţină mai uşor hrana necesară popoarelor germanice. Planurile s-au schimbat brusc prin atacul declanşat de România părăsită de toţi Aliaţii, aliaţi care nu şi-au îndeplinit sarcinile luate prin Tratatul de alianţă şi Convenţia militară de la 4/17 august 1916. România a devenit elementul de sacrificiu aruncat de Aliaţi, Puterilor Centrale, pentru a-şi odihni şi reorganiza propriile fronturi.
Churchill a emis ipoteza că România ar fi trebuit să atace mai devreme, atunci când generalul Bonsilov repurta mari şi neaşteptate victorii la nord de România. Intrarea României în război cu 23 de divizii organizate şi cu mai mult de 1.500.000 (în realitate 1.000.000) de oameni în stare să poarte armele, ca şi suspendarea furniturilor de grâu şi de petrol românesc, puteau să fie în acel moment, atât pentru prietenii săi, cât şi pentru adversari, una dintre cele mai teribile lovituri pe care Germania şi şovăitoarea ei aliată, Austro-Ungaria, le suportaseră până atunci.
Churchill nu ştia că România nu a dorit să intervină anterior, deoarece nu accepta să nu se bazeze pe un tratat ferm. Din acest motiv România a pierdut unele ocazii favorabile de a interveni, iar Brătianu a fost considerat un negociator meticulos de tip bizantin de către ambele părţi în conflict.
Germanii au fost nevoiţi să aducă pe frontul român 38,8% din forţele militare, au înfrânt-o în prima parte a războiului şi au uşurat presiunea pe celelalte fronturi. In schimb Rusia a făcut tot posibilul să întârzie orice ajutor și să intre târziu în luptă. Miza să-şi atingă scopul de a lăsa Muntenia în mâna inamicului şi de a stabiliza frontul pe Siret.
Trupele române s-au retras în Moldova unde au suferit o refacere cu ajutor majoritar francez, iar în vara lui 1917 au dat proba unei neasemuite vitejii la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz răpind orice speranţă inamică de lichidare a Regatului României. Trecute prin cel mai aprig foc al războiului aceleaşi trupe au reintrat în luptă la 10 noiembrie 1918 şi au ajuns cu toate şicanele marilor puteri de la Conferinţa de Pace, în centrul Europei, la Györ. Acolo au fost oprite, cu ameninţări de marii Aliaţi, de teama de a nu pune piciorul în Viena. Ar fi fost posibil ca „germanul“ Ferdinand să ducă la îndeplinire ideea de imperiu tripartit al lui Franz Ferdinand. Sub altă formă şi cu alte atitudini faţă de minorităţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu