Maurice-Georges Paleologue (1859-1944) provenea dintr-o familie de origine română cu rădăcini bizantine. Un intelectual rasat, diplomat şi scriitor, ajuns membru al Academiei Franceze din 1928 şi-a dovedit calităţile de iscoditor persuasiv şi fin psiholog în lumea diplomaţiei. Experienţa şi calităţile l-au ridicat la demnitatea de ministru plenipotenţiar al Franţei în Rusia între anii 1914-1917, adică până la bulversarea revoluţionar-bolşevică a marelui aliat din Antantă.
Maurice Georges Paleologue
In jurnalul său meticulos a făcut însemnări despre România ori de câte ori a avut ocazia. A manifestat faţă de România serioase rezerve, adoptând, uneori, în problemele româneşti, pe timpul negocierii alianţei cu Antanta, atitudini vizibil diferite de cele ale guvernului român. In atari situaţii, premierul francez, Briand, l-a atenţionat în multe rânduri să nu se depărteze de interesele Franţei în colaborarea militară a României. Aflându-se în relaţii foarte apropiate de Sozonov, ministrul de externe rus, deşi nu a neglijat instrucţiunile Parisului, s-a pronunţat pentru o linie politică mai fermă faţă de solicitările emise de I.I.C. Brătianu. Aşa cum a făcut, de exemplu, la 7 mai 1915, atunci când a propus Petrogradului să înainteze la Bucureşti o notă a Antantei în care să se precizeze teritoriile Austro-Ungariei pe care România le putea anexa, ca şi necesitatea unei cooperări imediate. Propunerile au fost respinse deoarece nu corespundeau revendicărilor române.
Intervenţia ministrului de externe francez, Delcasse şi vizita acestuia în Rusia, în vara aceluiaşi an 1915, a contribuit la ameliorarea cursului negocierilor, iar Paleologue a fost adus la o altă atitudine în susţinerea acţiunii de atragere, cu orice preţ, a României în Antantă. La 21 octombrie 1915 a primit de la guvernul său şi instrucţiuni ferme. Cu toate acestea, chiar în 1916, se arăta neîncrezător în poziţia României, pe care a caracterizat-o duplicitară, exprimându-şi nemulţumirea faţă de „intransigenţa“ premierului român. Antipatia lui faţă de România reiese şi din fraza: „Domnul Brătianu se crede un politician fin pentru că a evitat până acum să se lege de Rusia printr-o convenţie militară, dar să nu uite că, la rândul ei, Rusia rămâne liberă de orice angajament faţă de România“. Era vorba de o aluzie evidentă la acordul româno-rus din 10 octombrie 1914.
Paleologue s-a dovedit pe ansamblu un politician al Antantei ostil României. El a influenţat şi adoptarea unui ton imperativ faţă de guvernul Brătianu, ton care s-a tradus prin propoziţia „acum ori niciodată“, pronunţată aproape concomitent în mesajele de la Petrograd şi Paris.
In final a devenit conştient de necesitatea intervenţiei României pentru ţara sa, devenind şi bine informat asupra stării de iritare a opiniei publice franceze la adresa atitudinii Rusiei în această chestiune, Paleologue a început a insista asupra acceptării condiţiilor lui Brătianu faţă de guvernul rus.
Istorisirile lui Paleologue despre România neutralităţii sunt secvenţiale şi aşa trebuie prezentate, după cum urmează:
La 6 august 1914. Sozonov mi-a comunicat că l-a chemat pe ministrul României, Diamandy, pentru a-i cere concursul imediat al armatei române împotriva Austro-Ungariei. In schimb a oferit Bucureştiului dreptul de a anexa toate teritoriile Austro-Ungariei, locuite de o populaţie română, adică cea mai mare parte a Transilvaniei şi regiunea de nord (sic!) a Bucovinei. In plus, a spus Sozonov, Antanta ar garanta integritatea teritorială a României. Pentru neutralitatea Bulgariei, Sozonov oferea districte sârbeşti din Macedonia.
Joi 13 august 1914. Guvernul României a refuzat propunerile guvernului rus invocând legăturile de veche şi sinceră prietenie care unesc pe regele Carol I de împăratul Franz Joseph. Cu toate acestea, România a luat act de propunerile ruse, apreciind caracterul lor atrăgător, dar în această fază a războiului se va limita numai la menţinerea echilibrului în Balcani.
Luni 12 octombrie 1916, Paleologue consemna că: Regele Carol I a murit ieri, la 76 de ani. Atâta timp cât trăia el nu ar fi existat nici o şansă de a alătura România de Antantă. Noul rege, Ferdinand I, va avea judecata şi mâinile mai libere. In plus, regina Maria are legături familiale şi foarte afectuoase cu Anglia şi Rusia.
Joi 22 octombrie 1914. Succesele ruse din Polonia ar oferi ocazia ca România să atace Austro-Ungaria, dar premierul Brătianu, singurul stăpân al politicii româneşti, se arată din ce în ce mai nehotărât şi evaziv.
Sâmbătă 21 noiembrie 1914. Ţarul a prezentat pe o hartă cu speranţele sale de după război. El a spus că în Prusia Orientală, Germania va trebui să consimtă la o rectificare de frontieră, rectificare pe care Statul Major rus ar dori-o până la gurile Vistulei. Posnania şi Silezia, în parte, vor fi indispensabile pentru reconstituirea Poloniei. Galiţia şi partea de nord a Bucovinei vor permite Rusiei să atingă limita ei naturală, Carpaţii. Ţarul a mai adăugat că va fi obligat să asigure imperiului său libera trecere a Strâmtorilor, dar că nu are încă concluzii ferme. El a precizat că pe de o parte turcii trebuie expulzaţi din Europa, iar, pe de alta, Constantinopolul trebuie să devină un oraş neutru, cu un regim internaţional. Ca atare Tracia de Nord până la linia Enos-Midia, ar fi dată Bulgariei. De la această linie până la ţărm şi afară de împrejurimile Constantinopolului, restul va fi atribuit Rusiei. (Desigur că legătura către aceste noi posesiuni ruseşti urma a se face prin Dobrogea românească).
Intinzând o altă hartă a Balcanilor în faţa lui Paleologue a prezentat modificările teritoriale dorite.
Serbia urma a anexa Bosnia, Herţegovina, Dalmaţia şi nordul Albaniei, afară de Vallona, care s-ar cuveni italienilor. Bulgaria dacă ar rămâne înţeleaptă ar primi de la Serbia o compensaţie în Macedonia. Paleologue a întrebat care va fi soarta Austro-Ungariei. Ţarul a spus că dacă Italia şi România vor intra în luptă, Austro-Ungaria va supravieţui cu greu. Asociaţia austro-ungară dând faliment, ţarul considera că asociaţii nu vor mai vrea să lucreze împreună. Ungaria lipsită de Transilvania va mai menţine cu greu pe croaţi sub dependenţa sa Boemia îşi va revendica cel puţin autonomia, iar Austria s-ar reduce la vechile state ereditare, la Tirolul german şi la provincia Salzburg.
Aprilie 1915, Paleologue s-a dus la generalisimul Nikolai Nikolaevici, mare duce. I-a cerut imediata cooperare a Italiei şi a României, ca necesitate imperioasă. A specificat că nu este vorba de un strigăt disperat de ajutor, dar că fără cooperarea celor două ţări războiul se va prelungi încă multe luni, cu riscuri teribile. Paleologue a replicat că probabil pretenţiile Rusiei asupra Strâmtorilor vor împiedica aderarea celor două guverne.
Vineri 7 mai 1915. Victoria austro-germanilor la Tarnov, Gorlice şi Iaslo s-a răsfrânt şi asupra pretenţiilor guvernului român, Brătianu susţinând pretenţiile tot mai tăios. Calculează probabil să împingă Rusia la un refuz decisiv, de care el s-ar servi pentru a trage foloase din politica de neutralitate.
Marţi 18 mai 1915. Paleologue l-a găsit pe Sozonov foarte iritat de o telegramă primită de la Bucureşti, telegramă pe care o considera jicnitoare prin aroganţă şi pretenţii. Sozonov mai avea şi informaţia că Brătianu s-ar fi exprimat în faţa mai multor diplomaţi străini. „Nu este momentul ca Rusia să vorbească cu un glas tare!“ Paleologue a reuşit totuşi să-l determine pe Sozonov să facă noi paşi în direcţia înţelegerii. Sozonov a fost de acord cu concesii în Bucovina şi pe malul dunărean al Banatului. Aceasta pentru că situaţia frontului rusesc era departe de a fi sigură.
Miercuri 19 mai 1915. Sozonov a transmis la Bucureşti cele două concesii cu condiţia cooperării imediate a armatei române.
La 1 noiembrie 1915. La iniţiativa guvernului francez cele trei puteri aliate au negociat cu guvernul român autorizarea de trecere prin Moldova şi peste Dunăre a unei armate de ruşi pentru a sprijini pe sârbi.
Joi 4 noiembrie 1915. Brătianu a comunicat ministrului plenipotenţiar al Angliei refuzul categoric de a permite tranzitarea armatei ruse.
In plus el a enumerat condiţiile generale de ordin militar, pentru care România ar accepta aderarea la Antantă:
1. – O armată franco-engleză de 500.000 de oameni să fie reunită în Balcani;
2. – O armată rusă de 200.000 de oameni să fie concentrată în Basarabia;
3. – Armata franco-engleză din Balcani şi cea rusă din Basarabia să se angajeze temeinic împotriva bulgarilor;
4. – De la Marea Baltică şi până în Bucovina armatele ruse să atace energic pe austro-germani;
5. – Armata română să primească din Franţa şi din Anglia, pe linia Arhanghelsk, toate armele şi muniţiile care-i sunt necesare.
Până la realizarea acestor condiţii guvernul român îşi va păstra libertatea de acţiune.
Luni 8 noiembrie 1915. Sozonov a citit o scrisoare sosită de la Alexeev în care se arăta că din informaţiile Marelui Cartier General, armata rusă nu mai trebuia să conteze la acea dată pe concursul românilor şi ca atare transportul unei armate ruse peste Dunăre era imposibil. De asemenea preciza că nu putea fi luată în considerare nici o debarcare la Varna sau Burgas fără ca flota rusă să dispună de Constanţa ca bază de operaţii. Tonajul total al navelor ruse intrunite la Odesa şi Sevastopol putea permite transportul simultan a 20.000 de oameni aşa că distanţa pe mare fiind lungă, primele trupe debarcate ar fi puse în pericol până la debarcarea integrală a corpului expediţionar.
Luni 24 ianuarie 1916. Paleologue aprecia că permanentele tergiversări ale lui Brătianu puneau România într-o situaţie periculoasă, deoarece forţele germanice începuseră să folosească un ton ameninţător. Ministrul rus la Bucureşti, Poklevski, a făcut presiuni asupra lui Brătianu pentru a-şi exprima intenţiile.
Brătianu i-a răspuns: „Eu ezit între două opinii. Or, limbajul agenţilor germani şi austro-ungari nu trădează din partea guvernelor lor decât o atitudine de indispoziţie motivată de problema grâului românesc. In acest caz, îmi va fi mai uşor să acord Germaniei şi Austro-Ungariei unele compensaţii. Or, acest limbaj este preludiul unui ultimatum, care ar impune, de exemplu, demobilizarea imediată a armatei noastre. In acest caz, sper să rămân stăpân pe opinia publică de la noi şi voi respinge ultimatumul“. Poklevski a precizat că în a doua ipoteză Statul Major român ar trebui să discute imediat cu cel rus. Nu este nici o zi de pierdut. Brătianu a fost convins de acest lucru dar a adăugat: „Sosirea rapidă a unei armate ruse la gurile Dunării ne-ar fi indispensabilă pentru a ne apăra în faţa unui atac al bulgarilor în Dobrogea“.
Sozonov l-a rugat pe generalul Alexeev să examineze chestiunea fără întârziere, dar Paleologue a rămas la convingerea că gândul ascuns al lui Brătianu era evident. El dorea să lase pe seama Rusiei sarcina de a opri pe bulgari, în scopul de a îndrepta întregul efort al armatei române spre Transilvania, ţinta ambiţiilor naţionale.
Din discuţia avută de Sozonov cu ministrul de război a reieşit că generalul Polivanov nu credea în posibilitatea de a scoate de pe front o armată de 150.000-200.000 de oameni pentru a o expedia în Moldova (acţiune pentru care mai târziu s-au găsit resurse mult superioare dar fără aceeaşi eficienţă).
Marţi 25 ianuarie 1916. La un dejun Paleologue l-a întrebat pe ministrul român C. Diamandy de ce d-l Brătianu nu vede că prin atitudinea de revendicări succesive se expune la cele mai umilitoare eşecuri, mai ales atunci când negociază cu ruşii, sau nu poate fi destul de concret, de prevăzător, de limpede. Paleologue a amintit şi că în momentul respectiv, sub influenţa ultimatumului german, românii nici nu au schiţat o convenţie militară cu Statul Major rus şi că această politică i se părea o nebunie.
Diamandy a răspuns că d-l Brătianu nu are încredere în ruşi şi nu vrea să se angajeze faţă de ei decât în ultima oră. Şi această ora o va stabili el singur.
Paleologue a făcut o amplă pledoarie, că în ultima oră îi va fi foarte greu armatei ruse să se organizeze şi să intervină. Pentru o astfel de intervenţie trebuindu-i mai multe luni. Diamandy a răspuns destul de emoţionat. „Da, situaţia noastră ar fi critică, căci cu cei 500.000 de soldaţi ai noştri nu putem să protejăm în acelaşi timp 500 de km ai Dunării şi 700 de kilometri ai Carpaţilor. Tocmai de aceea trebuie, în mod absolut, ca ruşii să ne acopere Dobrogea împotriva unei ofensive a bulgarilor“. (In final românii au mobilizat peste 1.000.000 de oameni la intrarea în război).
Joi 27 ianuarie 1916. După analiza mijloacelor de care ar dispune Rusia pentru a susţine, eventual, România, generalul Alexeev a emis următoarele concluzii:
1. – O armată rusă de 10 divizii ar putea fi destinară în sprijinul României (adică circa 200.000 de oameni);
2. – Distanţa, dificultatea transporturilor, starea căilor ferate din România se opun trimiterii acestei armate peste Dunăre, în special în regiunea cea mai ameninţată de bulgari, adică la sud de Dunăre;
3. – Armata de sprijin ar trebui concentrată în Moldova de Nord, astfel încât să ameninţe flancul drept al armatelor austro-ungare; această concentrare s-ar realiza destul de rapid.
4. – O ofensivă energică ar fi declanşată de îndată spre Nord-Vest, în acelaşi timp cu operaţiile angajate pe frontul general rus;
5. – Armata română ar putea, astfel, să-şi folosească toate forţele pentru a respinge atacul bulgarilor din sud şi a acoperi frontiera dinspre Transilvania;
6. – Este necesar ca un ofiţer al Statului Major român să fie trimis de urgenţă la Marele Cartier General rus pentru a negocia bazele unei convenţii militare. (Aceste concluzii eliminau orice intervenţie rusă în Dobrogea şi concomitent eliminau direcţia română de atac spre Transilvania, situaţie de război ce nu corespundea intereselor române).
Miercuri 2 februarie 1916. Sozonov comunică faptul că Brătianu a considerat cele expuse de Alexeev ca o bună bază de discuţii dar vrea ca aceasta să se desfăşoare la Bucureşti, de teama ca Germania să nu fie informată. De aceea a doua zi a plecat spre Bucureşti colonelul Tatarinov, ataşatul militar la Bucureşti numit din acel moment.
Joi 2 martie 1916. Paleologue a primit o telegramă destinată Ţarului în privinţa chestiunii românilor, telegrama care pleda pentru a se face toate eforturile de atragere a României prin acceptarea de către Rusia a cerinţelor sale.
Pe de altă parte ataşatul militar rus la Bucureşti, colonelul Tatarinov, înarmat cu toate puterile şi cu toate informaţiile pentru a porni negocierea, a primit de la Brătianu răspunsul că „Ziua în care România va părăsi neutralitatea nu a sosit şi există destul timp pentru ca cele două părţi să se pună de acord“.
In confesiunile sale Paleologue a continuat să prezinte zilnic evenimentele care priveau România şi cele legate de data aleasă de Brătianu pentru a intra în război. Nu au fost uitate nici cerinţele lui succesive şi iritante de a primi asigurări clare şi bine transpuse în Tratatul de alianţă.
Extenuat de pretenţiile lui Brătianu, care nu înceta să pună în lumină rea propunerile şi condiţiile ruse, Paleologue a insistat să pună sub semnul îndoielii „ora“ aleasă de Brătianu pentru intrarea în luptă. El a susţinut că România a pierdut trei ocazii mai bune de a intra în conflagraţie:
1. – la începutul lunii septembrie 1914, când ruşii intrau în Lemberg şi când Austria şi Ungaria, surprinse şi derutate erau incapabile să apere frontiera de pe Carpaţi;
2. – în luna mai 1915, dată la care intra în luptă Italia iar din punct de vedere politic şi militar Rusia se afla în toată puterea sa. Venizelos conducea Atena, iar Bulgaria încă ezita de care parte să treacă.
3. – în urmă cu două luni şi jumătate, faţă de august 1916, la începutul marii ofensive ruseşti, înainte de sosirea întăririlor germane şi turceşti în Galiţia şi Transilvania, înainte ca Hindenburg să fi dirijat pe frontul oriental toate eforturile virtuozităţii strategice.
In toate momentele anterioare datei semnării Tratatului de alianţă a României cu Antanta, Brătianu a dus politica asigurării condiţiilor politice şi militare sigure, s-a temut să nu pună în pericol existenţa statului şi să asigure condiţiile materiale armatei române. Desigur că urmărirea cu cerbicie a condiţiilor sale a nemulţumit pe aproape toţi viitorii Aliaţi şi mai ales pe ruşii cei vicleni. Brătianu nu ar fi putut intra în război cu o armată mult prea nepregătită şi cu o ţară lipsită de garanţiile politice ce o interesau, readucerea la ţara mamă a tuturor românilor înrobiţi de statele vecine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu