Contele de Saint Aulaire s-a remarcat ca unul dintre prietenii statornici ai românilor, atât în zile bune, cât şi în zile grele. Când a venit la Bucureşti ca ministru plenipotenţiar al Franţei avea 56 de ani (născut în 1860 la Augouleme) şi o bogată experienţă diplomatică în Tunisia, Tanger, Chile, Argentina, Peru, Brazilia, Maroc şi Viena. A văzut Bucureştiul la 21 iulie 1916 exact cu o lună înainte de intrarea României în Războiul Mondial. L-a înlocuit, în această ţară despre care nu ştia nimic, pe Camille Blondel ministrul care se bucura mult de încrederea şi respectul cercurilor guvernamentale române. In foarte scurt timp a reuşit să se dovedească la fel de bun susţinător al guvernului şi poporului român, un sincer şi devotat prieten, apărător al cauzei române în faţa Puterilor Antantei şi chiar în faţa adversităţilor unora dintre Aliaţi.
Sainte-Aulaire
A reuşit să se apropie de poporul român din toată inima, să-i înţeleagă aspiraţiile şi trăirile. Mărturisea că după o călătorie ocolitoare extrem de lungă, obositoare şi plină de peripeţii a fost întâmpinat în România, spre surpriza sa, ca aliat, ca prieten şi ca frate. A găsit în România mai mult decât o soră a Franţei, unită de ea prin identitate, nu printr-o simplă fraternitate, „O oglindă în care contemplam imaginea înfrumuseţată a patriei mele, fără grimasele politicii noastre interne… a căror victimă, în acest timp, va fi în curând România“.
Probabil că din cauza condiţiilor de război, Saint Aulaire nu a perceput la adevărata lor valoare ridurile adânci ale politicii interne române, conturată adânc de un străvechi bizantinism.
A semnat Tratatul politic al Antantei cu România la 4/17 august 1916, a acţionat apoi pentru susţinerea corespunzătoare, morală şi materială a armatei române, chiar şi după înfrângerea ei dramatică din toamna lui 1916, a însoţit pe suverani şi guvernul român în refugiul de la Iaşi, împreună cu generalul Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze, sosite în octombrie 1916, s-a bucurat de marile izbânzi române din vara lui 1917 şi a căutat să menţină starea de spirit combativă în condiţiile izolării României, la sfârşitul acelui an, datorită ieşirii trădătoare din război a Rusiei. A reacționat, alături de ceilalţi miniştri Aliaţi împotriva Păcii de dictat, impuse României la 7 mai 1918 şi a continuat să acţioneze pe plan politic şi militar pentru reintrarea în luptă a României în toamna lui 1918.
In continuare a apărat convingător şi permanent cauza unităţii statului român atât în faţa guvernului său, cât şi în ansamblul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). Din această cauză a fost acuzat uneori de românofilism şi chiar s-a cerut înlocuirea lui de către premierul Clemanceau, care însă nu a dat curs acestei solicitări.
In lucrarea sa „Confession d'un vieux diplomate“ a acordat două sute de pagini misiunii sale în România timp de patru ani 1916-1920. Infăţişând România drept o oglindă a patriei sale s-a alăturat cuvintelor lui Robert de Flers care a exprimat şi el identitatea dintre cele două popoare prin prisma asemănării drapelelor „atât de asemănătoare că-i de ajuns o rază de soare pe unul din ele sau o picătură de rouă pe celălalt pentru ca ele să fie identice în întregime“.
Este necesar să se folosească, în mod direct, frazele lui Saint Aulaire pentru a contura argumentele şi poziţia României în Marele Război. Gândurile şi naraţiunile sale sunt mult mai pline de conţinut dacă sunt prezentate la persoana întâi. Astfel, el precizează că în timpul întrevederilor zilnice cu d-l Brătianu, înainte de intrarea în război, acesta se arăta indignat faţă de campaniile de presă din ţările aliate, care îl prezentau ca nefiind hotărât de a intra în război, decât în ultimul moment, în ajunul victoriei Antantei, cu scopul de a culege fructele fără a împărtăşi pericolele. Brătianu spunea: „Aliaţii inversează responsabilităţile şi mă încarcă cu propriile lor greşeli. Rusia mai mult decât celelalte, pentru că ea este cea mai vinovată. Niciodată nu i-a venit ideea să repare măcar parţial, printr-un gest spontan, raptul Basarabiei. Ea nu pierde nici un prilej să mărească neîncrederea, principala cauză a ezitărilor ce mi se reproşează. Cunoaşteţi că nu pot să obţin de la ea garanţiile pe care le consider indispensabile şi pe care ceilalţi aliaţi, cu Franţa în frunte, mi le acordă. Intre altele acordă solicitudine față de Bulgaria, adversarea noastră… Cum vreţi ca eu să fiu grăbit să intru în luptă pentru a ajuta Rusia să pună mâna pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, atunci când ea ne tratează ca inamici, cel puţin ca suspecţi, pentru că ea opreşte materialul de război pe care Franţa ni-l trimite“.
Brătianu făcea un rechizitoriu mai puţin virulent şi împotriva celorlalţi Aliaţi şi avea dreptate. Era adevărat că dacă structura frontului lor de vest avea o aparentă importantă, frontul oriental bătea recordul neînţelegerilor dintre francezi şi englezi, fapt ce se traducea prin stagnarea acelui front şi prin îndrăzneala sporită a inamicilor României, bulgari şi turci. Folosind harta, Brătianu spunea: „Am privit cu atenţie în această direcţie, cea care ne interesează cel mai mult, dar nu văd din partea voastră (a apusenilor) decât vidul acolo unde eu caut forţa, unirea şi clarviziunea. Or, natura, natura mamă şi natura lucrurilor, are oroare de acest vid care se aseamănă cu un abis“.
Continuând să vorbească de Franţa cu mai puţină severitate, Brătianu releva, şi istoria imparţială a dovedit ca şi el, în pasivul francez o greşeală de neiertat, cu consecinţe incalculabile. „Unul din ziarele voastre mă numeşte omul ocaziilor pierdute, pentru că, după el, ca urmare a tergiversărilor mele, aş fi lăsat să-mi scape de mai multe ori momentul în care, aruncată în balanţă, greutatea armatei române ar fi fost decisivă. Consider jocul ipotezelor retrospective ca înşelător. Dar iată de fapt o ocazie pierdută (de voi) nu o ipoteză, o certitudine susţinută ca atare, de toţi criticii militari. De ce încă din prima săptămână de război guvernul vostru a lăsat două crucişătoare germane „Goeben“ şi „Breslau“, să ancoreze în linişte în faţa Constantinopolului, în timp ce escadra voastră de douăzeci de ori mai puternică putea să le interzică intrarea în Dardanele sau, şi mai mult, să le urmărească şi să le scufunde în Bosfor? Cu siguranţă că acest lucru ar fi menţinut într-o poziţie de neutralitate Turcia şi Bulgaria, astăzi aliate ale Germaniei, ar fi salvat Serbia, curând zdrobită, ar fi antrenat Grecia şi România împotriva Puterilor Centrale, ar fi fost garantul comunicaţiilor voastre cu Rusia, soliditatea alianţei voastre şi-ar fi dublat randamentul. Probabil că ar fi fost pentru voi încheierea victorioasă a războiului în următoarele şase luni (…). Noi suntem bine plasaţi aici pentru a constatata că anarhia domneşte la voi pe acelaşi front, ieri la Dardanele, azi la Salonic, unde nimeni nu ignoră că englezii şi francezii nu se înţeleg (…) şi mai mult, anarhia domneşte în propria D-voastră Legaţie de aici“.
Surpriza lui Saint Aulaire l-a determinat pe Brătianu să continue: „ataşamentul militar (locotenent-colonelul Despres) nu numai că nu vă spune nimic despre întrevederile cu mine, dar el nu ţine cont deloc de cererile pe care îl rog să le transmită la Paris în vederea intrării noastre în război“.
Deschizând un dosar, Brătianu a prezentat telegramele schimbate cu Legaţia sa şi cu ataşatul militar la Paris (colonel Vasile Rudeanu), cu privire la proiectul unei misiuni militare franceze care dorea să sosească cât mai curând după mobilizare. Brătianu a spus că: „Sunt gata chiar să numesc pe generalul care va conduce această misiune, de acord cu regele, în calitate de şef al Statului Major. Dar ataşatul d-voastră militar nu sprijină această idee şi am motive să cred că o şi combate“.
Din părerile expuse de Brătianu în acea lună dinaintea intrării în război răzbate faptul că el cunoştea mult din tarele viitorilor Aliaţi, dar nu se aştepta ca aceştia să nu-şi onoreze aproape deloc angajamentele şi că vor sacrifica România.
Manifestaţiile în favoarea războiului organizate de adversarii lui politici şi de refugiaţii din Transilvania îi provocau lui Brătianu o mai mare nelinişte decât speranţa în Franţa. Mai întâi el le încurajase pentru a arăta Puterilor Centrale preţul neutralităţii sale, atâta timp cât a considerat că le poate stăpâni ca număr şi amploare. In schimb, nu s-a lăsat depăşit de această mişcare populară războinică pentru a fi antrenat înainte de termen în război sau pentru a nu fi considerată suficient de periculoasă la Berlin, care să ia atitudine nedorită, printre care ocuparea unor puncte de strategie în regiunile de frontieră. Berlinul şi Viena erau gata de a găsi un motiv de a-şi alătura România prin forţa armelor.
Brătianu a explicat lui Saint Aulaire că din aceste motive, admisese tranzitarea prin România a materialului de război german, destinat Turciei. La fel, câştiga timp şi îşi ascundea jocul prin acorduri comerciale, livrând Germaniei cea mai mare parte a cerealelor româneşti.
Din discuţiile cu regina Maria, diplomatul francez a primit confirmarea, în termenii cei mai categorici hotărârea regelui şi a lui Brătianu de a intra în război înainte de începutul lunii august.
Din discuţiile cu regina Maria, diplomatul francez a primit confirmarea, în termenii cei mai categorici hotărârea regelui şi a lui Brătianu de a intra în război înainte de începutul lunii august.
In cursul lunii iulie situaţia militară a Antantei a determinat-o să adreseze o somaţie României. Prin aceea s-a declarat că pentru a fi utilă intervenţia României trebuia să aibă loc imediat, iar prin amânare aceasta risca să-şi vadă retrase avantajele teritoriale promise.
In concertul Aliaţilor, atunci când Rusia avansa din punct de vedere militar, ea dădea înapoi în mod diplomatic în negocierile cu România. Generalul Alexeev, comandantul militar suprem rus era totdeauna ostil României. Susţinea că o aderare militară a României ar fi mult mai oneroasă decât utilă, pe un front nou de 750 de kilometri. In acelaşi timp, România trebuia să-şi apere întregul front de sud şi de nord, mult mai lung decât cel al Imperiului rus. Susținerea acelor fronturi române s-ar derulat în condiţii extrem de precare, deoarece ruşii reţineau pe teritoriul lor materialul de război trimis de Franţa. Regatul Român era şicanat datorită condiţiilor puse de Brătianu pentru intrarea în Antantă, condiţii pe care ruşii le apreciau din ce în ce mai exorbitante şi al căror obiect le provocau noi suprasolicitări. Brătianu adăuga atâtea condiţii câte considera că vor apăra situaţia României după război. Avea experienţa tatălui său din anii 1877-1878 când ruşii îşi încălcaseră înţelegerile de aliaţi şi răpiseră din nou Basarabia (minus trei judeţe de sud) prin tratatul de la Berlin. Acum I.I.C. Brătianu dorea garanţii politice şi militare ferme, ştiind cât de vicleni şi hrăpăreţi erau ruşii.
La ultimele tratative Brătianu a cerut Aliaţilor păstrarea unui secret absolut asupra Tratatului semnat cu Antanta pe 4/17 august. A obţinut acest acord atât din partea Rusiei, imperiu al misterelor şi al tăcerii, ca şi din partea celorlalţi Aliaţi. In ciuda oricăror aşteptări, într-o ţară ca România, în care totul se afla, miniştrii Puterilor Centrale şi-au păstrat iluziile, astfel că pe 19 august 1916 mai credeau încă în păstrarea neutralităţii deşi la 4/17 august se încheiase Alianţa cu Antanta.
Printre altele, Brătianu a revendicat pentru România dreptul de a fi admisă în comunitatea naţiunilor aliate pe picior de deplină egalitate, ca şi Italia cu un an înainte. Cabinetul rus a refuzat, pretextând că ar fi un avantaj anormal acordat României în timp ce Belgia şi Serbia intrate în război cu doi ani înainte nu aveau acest drept. Cu răceala lui caracteristică. Brătianu a combătut distincţia dintre marile puteri şi celelalte. A replicat că trebuia făcută o distincţie logică între naţiunile care suportă războiul ca urmare a unei agresiuni şi cele care îl înfruntă în mod voluntar, stipulând garanţii. Acesta era cazul României.
Brătianu mai cerea ca intrarea României în război să fie precedată de o ofensivă a Antantei la Salonic, fapt acceptat de premierul francez Briand. Guvernul rus s-a arătat refractar atunci când Brătianu a cerut, în problema teritoriilor pe care le revendica, un angajament necondiţionat al Aliaţilor. Aceasta în timp ce proiectul de tratat specifica că acestea vor fi cedate „pe măsură ce rezultatele generale ale războiului o vor permite“. Ruşii tot căutau clauze prin care să schimbe situaţia după încetarea războiului. Brătianu a replicat că prin aceasta ruşii creau teren pentru litigii sau subterfugii, în care el însuşi excela. A ameninţat că va demisiona dacă Aliaţii vor păstra articolul din proiectul de Tratat.
Francezii erau cei mai interesaţi să rupă echilibrul de forţe de pe Somme, iar Briand avea nevoie şi de un succes diplomatic pentru a-şi întări situaţia parlamentară. Ca urmare preşedintele Poincare a scris direct ţarului căruia îi semnala, în termenii cei mai presanţi, necesitatea de a se angaja România, fără a se mai căuta un nou răgaz. Acea scrisoare dovedeşte speranţele pe care le punea Franţa în intervenţia României, fără ca să realizeze mai târziu clauzele ce îi reveneau.
I.I.C. Brătianu a semnat în dimineaţa zilei de 4/17 august 1916, cu reprezentanţii celorlalte patru puteri ale Antantei, un Tratat de Alianţă, precum şi Convenţia Militară, în care rolul principal îl avea Rusia. Toate clauzele celor două acte internaţionale au fost violate de către Aliaţi în afară de cele care impuneau obligaţii ale României.
Intr-o ţară în care evenimentele politice sunt cel mai adesea cunoscute şi comentate înainte de a se produce, încheierea alianţei a rămas secretă ca şi negocierea ei. Puterile Centrale au crezut în neutralitatea României până în momentul mobilizării sale. Autoritatea lui Brătianu se dovedise superioară clarviziunii reprezentanţilor Puterilor Centrale la Bucureşti, von Busche şi contele Czernin, consideraţi cei mai buni diplomaţi în ţările lor.
Brătianu nu spera să evite războiul cu acea mare putere care era Germania, dar a ţinut să menajeze pe cât posibil scrupulele regelui Ferdinand, lăsându-i Hohenzollern-ului de la Berlin responsabilitatea unei agresiuni care să forţeze mâna celui de la Bucureşti. Declarația de război s-a adresat numai Austro-Ungariei, știindu-se sigur că va urma o declarație de război și din partea Germaniei.
Regele Ferdinand era atât de tulburat încât a izbucnit în plâns, la 25 august, de ziua sa aniversară, atunci când primul ministru, prezentându-i urările, i-a menţionat foarte discret, gravitatea împrejurărilor. Hotărârea regelui fusese luată, dar s-a decis fără a se împăca sufletește cu acest fapt. Pentru a adopta decizia războiului trebuise, într-o teribilă luptă interioară, să-şi impună tăcerea asupra amintirilor din tinereţe, asupra tradiţiilor neamului său şi să uite promisiunile făcute lui Carol I şi reginei Elisabeta.
Ferdinand a aprobat fără ezitare angajamentele luate în numele său de Brătianu şi a vrut să fie consacrate de reprezentanţii tuturor partidelor. In acest scop a reunit, pe 27 august 1916, un Consiliu de Coroană. In aceeaşi zi, la ora 9 seara, ministrul României la Viena a mers să remită contelui Burian, declaraţia de război. Ea a fost preluată de un subaltern din Ministerul de Externe austro-ungar, deoarece Burian era plecat.
Neutralitatea se terminase şi România a primit succesiv declaraţiile de război ale Germaniei, pe 28 august, Turciei, pe 30 august şi Bulgariei, pe 1 septembrie.
După numai 9 zile, în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1916, s-a produs primul raid al zeppelinului german asupra capitalei Bucureşti. Raidurile s-au reînnoit în nopţile următoare. In timpul războiului din 1914-1918 Bucureştiul a fost, de departe, capitala cea mai încercată de către aviaţia inamică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu